Am şters uşor ultima treaptă, o singură clipă. Provis sări în barcă şi, în clipa următoare, ne îndepărtam din nou de mal. Provis avea o manta pescărească la el şi un sac de pânză neagră, aducând cât se poate de mult cu un cârmaci de apă

dulce.

― Dragul meu băiat! zise el, punându‑şi mâna pe umărul meu, în clipa în care se aşeză. Bine lucrat, credinciosul meu băiat! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!

Ne ‑am strecurat din nou printre şirurile de vase trase la mal, ocolind lanţurile de ancoră ruginite, ştergând în trecere odgoanele de cânepă şi geamandurile, scufundând pentru o clipă coşuri sparte, plutitoare, împrăştiind surcelele şi aşchiile de pe apă, despicând spuma de cărbune; apoi, am trecut pe sub statuetele de la prora reprezentându‑l ba pe John din Sunderland, ţinând o cuvântare în vânt (cum fac mulţi Johni), ba pe Betsy din Yarmouth, cu pieptul plin şi ochii bulbucaţi ieşindu‑i cu vreo două degete din cap; apoi, am fost însoţiţi de zgomotul ciocanelor bătând în şantierele constructorilor de vase, al ferăstraielor tăind lemnul, al maşinăriilor care izbeau cu zgomot în lucruri neştiute, al pompelor scoţând apa din ambarcaţiunile găurite, al cabestanelor învârtindu‑se, al vaselor pornind către mare, şi al oamenilor mării, răcnind blesteme de neînţeles peste parapet, către marinarii de pe şlepuri care nu se lăsau mai prejos; în cele din urmă, le‑am depăşit, ajungând în ape mai puţin aglomerate, unde muşii îşi puteau retrage tranchetele, nemaifiind nevoiţi să

pescuiască în apele tulburi rămase înapoia lor, şi unde pânzele festonate cu ochiuri de parâmă matisate se puteau întinde în vânt.

Şi la scări, de unde îl luasem în barcă pe Provis, şi tot drumul după aceea, mă uitasem cu ochii în patru după fie şi cel mai mic semn că am da de bănuit. Nu văzusem nici unul. Cu siguranţă, nu fusesem şi nici nu eram precedaţi sau urmaţi de vreo barcă. Dacă aş fi văzut vreo barcă aşteptându‑ne, aş fi tras la mal şi aş fi silit‑o să plece mai departe sau să‑şi declare intenţiile. Însă ne‑am văzut de drum, nestingheriţi de nimeni.

Provis îmbrăcase o haină de marinar şi părea, după cum am mai spus, o figură foarte obişnuită în acel peisaj. Era nemaipomenit de calm (pesemne datorită vieţii lui zbuciumate de dinainte), cel mai puţin îngrijorat dintre noi toţi.

Nu era nepăsător, căci îmi spuse că nădăjduia să trăiască pentru a‑l vedea pe gentlemanul său ajungând unul dintre cei mai de seamă gentlemeni din străinătate. Nu era înclinat nici să stea cu mâinile încrucişate sau să se resemneze, după câte înţelesei eu, dar nici nu voia să se gândească la vreo primejdie care să‑l fi pândit la jumătatea drumului. Dacă avea s‑o întâlnească, era hotărât s‑o înfrunte, dar nu voia să‑şi facă griji mai înainte.

― Dacă ai şti, dragă băiete, îmi zise el, ce înseamnă să fiu lângă băiatul meu şi să îmi fumez pipa, după ce am stat închis, zi după zi, între patru pereţi, m‑ai invidia. Dar tu nu ştii cum e!

― Cred că ştiu plăcerea libertăţii, răspunsei eu.

― Oh! făcu el, clătinând din cap cu gravitate. Dar nu o cunoşti la fel ca mine.

Ar fi trebuit să stai sub lacăt şi sub cheie, băiete dragă, ca s‑o poţi cunoaşte în aceeaşi măsură ca mine... dar n‑am de gând să fiu necuviincios.

Mi se păru cu totul deplasat faptul că, din cauza unui gând încăpăţânat, îşi primejduise libertatea, ba chiar şi viaţa. Însă mă gândii că, poate, libertatea fără

de primejdie ar fi însemnat o ciudăţenie pentru felul său de trai, la fel cum pentru oricine altcineva ar fi însemnat contrariul. N‑am fost prea departe de adevăr, de vreme ce îmi zise, după ce trase din pipă în tăcere, un timp:

― Vezi tu, dragă băiete, când eram acolo, departe, în partea cealaltă a lumii, întotdeauna îmi ţineam privirile îndreptate către lumea de aici, şi mi se părea tare searbăd să trăiesc acolo, cu toate că mă îmbogăţeam. Acolo toţi îl cunoşteau pe Magwitch, iar Magwitch putea să vină şi să plece fără să‑şi bată nimeni capul cu el. Aici, oamenii nu sunt la fel de nepăsători în ceea ce mă priveşte, dragă băiete...

ba chiar nu s‑ar arăta deloc nepăsători, dacă ar şti cumva unde sunt.

― Dacă totul merge bine, zisei eu, vei fi iarăşi în deplină libertate şi siguranţă

peste vreo câteva ore.

― Ei, răspunse el, trăgând adânc aer în piept, sper c‑aşa o să fie.

― Şi crezi că aşa o să fie?

Îşi vârî mâna în apă, peste marginea bărcii, şi zise, zâmbind în chipul acela blând pe care i‑l mai văzusem şi înainte:

― Da, aş zice că aşa cred c‑o să fie, dragă băiete. Ne‑am simţi tare încurcaţi, dacă am fi mai liniştiţi şi mai în largul nostru decât suntem acum. Dar... apa asta curge atât de molatic şi de plăcut, încât poate de aceea gândesc aşa... Mă

gândeam, când fumam adineauri, că nu putem vedea ce‑o să se întâmple peste cele câteva ore, cum nu putem vedea nici fundul fluviului ăstuia, pe care încerc să‑l apuc eu acum cu mâna. Căci îmi alunecă printre degete şi se duce, vezi? făcu

el, arătându‑mi mâna şiroind de apă.

― Judecând după faţa dumitale, îmi vine să cred că eşti puţin descurajat, zisei eu.

― Nicidecum, dragă băiete! E de la apa asta, care curge aşa de liniştit, şi de la clipocitul din vârful bărcii, care seamănă cu o cântare de duminică. Poate că

îmbătrânesc şi eu niţel.

Îşi vârî pipa din nou în gură, fără să‑şi schimbe cu nimic expresia feţei, rămânând într‑atât de liniştit şi de mulţumit de parcă am fi fost deja în afara Angliei. Cu toate acestea, se arăta la fel de supus când i se dădea vreun sfat ca şi când ar fi fost speriat încontinuu. De pildă, la un moment dat, când noi dădurăm o fugă pe mal, ca să aducem câteva sticle de bere în barcă, iar el voi să ne însoţească, eu îi dădui de înţeles că ar fi mai în siguranţă dacă ar rămâne pe loc şi atunci el zise:

― Crezi, băiete dragă?

Şi se aşeză, ascultător, pe locul lui.

Aerul era rece pe fluviu, dar era o zi senină, iar razele soarelui ne înveseleau.

Apele scădeau cu repeziciune, iar eu aveam grijă să nu pierdem nici o clipă

ajutorul lor, iar vâslitul nostru nu slăbea şi înaintam binişor. Pe nesimţite, cum refluxul continua să ne poarte, ne‑am îndepărtat din ce în ce mai mult de pădurile şi dealurile din vecinătăţile Londrei şi am coborât tot mai jos pe fluviu, printre maluri noroioase. Totuşi, refluxul încă ne mai împingea şi când am depăşit Gravesend. Cum călătorul nostru era bine înfăşurat în mantaua sa, am trecut dinadins la o lungime sau două de barcă de bacul vămii fluviale şi, ceva mai departe, pentru a regăsi curentul principal, de‑a lungul a două vase cu emigranţi şi pe sub bompresul unei corăbii mari, de pe puntea căreia ne priveau nişte soldaţi. Îndată ce refluxul începu să încetinească şi vasele ancorate să se legene, acestea se răsuciră deodată cu provele spre Londra, ca să profite de flux şi să urce spre Pool, îngrămădindu‑se în jurul nostru ca o adevărată flotă. Noi ne‑

am retras mai spre mal, ca să fim cât mai feriţi de curent cu putinţă, ţinându‑ne departe de ochiurile cu ape mici şi de malurile mocirloase.

Vâslaşii noştri erau destul de odihniţi, din pricină că, din când în când, lăsaseră barca să înainteze numai împinsă de reflux un minut sau două, astfel încât acum nu aveau nevoie mai mult de un sfert de oră ca să‑şi refacă puterile pe de‑a‑ntregul. Am oprit la mal, trăgând barca printre nişte pietre alunecoase, ca să mâncăm şi să bem din proviziile noastre, uitându‑ne în jur cu luare‑

aminte. Locurile semănau foarte tare cu ţinutul mlaştinilor mele, joase şi monotone, cu un orizont întunecat, prin care fluviul şerpuia în numeroase meandre şi doar balizele de pe apele sale se învârteau şi se suceau, în vreme ce restul peisajului părea încremenit şi amuţit - deoarece acum ultimul vas din flota întâlnită mai devreme cotea după ultima porţiune de mal înalt pe care o depăşiserăm, iar ultimul şlep verde, încărcat cu paie şi având pânze maronii, îl urma la mică distanţă. Câteva şlepuri cu lest, construite de parcă ar fi fost cele dintâi imitaţii grosolane ale unor bărci făcute de copii, zăceau adânc afundate în mâl. Un far mic şi ghebos, înfipt în nişte pari, stătea ca un olog în nămol pe picioroangele şi cârjele sale. Şi din mâl se mai iţeau nişte ţăruşi năclăiţi, nişte bolovani năclăiţi, câţiva stâlpi indicatori şi nişte stadii pentru flux năclăite, şi un vechi debarcader şi o clădire fără acoperiş, înghiţite de mâl, şi aproape totul în jurul nostru nu era decât nemişcare şi noroi.

Pornirăm din nou pe apă, descurcându‑ne cum puteam. Vâslitul era mult mai greu acum, dar Herbert şi Startop nu s‑au lăsat şi au vâslit mereu până la apusul soarelui. Pe la ceasul acela, fluviul ne mai ridicase puţin, astfel încât puteam zări peste mal. Vedeam soarele roşu, imediat deasupra pământului, colorându‑l în purpuriu, deşi se prefăcea cu iuţeală în negru. Vedeam şesul pustiu şi mlăştinos, iar la mare depărtare, platoul înalt, şi între acesta şi noi părea să nu fie nici o urmă de viaţă, în afară de câte un pescăruş din apropiere, zburând trist, din când în când.

Cum noaptea se lăsa repede şi cum luna, aflată în al treilea pătrar, nu se grăbea să răsară, am ţinut un sfat, unul scurt, căci era limpede că drumul nostru trebuia să se întrerupă la prima tavernă singuratică pe care am fi găsit‑o. Aşadar, băieţii cufundară vâslele în apă încă o dată, în timp ce eu iscodeam malul să

zăresc orice ar fi semănat cu o casă. Am continuat să înaintăm, vorbind rar, încă

vreo patru sau cinci mile monotone. Se făcuse foarte frig, iar un şlep cu cărbuni, venind către noi, cu un foc bun la cambuză, scoţând fum şi strălucind, ni se păru un adăpost minunat. Noaptea era neagră şi aşa avea să rămână până dimineaţă.

Geana de lumină care rămăsese părea să vină mai degrabă de la fluviu decât din cer, căci ramele, afundându‑se în apă, loveau cele câteva stele oglindite în ea.

În atmosfera aceea lugubră, fireşte că ne chinuia pe toţi gândul că eram urmăriţi. În creşterea lui, fluxul lovea cu putere malul, la intervale neregulate, şi ori de câte ori un zgomot din acesta ajungea până la urechile noastre, negreşit unul sau altul dintre noi tresărea şi întorcea speriat ochii într‑acolo. Ici‑colo, curentul scobise în mal nişte intrânduri mici, pe care toţi le bănuiam şi le cercetam cu privirea. Uneori mai zicea câte unul, cu voce şoptită: „Ce‑a fost vălurirea aceea?” Sau altul: „Aceea de colo este o barcă?” După care cădeam într

‑o tăcere de moarte şi eu mă gândeam, în culmea neliniştii, ce zgomot puternic făceau vâslele în furcheţii care le ţineau prinse de marginea bărcii.

În cele din urmă, zărirăm o lumină şi un acoperiş şi, curând, alunecam de‑

a lungul unui chei micuţ, făcut din pietre adunate de prin apropiere. Lăsându‑i pe ceilalţi în barcă, sării pe mal şi descoperii că lumina venea de la fereastra unei cârciumi. Era un loc destul de murdar şi aş îndrăzni să spun că le era bine cunoscut contrabandiştilor, dar în bucătărie ardea un foc zdravăn, se găseau de mâncat ouă şi şuncă şi de băut fel de fel de tării. De asemenea, mai erau şi două

odăi cu câte două paturi - „de bine, de rău”, cum zise cârciumarul. Nu mai era nimeni în toată casa, în afară de cârciumar, de nevastă‑sa şi de o făptură

bărbătească cu părul albit, „omul” cheiului, atât de slinos şi de jegos de parcă tot el ar fi fost deopotrivă şi stadia de apă joasă de pe mal.

Însoţit de acest ajutor, mă întorsei la tovarăşii mei şi debarcarăm cu toţii, luând vâslele, cârma, cangea şi restul lucrurilor şi urcând barca pe mal, pentru noapte. Am mâncat pe săturate lângă focul din bucătărie, după care ne‑am împărţit odăile: Herbert şi Startop într‑una, eu şi călătorul nostru în cealaltă.

Descoperirăm că aerul fusese cu grijă înlăturat din amândouă, de parcă ar fi fost dăunător vieţii, şi că sub pături erau îndesate mai multe haine murdare şi cutii goale decât mi‑aş fi putut închipui că poate avea familia cârciumarului. Totuşi, ne socotirăm norocoşi, pentru că un adăpost mai singuratic nici c‑am fi putut găsi.

Pe când ne încălzeam liniştiţi oasele la foc, după ce ne ospătaserăm, „omul” -