Ieşisem proaspăt din puşcăria de la Kingston, unde fusesem vârât pentru vagabondaj. Nu că nu m‑ar fi putut închide şi pentru altceva, dar atunci aşa fusese.
„Norocul e schimbător, a zis Compeyson. Poate că şi‑al tău tocmai e pe cale să se schimbe.”
„Sper să fie aşa cum zici, am răspuns. Ar cam fi timpul.”
„Ce poţi să faci?” m‑a întrebat Compeyson.
„Să mănânc şi să beau, i‑am zis, dacă îmi vei găsi tu ce.”
Compeyson a râs, s‑a uitat iarăşi scrutător la mine, mi‑a strecurat cinci şilingi şi mi‑a dat întâlnire pentru seara următoare, în acelaşi loc.
M‑am dus să‑l văd pe Compeyson în seara următoare, în acelaşi loc, iar Compeyson m‑a luat să‑i fiu om de încredere şi asociat. Ei, care era, mă rog, afacerea lui Compeyson în care urma să fim parteneri? Afacerea lui Compeyson însemna escrocheria, falsificarea înscrisurilor de mână, plasarea bancnotelor furate şi altele asemănătoare. Tot felul de înşelăciuni, pe care le punea la cale cu mintea lui, ţinându‑şi spinarea la adăpost, adunând câştigurile de pe urma lor şi lăsând pe altcineva să plătească oalele sparte - asta era afacerea lui Compeyson!
N‑avea inimă nici cât o pilă de fier, era rece ca un mort, şi avea o minte ca a dracului de care am pomenit mai devreme.
Mai lucra unul mână în mână cu el, căruia i se zicea Arthur - nu‑l chema aşa, era o poreclă. Ăsta era bolnav de moarte şi arăta ca o umbră. El şi Compeyson i‑o copseseră urât unei domnişoare bogate, cu vreo câţiva ani mai înainte, şi făcuseră rost de‑o grămadă de bani. Dar Compeyson pariase şi jucase la jocuri de noroc, şi îi cheltuise, aruncându‑i în dreapta şi‑n stânga ca un rege.
Aşa că acum Arthur era pe moarte şi avea să moară sărac şi cu toate relele asupra lui. Nevasta lui Compeyson (pe care Compeyson mai mult o bătea) se arăta miloasă faţă de el, când putea şi ea, în schimb, Compeyson nu se arăta milos cu nimeni şi cu nimic.
Ar fi trebuit să iau seama la ce păţise Arthur, dar n‑am luat. Şi n‑o să
pretind acuma că eram eu mai cu moţ, căci la ce mi‑ar folosi, dragul meu băiat şi tu, prietene‑al său? Aşadar, am început să lucrez cu Compeyson şi nu eram decât o biată unealtă în mâinile lui. Arthur locuia în podul casei lui Compeyson (pe undeva pe lângă Brentfort) şi Compeyson îi ţinea grijuliu socoteala pentru ce mânca şi pentru locuinţă, ca să‑l aibă la mână în cazul în care s‑ar fi însănătoşit şi‑ar fi vrut să iasă din afacere. Însă, curând, Arthur şi‑a încheiat toate socotelile cu lumea asta. S‑a întâmplat cam a doua sau a treia oară când l‑am văzut. A venit, aproape ieşit din minţi, în salonul lui Compeyson, noaptea târziu, îmbrăcat doar în flanela de noapte, cu părul năclăit de sudoare, şi i‑a zis nevestei lui Compeyson:
„Sally, pe cuvânt că este sus, la mine, în clipa asta, şi nu pot să scap de ea.
Este îmbrăcată toată în alb, a mai zis el, cu flori albe în păr şi este turbată de furie. Are un giulgiu în mână şi zice c‑o să‑l pună pe mine, la cinci dimineaţa.”
Atunci, Compeyson i‑a zis:
„Păi, bine, prostule, ea nu e făcută din carne şi oase? Atunci cum ar putea fi sus, la tine, fără să fi intrat pe uşă sau pe fereastră şi să fi urcat scările?”
„Nu ştiu cum a ajuns acolo, i‑a răspuns Arthur, cutremurându‑se din adâncul sufletului de groază, dar stă în colţ, la picioarele patului, turbată de furie. Şi în dreptul inimii sale zdrobite - tu i‑ai zdrobit‑o! - sunt picături de sânge.”
Compeyson vorbea obraznic, dar întotdeauna a fost un laş.
„Du‑te sus cu smintitul ăsta care îndrugă prostii, i‑a zis el nevesti‑sii. Iar tu, Magwitch, dă‑i o mână de ajutor, te rog.”
Dar el, unul, nu s‑a apropiat cu nici un pas.
Nevasta lui Compeyson şi cu mine l‑am dus pe Arthur înapoi, în patul lui, dar el aiura de mai mare groaza.
„Oh, uitaţi‑vă la ea! striga. Scutură giulgiul către mine! N‑o vedeţi? Uitaţi‑vă
la ochii ei! Nu este înfricoşător s‑o vezi atât de furioasă?”
După puţin, striga iar:
„O să mi‑l pună peste cap, şi atunci s‑a zis cu mine! Luaţi‑i‑l din mână, luaţi
‑i‑l din mână!”
Şi apoi se ţineau strâns de noi şi continua să‑i vorbească şi să‑i răspundă
arătării, până ce aproape mi se părea că o văd şi eu.
Nevasta lui Compeyson, obişnuită cu Arthur, îi dădu să bea ceva, ca să‑i mai treacă spaimele, şi el, după un timp, s‑a potolit.
„Oh, a plecat! A venit administratorul ei s‑o ia?” a întrebat.
„Da”, a răspuns nevasta lui Compeyson.
„I‑ai spus s‑o încuie şi s‑o ţină zăvorâtă în casă?”
„Da.”
„Şi să ia porcăria aia din mâna ei?”
„Da, da, totul e bine.”
„Eşti o femeie bună, a zis Arthur, să nu mă laşi, orice‑ar fi, şi‑ţi mulţumesc.”
S‑a odihnit, destul de liniştit, până pe la vreo cinci fără ceva, când a dat un ţipăt, a sărit în sus şi a început să urle:
„Uite‑o! Are iar giulgiul! Îl despătureşte! Se apropie din colţ! Vine spre pat!
Ţineţi‑mă, ţineţi‑mă amândoi, fiecare de‑o parte, n‑o lăsaţi să mă atingă cu el!...
Aha! Nu m‑a nimerit de data aceasta! N‑o lăsaţi să mi‑l arunce peste cap! N‑o lăsaţi să mă ridice şi să mă înfăşoare cu el! Mă ridică! Ţineţi‑mă jos!”
