Mi‑l dezgoliră şi mă ajutară cum putură. Era foarte umflat şi copt, de abia înduram să‑mi fie atins. Îşi sfâşiară batistele, făcându‑mi un nou bandaj, şi‑mi prinseră apoi braţul din nou în eşarfă, până ce aveam să ajungem în oraş şi să

facem rost de un balsam răcoritor cu care să mi‑l ungă. În scurt timp, închideam uşa barăcii de lângă stăvilar, lăsând‑o în întuneric şi goală, şi treceam prin carieră, luând drumul înapoi spre oraş. Băiatul de prăvălie al lui Trabb - acum, un tânăr în toată puterea cuvântului - mergea în frunte, cu un felinar, a cărui lumină o văzusem mai devreme dând buzna pe uşă. Luna străbătuse încă două

ceasuri din drumul ei de când o văzusem eu ultima oară pe cer, iar noaptea, deşi ploioasă, era mult mai luminoasă. Aburii albi din cuptorul de var pe lângă care am trecut se scurgeau printre noi şi, la fel cum spusesem o rugăciune înainte, acum îi mulţumii Cerului.

Rugându‑l pe Herbert să‑mi povestească şi mie cum de venise să mă salveze

- căci, la început, refuzase cu hotărâre să‑mi spună, stăruind să stau liniştit -

aflai că, în graba mea, îmi pierdusem scrisoarea deschisă, pe jos, în apartamentul nostru, unde o găsise când ajunsese acasă împreună cu Startop, pe care îl întâlnise pe stradă, venind spre mine, la puţină vreme după ce plecasem. Tonul scrisorii îl îngrijorase, cu atât mai mult cu cât nu se potrivea cu cele scrise de mine în biletul pe care îl lăsasem pentru el. Întorsese problema pe toate părţile vreun sfert de oră, dar neliniştea, în loc să piară, crescuse şi mai mult, aşa că

pornise către staţia de diligenţe, împreună cu Startop, care se oferise să ‑l însoţească, şi întrebase când pleca următoarea diligenţă. Aflând că diligenţa de după‑amiază tocmai plecase, neliniştea îi ajunsese la culme cu fiecare nouă

piedică ivită şi se hotărâse să vină după mine, închiriind o birjă. Astfel, el şi Startop coborâseră la „Mistreţul albastru”, fiind încredinţaţi că fie mă vor găsi acolo, fie vor afla informaţii despre mine. Dar, negăsind nici una, nici alta, se duseseră până la casa domnişoarei Havisham, unde îmi pierduseră urma. Ca atare, se întorseseră la han (fără îndoială, la vremea când eu ascultam legenda locală despre viaţa mea), ca să mănânce şi să facă rost de o călăuză care să‑i ducă prin mlaştină. Printre acei gură‑cască de la poarta „Mistreţului” se întâmplă

să fie şi băiatul de prăvălie al lui Trabb - credincios obiceiului său mai vechi de a se afla acolo unde nu avea ce căuta -, care mă văzuse trecând, la întoarcerea mea de la domnişoara Havisham, înspre cârciuma unde îmi luasem masa. Astfel, ucenicul lui Trabb deveni călăuza lor şi apoi porniseră împreună către baraca stăvilarului, apucând‑o totuşi pe cărarea dinspre oraş către mlaştină, de care eu mă ferisem. Pe când mergeau aşa, Herbert se gândise că s‑ar fi putut, la urma urmelor, ca eu să fi fost chemat acolo de vreun vagabond nevinovat şi îndatoritor, care să fi dorit binele lui Provis, aşa că, dacă ne‑ar fi întrerupt, ar fi putut strica totul, îi lăsase pe călăuză şi pe Startop la marginea carierei de piatră şi înaintase de unul singur, dând târcoale de vreo două sau trei ori barăcii, căznindu‑se să se asigure că înăuntru totul era bine. Cum nu putuse auzi decât sunetul nedesluşit al unei voci scăzute şi răguşite (aceasta în timp ce mintea mea lucra cu repeziciune), începuse, în cele din urmă, să se îndoiască de faptul că mă aflam înăuntru. Deodată, eu am strigat din răsputeri, iar el mi‑a răspuns strigătelor şi s‑a năpustit înăuntru, urmat îndeaproape de ceilalţi doi.

Când îi povestii ce se petrecuse în baracă, Herbert fu de părere că trebuia să

mergem numaidecât la un judecător din oraş, oricât de târzie era ora, ca să‑i cerem un mandat de arestare. Dar eu deja mă gândisem că o astfel de mişcare, care m‑ar fi ţinut la faţa locului sau ne‑ar fi silit să ne întoarcem, i‑ar fi putut fi fatală lui Provis. Nu se putea tăgădui o astfel de piedică, aşa că ne lăsarăm păgubaşi să‑l urmărim pe Orlick atunci. Deocamdată, date fiind împrejurările, socotirăm că ar fi mai înţelept să nu dăm prea multă atenţie întâmplării în faţa ucenicului lui Trabb, care sunt încredinţat că ar fi suferit o crâncenă dezamăgire să afle că apariţia sa mă scăpase de cuptorul cu var. Nu că ucenicul lui Trabb ar fi fost hain la suflet, ci pentru că avea prea multă energie de cheltuit şi stătea în firea lui să caute distracţie şi emoţii pe seama oricui. Când ne‑am despărţit i‑am oferit două guinee (gest care părea să răspundă aşteptărilor sale) şi i‑am spus că

îmi părea rău că avusesem cândva o părere proastă despre el (ceea ce îl lăsă rece).

Ziua de miercuri fiind atât de aproape, ne hotărârăm să ne întoarcem la Londra în seara aceea toţi trei, cu brişca, astfel încât să fim departe de locurile

acestea mai înainte să înceapă lumea să vorbească despre aventura din timpul serii. Herbert făcu rost de o sticlă mare cu balsam pentru mine şi numai datorită

acestui leac pe care mi‑l turna mereu pe braţ reuşii să îndur cât de cât durerile în timpul călătoriei. Se luminase de ziuă când ajunserăm în Temple, iar eu mă dusei fără întârziere în pat, unde rămăsei toată ziua.

Într‑atât tremuram de groază, în timp ce zăceam aşa, să nu cad răpus de boală şi să nu fiu în stare să mă ţin pe picioare a doua zi, încât mă mir că nu m‑

a ţintuit la pat tocmai frământarea aceasta. Chiar asta mi s‑ar fi întâmplat, mai mult ca sigur, groaza adăugându‑se la zbuciumul meu şi la suferinţele îndurate, dacă n‑ar fi fost încercarea supraomenească prin care urma să trec a doua zi -

aşteptată cu atâta înfigurare, având urmări dintre cele mai însemnate şi ale cărei rezultate de nepătruns erau atât de apropiate.

Nici o măsură de prevedere nu era mai firească decât faptul că ne interziseserăm cu desăvârşire să luăm legătura cu Provis în ziua aceea. Totuşi, până şi această măsură îmi sporea neliniştea. Tresăream la fiecare zgomot de paşi sau de altă natură, închipuindu‑mi că fusese descoperit şi arestat, iar eu auzeam mesagerul care venea să ‑mi spună acest lucru. Ajunsesem să mă

încredinţez că ştiam că fusese arestat, că în mintea mea faptul acesta era mai mult decât o teamă sau o presimţire, că se întâmplase cu adevărat şi eu aveam în mod tainic cunoştinţă despre el. Pe măsură ce ziua se scurgea şi nu sosea nici o veste rea, pe măsură ce se lăsa întunericul, groaza mea neştirbită că nu voi fi în stare să mă pun pe picioare până dimineaţă se înstăpâni cu desăvârşire asupra mea. Braţul ars îmi zvâcnea dureros, capul meu înfierbântat zvâcnea, de asemenea, şi mi se părea că încep să‑mi pierd minţile. Am numărat până la cifre foarte mari, ca să mă conving că nu e aşa, şi am repetat toate fragmentele de proză şi de versuri pe care le învăţasem. Mi se mai întâmpla, uneori, în timpul vreunui scurt răgaz al minţii mele obosite, să aţipesc sau să uit de mine câteva clipe. Atunci, tresăream şi‑mi spuneam: „Acum, gata, am înnebunit!”

Tovarăşii mei m‑au lăsat în pace toată ziua, mi‑au schimbat bandajele şi mi

‑au dat să beau răcoritoare. Ori de câte ori adormeam, mă trezeam cu gândul pe care‑l avusesem şi în baraca de lângă stăvilar, că trecuse multă vreme şi că

pierdusem prilejul de a‑l salva pe Provis. Pe la miezul nopţii, m‑am dat jos din pat şi m‑am dus la Herbert, încredinţat că dormisem douăzeci şi patru de ore şi că

ziua de miercuri trecuse. Acesta fu cel din urmă act al zbuciumului meu, căci după aceea adormii buştean.

Tocmai se iviseră zorii dimineţii de miercuri când mă uitai pe fereastră.

Luminile pâlpâitoare de pe poduri deja păliseră, iar la orizont răsăritul soarelui semăna cu o mlaştină de foc. Fluviul, încă întunecat şi misterios, era întretăiat de poduri de un cenuşiu îngheţat, având, ici‑colo, pe la vârfuri, câte o pată caldă de la văpaia din cer. În timp ce priveam pe deasupra acoperişurilor strânse grămadă, din care cupole de biserici şi turle ascuţite ţâşneau drept în aerul neobişnuit de limpede, apăru soarele şi atunci parcă se luă un văl de pe fluviu, milioane de scântei izbucnind din apele sale. Şi de pe mine păru să cadă un văl, căci mă simţii puternic şi sănătos.

Herbert încă mai dormea în patul său, iar vechiul nostru tovarăş de învăţătură dormea întins pe canapea. Nu mă puteam îmbrăca fără ajutor, dar am pus lemne pe focul care încă mai ardea şi am făcut cafeaua pentru prietenii mei.

La timpul potrivit s‑au trezit şi ei, de asemenea puternici şi sănătoşi, şi am deschis fereastra, lăsând să intre aerul pătrunzător de afară, privind la fluxul care încă mai urca spre noi.

― Când s‑o face de nouă, zise Herbert, vesel, uită‑te după noi şi fii gata, tu, cel de la Mill Pond Bank!

Capitolul LIV

Era una dintre acele zile de martie când soarele arde cu putere şi vântul suflă

îngheţat, când la lumină este vară şi la umbră iarnă. Ne luaserăm tunicile de postav cu noi, iar eu mai aveam şi un sac de voiaj. Din tot ce îmi aparţinea pe lumea asta nu alesesem decât puţinele lucruri foarte necesare care încăpuseră în sac. Unde aveam să mă duc, ce trebuia să fac sau când aş fi putut să mă întorc erau întrebări fără răspuns pentru mine. Nici nu‑mi băteam capul cu ele, căci toate gândurile mele se îndreptau numai spre siguranţa lui Provis. M‑am întrebat numai o clipă, în trecere, oprindu‑mă în prag şi uitându‑mă înapoi, în ce împrejurări, cât de schimbate, aveam să mai văd aceste camere, dacă mi‑era dat să le mai văd vreodată.

Am coborât agale treptele din Temple către fluviu şi am mai stat puţin acolo, ca şi cum nu eram deloc hotărâţi dacă să pornim sau nu cu barca pe fluviu.

Bineînţeles, avusesem grijă ca barca să fie gata pregătită şi totul să fie în ordine.

După ce ne prefăcurăm astfel că şovăim puţin, deşi numai pentru broaştele şi vieţuitoarele de apă ce‑şi făceau veacul pe scările dinspre Temple, căci nu era nimeni altcineva să ne privească, ne urcarăm în barcă şi ne îndepărtarăm de mal, cu Herbert la prova şi cu mine la cârmă. Apele erau încă

în plin flux, căci era ora opt şi jumătate.

Ne făcuserăm planul în felul următor: voiam să vâslim ajutându‑ne întâi de reflux, care avea să înceapă la ora nouă şi să dureze până la ora trei, după care să

continuăm să vâslim, în contracurent, până pe înserat. Atunci, am fi ajuns deja în dreptul malurilor joase de dincolo de Gravesend, între Kent şi Essex, unde fluviul este larg şi pustiu, unde localnicii de pe maluri sunt puţini, iar hanurile, rar vizitate, sunt risipite ici‑colo, astfel încât am fi putut alege liniştiţi unul dintre ele ca loc de odihnă. Aveam de gând să ne oprim şi să rămânem acolo toată

noaptea. Steamerul pentru Hamburg şi cel pentru Rotterdam plecau din Londra pe la ora nouă, joi dimineaţa. Am fi putut socoti pe la ce oră vor ajunge în dreptul nostru, în locul unde am fi poposit, şi am fi putut ieşi în calea celui dintâi cerându‑i să oprească, iar dacă acesta nu ne‑ar fi luat la bord, ne‑ar mai fi rămas încă o şansă. Cunoşteam însemnele fiecărui vas.

Mă simţeam într ‑ atât de uşurat la gândul că pornisem, în sfârşit, la înfăptuirea acestui plan, încât cu greu îmi mai aminteam în ce stare mă aflasem cu numai câteva ore înainte. Aerul tare, lumina soarelui, vâslirea pe fluviu şi curgerea fluviului însuşi - apele sale care alergau o dată cu noi şi care păreau că

ţin cu noi, că ne îndeamnă şi ne încurajează la drum - mi‑au dat noi speranţe. Mă

simţeam umilit în sufletul meu pentru că eram atât de puţin folositor în barcă, dar nu erau mulţi vâslaşi mai pricepuţi ca prietenii mei, care mânuiau lopeţile cu o hotărâre constantă, care avea să se menţină toată ziua.

Pe vremea aceea, erau mult mai puţine vase pe Tamisa decât în prezent, iar bărcile mici erau cu mult mai numeroase. Cred că erau la fel de multe barje, şlepuri de cărbuni şi ambarcaţiuni comerciale de coastă ca şi în zilele noastre, dar vase cu aburi, mici şi mari, nu vedeai nici a zecea sau a douăzecea parte din câte se văd acum. Cu toate că era foarte devreme, fluviul era înţesat de bărci cu vâsle, trecând în sus şi în jos, şi de o mulţime de şlepuri, care coborau profitând de reflux. Navigaţia între două poduri de pe fluviu, cu ambarcaţiuni simple, fără

punţi, era, în zilele acelea, un lucru mult mai lesne de făcut şi mai obişnuit decât astăzi, iar noi înaintam cu repeziciune, printre multele schifuri şi lotci.

Depăşirăm curând bătrânul London Bridge şi vechea piaţă Billingsgate, cu stridii şi cu olandezi, apoi trecurăm de White Tower şi Traitor’s Gate, pătrunzând printre şirurile de vase ancorate. Văzurăm steamere din Leith, Aberdeen şi Glasgow, încărcând sau descărcând mărfuri, şi când trecurăm pe lângă ele ni se părură uriaşe, ridicându‑se cu mult deasupra luciului apei. Văzurăm zeci şi zeci de şlepuri cu cărbuni - lucrătorii care ajutau la descărcat construiseră schele pe lângă punte, ca să contrabalanseze şlepul în momentul ridicării cupelor cu cărbuni, care apoi se răsturnau, rostogolindu‑se cu zgomot peste bord, în bărci.

Şi, de asemenea, văzurăm ancorat steamerul ce avea să plece a doua zi la Rotterdam, pe care îl privirăm cu atenţie, iar mai încolo, steamerul către Hamburg, pe care îl depăşirăm trecându‑i chiar pe sub bompres. Acum, aşezat la pupa, puteam zări, cu inima bătându‑mi mai repede, malul şi treptele de la Mill Pond.

― E acolo? întrebă Herbert.

― Nu încă.

― Bun! Nu trebuia să coboare până ce nu ne vedea. Poţi să ‑i zăreşti semnalul?

― Nu foarte bine, din locul ăsta, dar cred că îl văd... Acuma îl văd pe el! Hai, vâsliţi amândoi! Uşurel, Herbert! Ţine ritmul!