umbra lui se înălţase deja peste capetele noastre, când barca ne somă. Eu răspunsei.

― Aveţi un deportat care s‑a întors, zise omul care ţinea cârma. Acela de colo, înfăşurat în manta. Numele său este Abel Magwitch, zis şi Provis. Îl arestez şi îi cer să se predea, iar vouă, să mă ajutaţi.

În aceeaşi clipă, fără vreun ordin dat echipajului, luntrea se lipi de barca noastră. Luntraşii trăseseră o singură dată, cu putere, de vâsle, îşi ridicaseră

lopeţile înăuntru, se repeziseră de‑a curmezişul bărcii noastre şi o apucaseră cu mâinile de copastie, mai înainte să ne dăm seama ce făceau. Manevra aceasta stârni mare confuzie la bordul steamerului şi îi auzii pe marinari strigând la noi, auzii ordinul de oprire a paletelor, le auzii oprindu‑se, dar simţii că vasul venea mai departe, neabătut, drept peste noi. În aceeaşi clipă, îl văzui pe cârmaciul luntrei punând mâna pe umărul arestatului său, văzui ambele bărci învârtindu‑

se în loc, mânate de curent, şi îi văzui pe toţi marinarii steamerului dând fuga la provă înnebuniţi. Tot atunci îl văzui pe arestat sărind în picioare, întinzându‑se peste cel care îl prinsese şi trăgând mantaua de la gâtul celui care stătea ghemuit pe banca luntrei de alături. În aceeaşi clipă văzui că faţa descoperită era faţa celuilalt puşcăriaş, de odinioară, şi tot atunci văzui acea faţă trăgându‑se înapoi, atât de albă de groază că n‑am s‑o uit niciodată, auzii un strigăt de mai multe glasuri venind de pe puntea steamerului, un plescăit zgomotos în apă şi simţii barca scufundându‑se sub picioarele mele.

Timp de o clipă mi se păru că mă lupt cu o mie de aripi de mori de vânt şi cu

o mie de fulgere luminoase. Clipa trecu, iar eu mă trezii urcat în luntre. Era şi Herbert acolo, la fel şi Startop. Dar barca noastră dispăruse şi cei doi puşcăriaşi de asemenea.

Cu strigătele de pe puntea steamerului, cu şuieratul furios al aburilor săi, cu deriva sa şi deriva noastră, la început nu putui desluşi cerul de apă sau un mal de altul. Dar echipajul luntrei îndreptă cu mare iuţeală barca şi, după câteva lovituri puternice şi grăbite în apă, vâsli viguros, fiecare om uitându‑se tăcut şi pătrunzător în valurile de la pupă. Curând, un obiect negru apăru în partea aceea, îndreptându‑se spre noi, mânat de curent. Nimeni nu scoase un cuvânt.

Cârmaciul îşi ridică mâna şi oamenii începură să tragă la rame, ţinând luntrea pe loc, drept în calea obiectului. Când se apropie mai mult, am văzut că era de fapt Magwitch, înotând, însă nu cu mişcări libere. Fu ridicat în barcă şi imediat i se puseră cătuşe la mâini şi la picioare.

Luntrea fu ţinută pe loc, iar supravegherea tăcută şi atentă a apei continuă.

Însă acum apăru steamerul de Rotterdam, care nu dădea semne că a înţeles ce se întâmplase şi venea cu toată viteza. După i se dădu de veste şi se opri, ambele steamere se îndepărtară de noi, luntrea săltând şi coborând pe valurile stârnite de ele. Supravegherea continuă mult după ce totul reveni la nemişcarea de dinainte şi cele două steamere dispăruseră. Însă cu toţii ştiau, de acum, că

aşteptarea era zadarnică.

Într‑un târziu, renunţară şi vâsliră spre mal, trăgând în dreptul cârciumii pe care o părăsiserăm de dimineaţă, unde am fost întâmpinaţi cu multă mirare. Aici putui să‑i dau o oarecare îngrijire lui Magwitch - cu Provis se sfârşise -, care primise mai multe lovituri în piept şi avea o tăietură adâncă la cap.

Îmi spuse că bănuia că fusese târât de apă sub chila steamerului şi se lovise la cap când se ridicase din nou la suprafaţă. Rana de la piept (care îi îngreuna dureros respiraţia) credea că o căpătase când căzuse peste marginea bărcii urmăritorilor. Mai zise că nu putea spune ce i‑a făcut lui Compeyson, dar că, în clipa în care îşi înfipsese mâna în haina lui ca să‑l descopere, canalia se ridicase şi se dăduse înapoi, astfel că amândoi căzuseră în apă, iar când el fusese smucit peste marginea bărcii, omul care îl arestase se căznise să nu‑i dea drumul şi, astfel, răsturnase barca. Îmi mai povesti, în şoaptă, că amândoi se duseseră la fund, încleştaţi sălbatic unul de braţele celuilalt, şi că fusese o luptă sub apă, din care el se desprinsese, ieşise la suprafaţă şi se îndepărtase înot.

N‑am avut niciodată vreun motiv să mă îndoiesc de adevărul spuselor sale.

Ofiţerul care ţinuse cârma luntrei povesti acelaşi lucru despre cum căzuseră cei doi în apă.

Când i‑am cerut ofiţerului permisiunea să‑i schimb puşcăriaşului meu hainele ude cu orice fel de veşminte pe care le ‑aş fi putut cumpăra de la cârciumar, el încuviinţă pe dată, spunând doar că trebuia să confişte tot ce avea prizonierul asupra lui. Astfel, portofelul care fusese odată în mâinile mele trecu în mâinile ofiţerului. După aceea, el îmi dădu voie să‑l însoţesc pe prizonier până la Londra, însă le refuză acelaşi hatâr şi celor doi prieteni ai mei.

„Omului” de la cârciumă i se arătă unde se dusese la fund înecatul şi i se dădu sarcina să caute leşul prin locurile unde ar fi putut să apară la mal. Mi se păru că interesul său pentru recuperarea cadavrului sporeşte vădit când auzi că

mortul avea ciorapi. Probabil i‑ar fi trebuit o duzină de înecaţi ca să se echipeze complet şi probabil că acesta era şi motivul pentru care hainele de pe el se aflau

în diverse stadii de deteriorare.

Am rămas la cârciumă până ce începu din nou fluxul. Atunci, Magwitch fu dus până la barcă şi suit în ea. Herbert şi Startop urmau să ajungă la Londra pe uscat de îndată ce vor fi putut. Despărţirea de ei fu sfâşietoare şi, când îmi luai locul pe bancă, alături de Magwitch, simţii că lângă el avea să fie locul meu tot timpul care îi mai rămânea de trăit.

Căci acum repulsia mea se topise şi în fiinţa hăituită, rănită şi încătuşată

care mă ţinea de mână vedeam numai un om care voise să fie binefăcătorul meu şi care se purtase cu o statornică dragoste, recunoştinţă şi mărinimie faţă de mine, ani de‑a rândul. Vedeam în el numai un om cu mult mai bun decât fusesem eu faţă de Joe.

Respiraţia lui devenea mai grea şi mai dureroasă, pe măsură ce se lăsa noaptea şi, deseori, nu‑şi putea înăbuşi gemetele. Încercai în fel şi chip să‑l sprijin cu braţul de care mă puteam folosi. Dar mă înfioram la gândul că, în adâncul sufletului meu, nu regretam faptul că fusese grav rănit, căci, fără

discuţie, pentru el cel mai bine era acum să moară. Nu mă îndoiam că mai erau încă în viaţă destui oameni care ar fi fost în stare şi ar fi dorit să‑l denunţe. Nu puteam nădăjdui că va fi judecat cu îngăduinţă. Fusese înfăţişat în cea mai neagră lumină la primul său proces, evadase din puşcărie şi fusese condamnat din nou, se întorsese din exilul în care fusese trimis pe viaţă şi provocase moartea celui care ajutase la arestarea sa.

Pe când ne întorceam cu faţa către apusul pe care, ieri, îl lăsaserăm în urma noastră, pe când şuvoiul speranţelor noastre părea să curgă înapoi, îi spusei cât de mult mă îndurera gândul că se întorsese în ţară numai de dragul meu.

― Dragul meu băiat, răspunse el, sunt foarte mulţumit că mi‑am încercat norocul. Mi‑am văzut băiatul, iar el poate fi un gentleman şi fără mine.

Nu. Mă gândisem şi eu la acest lucru, cât stătuserăm acolo, unul lângă altul.

Nu. În afară de ceea ce mă îndemna pe mine cugetul, înţelegeam acum şi sfaturile lui Wemmick. Prevedeam că, odată condamnat, bunurile sale aveau să fie confiscate de Coroană.

― Ascultă ‑ mă, băiete dragă, zise el. Acum este mai bine pentru un gentleman să nu se afle că are vreo legătură cu mine. Vino să mă vezi ca şi când l‑ai însoţi, din întâmplare, pe Wemmick. Să stai undeva ca să te pot vedea, când voi fi judecat pentru ultima oară după atât de multe procese - nu‑mi doresc nimic mai mult.

― N‑am să mă mişc de lângă dumneata, zisei eu, ori de câte ori mi se va îngădui să‑ţi stau alături. Cu vrerea lui Dumnezeu, îţi voi fi tot atât de credincios cum mi‑ai fost şi dumneata mie!

Îi simţii mâna tremurând în mâna mea. Apoi, stând lungit pe fundul bărcii, îşi întoarse capul în lături şi‑l auzii scoţând din gât sunetul acela al lui, pe care i

‑l cunoşteam de mult - acum mai înmuiat, precum era toată fiinţa sa. Era un lucru bun că adusese vorba despre aceasta, căci îmi dădu prilejul să mă gândesc la un lucru care, altminteri, nu mi‑ar fi trecut prin cap până ce n‑ar fi fost prea târziu - şi anume că el nu trebuia să afle niciodată cum se năruiseră toate speranţele sale de a face din mine un om bogat.

Capitolul LV

A doua zi a fost dus la birourile poliţiei şi ar fi fost înaintat numaidecât spre judecată, dacă n‑ar fi fost nevoie mai întâi să fie chemat un bătrân gardian de pe pontonul de unde evadase odinioară, ca să‑i confirme identitatea. Nu că s‑ar fi îndoit cineva de identitatea sa, dar Compeyson, care ar fi vrut să depună

mărturie, murise şi fusese luat de ape, iar la vremea aceea s‑a întâmplat să nu fie la Londra nici un slujbaş de la închisoare care să poată oferi mărturia cerută. Mă

dusesem drept la domnul Jaggers acasă, chiar în noaptea în care sosisem, ca să

mă asigur de ajutorul său, dar domnul Jaggers nici nu voise să audă de aşa ceva.

Îmi mai spusese că amânarea obţinută era cea din urmă, căci, în clipa în care martorul avea să ajungă la Londra, procesul se va sfârşi în cinci minute şi nici o putere de pe pământ n‑ar fi putut să împiedice o sentinţă împotriva noastră.

I‑am împărtăşit domnului Jaggers dorinţa de a nu‑l lăsa pe Magwitch să afle despre soarta averii sale. Domnul Jaggers se răţoi la mine, supărat că „o lăsasem să‑mi scape printre degete”, şi zise că ar trebui să facem un memoriu şi să

încercăm, totuşi, să recuperăm măcar o parte din ea. Însă nu‑mi ascunse faptul că, deşi erau multe cazuri în care confiscarea nu se înfăptuia, în cazul de faţă nu putea fi găsită nici o circumstanţă care să schimbe hotărârea. Înţelesei acest lucru foarte clar. Nu eram rudă cu omul scos în afara legii, nici nu aveam cu el vreo legătură care să poată fi recunoscută; Magwitch nu scrisese nici un act, nici o donaţie în favoarea mea mai înainte de arestare, iar acum nu mai avea nici un rost s‑o facă. Nu aveam nici un drept, aşa că m‑am hotărât - şi m‑am ţinut întotdeauna, după aceea, de hotărârea mea - să nu îmi amărăsc niciodată inima străduindu‑mă zadarnic să‑mi demonstrez vreunul.

Din câte se părea, înecatul sperase să capete o recompensă din confiscarea averii şi obţinuse câteva informaţii foarte lămurite despre afacerile lui Magwitch.

Când trupul lui fu descoperit la multe mile depărtare de locul morţii şi atât de cumplit desfigurat încât nu putu fi recunoscut decât după ce avea în buzunare, se găsiră, într‑o casetă pe care o purta la el, nişte hârtii încă lizibile. Printre acestea, se afla numele unei bănci din New South Wales, la care era depusă o sumă de bani, şi câteva însemnări despre nişte terenuri de o valoare considerabilă. Ambele informaţii apăreau şi pe o listă pe care Magwitch, din închisoare, i‑o dădu domnului Jaggers, şi care conţinea inventarul averilor pe care el credea că le voi moşteni. Faptul că bietul om nu cunoştea adevărul îi fu de folos, în cele din urmă, căci nu se îndoi nici o clipă că moştenirea mea era în deplină siguranţă, cu ajutorul domnului Jaggers.

După o întârziere de trei zile, în care procurorii regali aşteptară să vină

martorul de pe vasul deţinuţilor, acesta sosi, în sfârşit, oferind veriga lipsă din acest caz foarte simplu. Magwitch fu desemnat pentru a compărea în faţa curţii în sesiunea următoare, care urma să înceapă peste o lună.

În această perioadă neagră a vieţii mele, Herbert se întoarse acasă într‑o seară foarte abătut şi‑mi zise:

― Dragul meu Handel, mă tem că te voi părăsi curând.

Cum partenerul său de afaceri mă pregătise din timp pentru această veste, am fost mai puţin uluit decât se aştepta Herbert.

― Am pierde un prilej minunat dacă mi‑aş amâna plecarea la Cairo şi, din

păcate, trebuie să plec, Handel, tocmai când ai mai multă nevoie de mine.