care şedea într‑un colţ şi avea o pereche de încălţări puhave, pe care ţinuse să ni le arate în timp ce noi mâncam ouăle cu şuncă, ca pe nişte relicve de preţ, de care făcuse rost în urmă cu vreo câteva zile, din picioarele unui marinar înecat, ieşit la mal - mă întrebă dacă n‑am văzut o luntre mare, cu patru lopeţi, urcând cu fluxul. Când îi răspunsei că nu, el zise că, atunci, pesemne c‑o apucaseră în josul fluviului, dar „o porniseră în sus”, când plecaseră de aici.

― S‑or fi gândit mai bine, zise „omul”, şi, dintr‑o pricină sau alta, or fi coborât.

― O luntre cu patru lopeţi, ai spus? întrebai eu.

― Cu patru lopeţi şi cu doi inşi pe bancă.

― Au coborât pe mal aici?

― Au intrat încoace, cu un urcior de piatră de vreo două galoane, după bere.

Tare mi‑ar mai fi plăcut să le pun vreo spurcăciune în bere sau nişte prafuri care să le răscolească măruntaiele.

― De ce?

― Ştiu eu de ce, zise „omul”.

Vorbea cu o voce mocirloasă, de parcă mâlul îi intrase şi‑n gâtlej.

― El crede, zise cârciumarul - un bărbat rareori vizitat de gânduri, cu ochi spălăciţi, care părea să aibă multă încredere în sluga lui - el crede că ar fi fost ceea ce nu erau.

― Ştiu eu ce cred, stărui „omul”.

― Şi tu crezi că erau de la vamă, omule? întrebă cârciumarul.

― Da.

― Atunci greşeşti, omule.

― Oare!

Cu nenumăratele înţelesuri din răspunsul său şi cu încrederea neţărmurită

în părerile sale, „omul” îşi scoase unul din pantofii umflaţi de apă, se uită

înăuntru, scutură vreo câteva pietricele pe podeaua bucătăriei şi îl încălţă la loc.

Făcu toate acestea cu aerul unuia care are atâta dreptate încât îşi îngăduie să

facă orice.

― Bine, dar atunci tu ce ‑ ţi închipui că au făcut cu nasturii? întrebă

cârciumarul, încercând să se îndoiască puţin.

― Ce‑au făcut cu nasturii? repetă „omul”. I‑au aruncat în apă. I‑au înghiţit.

I‑au semănat în pământ să răsară salată. Ce‑au făcut cu nasturii!

― Nu fi neobrăzat, măi, omule! îl certă cârciumarul, trist şi abătut.

― Un vameş ştie ce are de făcut cu nasturii, zise „omul”, repetând cu cel mai mare dispreţ cuvântul care îi era nesuferit, dacă nasturii îl încurcă în treaba lui.

Patru vâslaşi şi doi inşi pe bancă nu se vântură de colo‑colo degeaba, în sus cu fluxul, în jos cu refluxul şi înapoi, dacă nu e vreo treabă de‑a vămii la mijloc.

Spunând acestea, ieşi cu nasul pe sus, iar cârciumarul, nemaiavând pe cine să se bizuie, se trezi că îi era cu neputinţă să continue discuţia.

Schimbul acesta de cuvinte ne îngrijoră pe toţi, iar pe mine cu atât mai mult.

Vântul mugea sinistru în jurul casei, apele fluxului plescăiau la mal, iar eu aveam senzaţia că suntem încolţiţi şi ameninţaţi. O luntre mare, cu patru rame, care dădea târcoale pe acolo într‑un mod atât de ciudat încât bătea la ochi era o împrejurare foarte neplăcută, pe care nu mi‑o puteam scoate din minte. După ce l‑am convins pe Provis să se culce, am ieşit până afară, împreună cu prietenii mei (Startop aflase, între timp, toată tărăşenia), şi am ţinut un nou sfat. Încercam să

găsim un răspuns la întrebarea dacă era mai bine să rămânem la cârciumă până

avea să treacă steamerul, adică pe la ora unu după‑amiaza, sau să pornim pe fluviu dimineaţa devreme. În cele din urmă, am socotit că era mai înţelept să

rămânem pe loc şi să plecăm doar cu vreo oră înainte de trecerea steamerului, când aveam să‑i ieşim în cale, şi să ne lăsăm duşi de curent. Odată hotărât acest plan de acţiune, ne‑am întors în casă şi ne‑am dus la culcare.

M‑am întins în pat aproape îmbrăcat şi am dormit adânc vreo câteva ore.

Când mă deşteptai, vântul se înteţise, iar placa de lemn pe care scria numele cârciumii („Corabia”) scârţâia şi se trântea de perete, cu zgomote care mă făceau să tresar. Ridicându‑mă încetişor, căci Provis încă dormea, aruncai o privire pe fereastră. Avea vedere către micul chei unde ne urcaserăm barca pe uscat şi, când ochii mi se obişnuiră cu lumina lunii acoperite de nori, văzui doi oameni uitându‑se în ea. Aceştia trecură apoi prin dreptul ferestrei, fără să se mai uite şi la altceva, dar nu coborâră spre debarcader, de care putui să mă conving că era pustiu, ci îşi croiră drum prin mlaştină, îndreptându‑se către Nore.

Prima mea pornire fu să‑l trezesc pe Herbert şi să‑i arăt pe cei doi oameni îndepărtându‑se. Însă, gândindu‑mă puţin înainte să intru în odaia lui, care se afla în spatele casei, perete în perete cu a mea, şi socotind că el şi Startop avuseseră o zi mai grea decât mine şi că, de bună seamă, erau obosiţi, renunţai.

Întorcându‑mă iarăşi la fereastră, îi mai putui zări pe cei doi cum înaintau prin mlaştină. Totuşi, la lumina aceea, îi pierdui curând din vedere şi, făcându‑mi‑se foarte frig, mă urcai din nou în pat, cu gând să cumpănesc mai bine problema, dar adormii la loc.

Ne‑am sculat devreme. În timp ce ne plimbam în sus şi în jos, toţi patru, aşteptând gustarea de dimineaţă, am socotit că era momentul să le povestesc ceea ce văzusem. Şi de data aceasta, Provis se arătă cel mai puţin îngrijorat dintre toţi. Fuseseră pesemne funcţionarii de la vamă, zise el calm, care nu aveau nimic de împărţit cu noi. Am încercat să mă conving şi eu că într‑adevăr aşa stăteau lucrurile - căci, fireşte, putea avea dreptate. Cu toate acestea, i‑am propus ca noi doi să mergem pe jos, până la un punct pe care l‑am arătat în zare, iar barca să

ne ia de acolo sau din apropiere de locul acela, unde ne‑ar fi venit mai la îndemână, pe la ora prânzului. Această măsură de siguranţă fiind bine venită, curând după gustarea de dimineaţă, Provis şi cu mine ponirăm la drum, fără să

spunem nimic la cârciumă.

Provis îşi fuma pipa, în vreme ce mergeam, iar uneori se oprea să mă bată

uşurel pe umăr. Priviţi din afară, ai fi putut crede că eu eram cel în primejdie, şi nu el, cel care încerca să mă liniştească. Vorbeam foarte puţin. Când ne apropiarăm de locul hotărât, îl rugai să rămână adăpostit cât aveam să mă duc eu în recunoaştere, căci tot în direcţia aceasta apucaseră şi cei doi oameni în timpul nopţii. El se înduplecă, iar eu înaintai de unul singur. Nu se vedea nici o barcă pe fluviu în dreptul locului de întâlnire, nici vreuna trasă la mal prin preajmă, nici vreo urmă că pe aici s‑ar fi îmbarcat nişte oameni. Însă, de fapt, apele crescuseră mult şi sub ele s‑ar fi putut afla nişte urme de paşi.

Când Provis privi în zare din adăpostul lui şi mă văzu făcându‑i semn cu pălăria, veni lângă mine şi rămaserăm amândoi în aşteptare - ba întinşi pe mal, înfăşuraţi bine în hainele noastre, ba mişcându‑ne de colo‑colo, să ne mai încălzim - până când zărirăm barca noastră apropiindu ‑ se. Ne suirăm cu

uşurinţă în ea şi vâslirăm în calea steamerului. Mai erau numai zece minute până la ora unu şi începuserăm să ne uităm după fumul coşului său.

Însă abia la ora unu şi jumătate îi zărirăm fumul, iar curând după aceea în urma lui apăru fumul altui steamer. Cum amândouă veneau cu toată viteza, ne pregătirăm sacii de călătorie şi ne luarăm rămas‑bun de la Herbert şi Startop. Ne strânseserăm călduros mâinile, în ochii lui Herbert şi într‑ai mei jucând câteva lacrimi, când, deodată, văzui o luntre mare, cu patru lopeţi, ţâşnind de undeva de pe mal, puţin mai jos de unde ne urcaserăm noi, şi îndreptându‑se tot în calea steamerului.

Până în clipa aceea, fuseserăm despărţiţi de fumul vasului de o porţiune destul de întinsă de mal, din pricina cotului pe care îl făcea fluviul acolo, însă

acum îl vedeam venind drept către noi. Le strigai lui Herbert şi lui Startop să se menţină în calea steamerului, ca să poată să ne vadă că îl aşteptam, şi îl implorai pe Provis să stea liniştit pe banca lui, înfăşurat bine în manta. El îmi răspunse vesel: „Ai încredere în mine, dragă băiete!” şi rămase neclintit, ca o statuie. Între timp, luntrea, condusă cu multă pricepere, tăiase fluviul înspre noi, aşteptase să

ajungem lângă ea şi acum mergea pe lângă noi. Păstrând o distanţă doar atât cât le trebuia vâslelor, se ţinea scai de noi, lăsându‑se în voia curentului, când ne lăsam şi noi în voia lui, dând vreo două lovituri de lopeţi, dacă dădeam şi noi vreo două. Dintre cei doi oameni care şedeau pe bancă, unul ţinea cârma şi se uita cu atenţie la noi, cum fac toţi cârmacii, iar celălalt stătea înfăşurat până la ochi în mantaua lui, la fel ca Provis, şi părea să se chircească şi să‑i şoptească nişte instrucţiuni cârmaciului. Nici un cuvânt nu se rosti în vreuna dintre bărci.

Startop, care stătea în faţa mea, putu desluşi după câteva minute care era cel dintâi steamer şi‑mi şopti uşor „Hamburg”. Vasul se apropia de noi cu mare viteză, iar bătaia paletelor sale devenea din ce în ce mai puternică. Mi se părea că