Apoi, s‑a mai ridicat o dată, anevoie, în capul oaselor şi a murit.
Lui Compeyson nu i‑a păsat, zicând că era mai bine, fiindcă scăpaseră unul de altul. Curând, el şi cu mine am trecut la treabă şi, mai întâi de toate, m‑a pus să jur (era foarte viclean) pe Biblia mea - Biblia asta micuţă şi neagră de aici, dragul meu băiat, pe care l‑am pus şi pe prietenul tău să jure.
Fără să vă povestesc în amănunt loviturile pe care le plănuise Compeyson, că mi‑ar lua o săptămână întreagă, o să vă spun doar, dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip, că individul ăsta m‑a vârât în asemenea urzeli, încât am devenit sclavul lui. Întotdeauna îi datoram bani, întotdeauna eram la cheremul lui, întotdeauna pus la treabă şi întotdeauna în primejdie. Era mai tânăr decât mine, dar mai şiret, mai învăţat şi de cinci sute de ori mai dibaci decât mine şi, cum spuneam, n‑avea nici o milă. Femeia mea, când am dat de greu... Stai un pic! N‑am vârât‑o şi pe ea în...
Provis se uită în jurul lui, zăpăcit, de parcă pierduse rândul din cartea amintirilor sale. Apoi se întoarse cu faţa la foc, îşi răşchiră degetele pe genunchi, după care îşi ridică o dată palmele şi le aşeză la loc.
― Nu‑i nevoie să pomenesc şi de ea, zise el, privind încă o dată în jur. Timpul petrecut în slujba lui Compeyson a fost cel mai greu pe care l‑am trăit vreodată.
Şi cu asta am spus tot. V‑am povestit cum am fost judecat numai eu, pentru înşelăciune, deşi eram cot la cot cu Compeyson?
Eu am răspuns:
― Nu.
― Ei, bine, zise el, pe mine m‑au judecat şi m‑au condamnat. Mai fusesem reţinut, ca suspect, de vreo două sau trei ori, în cei patru sau cinci ani cât a durat tovărăşia noastră. Dar au lipsit dovezile. În cele din urmă, eu şi Compeyson am fost amândoi arestaţi pentru escrocherie - fiind acuzaţi că pusesem în circulaţie nişte bani furaţi şi de încă vreo câteva nelegiuiri. Compeyson mi‑a zis: „Ne apărăm separat, fiecare cu a lui” şi asta a fost tot. Iar eu eram sărac lipit pământului şi mi‑am vândut toate bulendrele pe care le aveam, în afară de hainele de pe mine, doar‑doar o să mi‑l pot lua pe Jaggers.
Când am fost aduşi pe banca acuzaţilor, primul lucru care mi‑a sărit în ochi a fost cât de gentleman arăta Compeyson, cu părul buclat, cu hainele negre şi cu batista albă, şi ce ticălos de rând arătam eu pe lângă el. Când a început acuzarea şi s‑au adus dovezile, am băgat de seamă cât de greu apăsau toate asupra mea şi cât de puţin asupra lui. Când s‑au depus mărturiile, am băgat de seamă că eu fusesem mereu tartorul, toţi puteau să jure acest lucru, că eu fusesem mereu cel căruia i se plătiseră banii, că eu fusesem mereu cel care înfăptuise totul şi luase tot câştigul. Abia când a venit rândul apărării, am priceput limpede planul, căci avocatul lui Compeyson zicea: „Domnule judecător şi domnilor juraţi, aveţi aici, în faţa ochilor dumneavoastră, unul lângă altul, doi oameni pe care îi puteţi
deosebi clar, dintr‑o ochire. Unul, cel mai tânăr, bine crescut, despre care mărturiile vor vorbi ca atare, şi celălalt mai în vârstă, crescut în rele, despre care mărturiile vor vorbi, de asemenea. Unul, cel mai tânăr, foarte rar, dacă nu deloc văzut participând la asemenea afaceri, şi numai bănuit. Celălalt, cel mai în vârstă, întotdeauna văzut luând parte la ele şi a cărui vină a fost întotdeauna dovedită. Vă mai puteţi îndoi, de vreme ce nu există decât un singur vinovat, care este acela şi, dacă există doi vinovaţi, care dintre ei este mai vinovat?”... Şi aşa mai departe. Iar când a venit vorba despre caracter, n‑a fost Compeyson descris ca unul care fusese la şcoală, şi nu aveau acum colegii lui cutare şi cutare situaţie, şi nu fusese el cunoscut de către martori la cutare cluburi şi la cutare societăţi, şi nimic din ceea ce se spunea nu îi aducea daune? În schimb, n‑am fost eu descris ca fiind condamnat şi înainte şi ca fiind cunoscut în lung şi‑n lat prin ţară, pe la toate aresturile şi închisorile? Iar când a venit momentul să luăm cuvântul, nu Compeyson a vorbit înfundându‑şi mai mereu faţa în batista lui albă - ah! şi cita şi versete biblice în mărturia lui - iar eu n‑am fost în stare să zic decât: „Domnilor, individul ăsta de lângă mine e un ticălos fără pereche pe lume”? Iar când s‑a cerut verdictul, nu pentru Compeyson s‑a solicitat îndurare şi să se ţină seama atât de faptul că avea un caracter bun, dar avusese parte de o tovărăşie rea, cât şi că dăduse toate informaţiile pe care le avusese împotriva mea? Iar pentru mine nimeni n‑a avut vreun alt cuvânt de rostit decât „vinovat”?
Iar când i‑am spus lui Compeyson: „Odată ieşiţi din tribunalul ăsta, o să‑ţi pocesc mutra aia a ta!”, nu l‑a implorat Compeyson pe judecător să fie apărat şi a obţinut doi temniceri care să stea între noi? Iar când ni s‑a citit sentinţa, n‑a primit el decât şapte ani, iar eu, paisprezece, şi nu de el i ‑ a părut rău judecătorului, pentru că ar fi putut s‑o ducă atât de bine, şi nu pe mine m‑a văzut judecătorul ca fiind un vechi răufăcător, cu apucături violente, dintre cele mai rele?
În timp ce povestea, Provis se lăsase cuprins, treptat, de revoltă, dar şi‑o înăbuşi, respiră adânc de vreo două sau trei ori, înghiţind în sec de tot atâtea ori, după care, întinzând mâna către mine, zise, liniştitor:
― N‑am să fiu necuviincios, dragă băiete!
Se înfierbântase într‑atât, încât îşi scoase batista şi îşi şterse faţa, gâtul şi mâinile, mai înainte de a continua:
― I‑am spus lui Compeyson că o să‑i pocesc mutra şi am jurat să mi‑o pocească Dumnezeu pe a mea dacă n‑am s‑o fac. Eram amândoi pe acelaşi vas al deţinuţilor, dar multă vreme n‑am putut ajunge până la el, deşi m‑am străduit.
Până la urmă, m‑am apropiat de el pe la spate şi i‑am dat un pumn în obraz, ca să‑l răsucesc spre mine şi să‑i pocesc mutra, dar am fost văzut şi m‑au ţinut gardienii. Carcera de pe vasul acela nu era prea solidă, pentru cineva obişnuit cu carcerele şi care ştia să înoate şi să se scufunde. Am evadat şi am ajuns pe mal, ascunzându‑mă printre mormintele de‑acolo, pizmuindu‑i pe morţi, pentru că
erau la adăpost şi terminaseră cu toate cele, şi atunci l‑am văzut prima oară pe băiatul meu!
Se uită la mine cu o privire drăgăstoasă, care aproape că mi‑l făcu din nou nesuferit, cu toate că mi‑era tare milă de el.
― De la băiatul meu mi‑a fost dat să pricep că şi Compeyson era liber prin
mlaştină. Pe legea mea, fugise de frică, doar ca să scape de mine, fără să ştie că
eu ajunsesem primul la mal. L‑am urmărit şi l‑am prins. I‑am pocit faţa. „Şi‑
acum, i‑am zis eu, pentru că e cel mai rău lucru pe care ţi‑l pot face şi pentru că
de mine nu‑mi pasă, o să te duc târâş înapoi!” Şi aş fi înotat până în larg, trăgându‑l de păr, dacă aş fi apucat s‑o fac, şi l‑aş fi urcat din nou pe vas, chiar fără soldaţi.
Bineînţeles că, până la urmă, tot el a ieşit cel mai bine - caracterul lui era atât de bun! Cică evadase pentru că aproape îşi pierduse minţile din pricina mea şi a gândurilor mele ucigaşe, aşa că pedeapsa lui a fost blândă. Eu am fost pus în fiare, dus din nou la judecată şi deportat pe viaţă. Dar n‑am rămas acolo toată
viaţa, dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip, de vreme ce sunt acum aici.
Se şterse din nou, ca mai înainte, după care scoase, fără grabă, o priză de tutun din buzunar şi îşi desprinse pipa de la butonieră, îndesând‑o încet şi începând să fumeze.
― A murit? întrebai eu, după câteva clipe de tăcere.
― Cine să moară, dragul meu băiat?
― Compeyson.
― Fii sigur că asta speră el despre mine, dacă mai trăieşte, zise el cu o privire fioroasă. N‑am mai auzit nimic de el.
Herbert scrisese ceva cu creionul pe partea dinăuntru a copertei unei cărţi.
Împinse uşor cartea deschisă spre mine, în vreme ce Provis fuma cu ochii pironiţi asupra focului, iar eu citii:
Numele luiHavishamjunioreraArthur. Compeysonestebărbatulcares‑ a prefăcut că o iubeşte pe domnişoara Havisham.
Am închis cartea, făcând un mic semn din cap către Herbert, şi am pus‑o deoparte. Nici unul dintre noi n‑a mai scos vreo vorbă, ci amândoi am rămas uitându‑ne la Provis, care fuma lângă foc.
Capitolul XLIII
De ce ar trebui să mă opresc şi să cântăresc cât din repulsia mea faţă de Provis i se datora Estellei? De ce aş zăbovi ca să asemuiesc starea mea sufletească de când încercam să scap de miasma închisorii, înainte de a mă
întâlni cu ea, la staţia de diligenţe, cu starea în care mă aflam acum, când cugetam la prăpastia dintre Estella, cu mândria şi frumuseţea ei, şi deportatul întors din exil pe care îl adăposteam? Nici firul istoriei nu s‑ar depăna mai uşor din pricina asta, nici deznodământul n‑ar fi mai fericit - nici povestirii nu i‑ar ajuta, nici eu n‑aş fi scuzat.
O nouă spaimă răsărise în mintea mea după povestirea lui Provis sau, mai bine zis, povestirea lui dăduse un chip şi un înţeles unei spaime care se afla deja încolţită în mine. Dacă acel Compeyson mai trăia şi avea să descopere că Provis se întorsese, cu greu mă mai puteam îndoi de urmări. Ştiam mai bine decât ei amândoi că acel Compeyson se temea de moarte de el. Era greu de crezut că un individ precum cel descris de Provis ar fi şovăit să scape o dată pentru totdeauna de un duşman de temut, folosindu‑se de metoda sigură a denunţului.
Nu‑i şoptisem lui Provis niciodată şi nici nu aveam de gând să‑i şoptesc - cel puţin aşa mă hotărâsem - vreo vorbă despre Estella. Dar i‑am spus lui Herbert că, înainte să plec în străinătate, trebuia să le văd pe Estella şi pe domnişoara Havisham. Şi i‑am spus‑o chiar în seara aceea, când am rămas singuri, după ce Provis ne povestise viaţa lui. M‑am hotărât să mă duc până la Richmond a doua zi şi aşa am făcut.
