― Herbert, întotdeauna voi avea nevoie de tine, pentru că întotdeauna îmi vei fi tare drag. Dar n‑o să am acum mai multă nevoie de tine ca altă dată.

― Vei fi atât de singur!

― N‑am răgazul să mă gândesc la acest lucru, zisei eu. Tu ştii că sunt mereu cu el, tot timpul care ni se îngăduie, şi că, dacă aş putea, aş sta toată ziua împreună cu el. Iar când plec de lângă el, ştii că toate gândurile mele tot către el se îndreaptă.

Situaţia fără scăpare în care se afla Magwitch ne îngrozea atât de tare încât nu puteam s‑o pomenim mai desluşit.

― Dragul meu prieten, zise Herbert, dă ‑ mi voie ca apropiata noastră

despărţire, căci este foarte apropiată, să‑mi fie scuza pentru faptul că te voi mai sâcâi şi eu acuma. Te‑ai gândit la viitorul tău?

― Nu, căci mi‑e teamă să mă gândesc la orice fel de viitor.

― Dar nu trebuie să‑l dai uitării pe‑al tău. Pe cuvânt, dragul meu, scumpul meu Handel, nu trebuie să‑l dai uitării. Mi‑ar plăcea să arunci o privire acum asupra sa, măcar cât te pot ajuta cu vreo câteva cuvinte prieteneşti.

― Bine, zisei eu.

― În noua filială a firmei noastre, Handel, am avea nevoie de un...

Înţelesei că ocolea, din delicateţe, numele slujbei, aşa că îi şoptii:

― Un funcţionar.

― Un funcţionar. Şi sper că nu va fi cu neputinţă să avanseze (aşa cum i s‑

a întâmplat şi unui funcţionar pe care îl cunoşti tu) şi să devină partener. Aşadar, Handel... pe scurt, dragul meu prieten, vrei să vii la mine?

Era ceva nespus de fermecător, de prietenesc şi de îmbietor în felul în care rostise propunerea, după cuvintele „Aşadar, Handel”, care păruseră începutul grav al unui discurs de rău augur, schimbând imediat tonul, întinzându‑mi mâna sa cinstită şi vorbindu‑mi ca unui coleg de şcoală.

― Clara şi cu mine am vorbit şi‑am răsvorbit despre acest lucru, continuă

Herbert, iar ea m‑a rugat chiar azi, cu lacrimi în ochi, să‑ţi spun că, dacă vrei să

locuieşti împreună cu noi, când vom fi noi acolo, ea va face tot ce îi va sta în putinţă să te simţi fericit şi să‑l convingă pe prietenul soţului său că este şi prietenul ei. Am duce‑o atât de bine împreună, Handel!

Le‑am mulţumit din tot sufletul, dar am spus că, deocamdată, nu eram sigur că mă voi putea alătura afacerii lui, cum avusese bunătatea să‑mi propună. În primul rând, pentru că mintea mea era prea ocupată cu altele acum, ca să fiu în stare să judec bine această propunere. În al doilea rând, pentru că... Da! În al doilea rând, pentru că mai exista o nelămurire, n‑aş fi putut spune care anume, în gândurile mele - şi care va ieşi curând la iveală, la sfârşitul acestei mici povestiri.

― Dar dacă tu crezi, Herbert, sau dacă poţi, fără să păgubeşti cu nimic afacerea ta, să laşi întrebarea deschisă încă puţin timp...

― Oricât de mult! strigă Herbert. Şase luni, un an!

― Nu atât de mult, zisei eu. Două sau trei luni, cel mult.

Herbert era în culmea fericirii când ne‑am strâns mâinile, pecetluind această

înţelegere, şi‑mi zise că acum avea curajul să‑mi dea de veste că va trebui să

plece chiar la sfârşitul săptămânii.

― Şi Clara? întrebai eu.

― Draga de ea, răspunse Herbert, va rămâne credincioasă lângă tatăl ei, cât va mai trăi, deşi n‑o s‑o mai ducă mult. Doamna Whimple mi‑a mărturisit că, fără nici o îndoială, e pe ducă.

― Nu vreau să par lipsit de inimă, zisei eu, dar nici c‑ar putea face altceva mai bun decât să moară.

― Din păcate, trebuie să recunosc că aşa este, zise şi Herbert. După aceea, o să mă întorc s‑o iau şi pe draga de ea, iar scumpa de ea şi cu mine vom merge liniştiţi la prima biserică. Ţine minte! Micuţa mea dragă nu provine din nici o familie nobilă, dragul meu Handel, nu s‑a uitat niciodată în cartea roşie şi habar n‑are cine a fost bunicul ei. Ce noroc pe mine!

În aceeaşi săptămână, sâmbătă, mi‑am luat rămas‑bun de la Herbert - plin de speranţe luminoase, dar abătut şi mâhnit că trebuia să mă părăsească -, în vreme ce el se aşezase deja într‑unul dintre poştalioanele care mergeau spre port.

Apoi, am intrat într‑o cafenea, ca să‑i scriu Clarei un bilet, spunându‑i că

Herbert a plecat şi că îi trimite toată dragostea lui, după care m‑am întors în casa mea singuratică - dacă merita numele de casă, pentru că, acum, nu mai era o casă pentru mine, iar alt cămin nu mai aveam pe nicăieri.

Pe scări, mă întâlnii cu Wemmick, care tocmai cobora, după ce îşi tocise degeaba încheieturile degetelor în uşa mea. Nu‑l mai văzusem singur de la dezastruosul deznodământ al încercării noastre de fugă. Iar acum venise, în calitate de persoană particulară, să‑mi spună câteva cuvinte privitoare la eşec.

― Răposatul Compeyson, zise Wemmick, a ghicit, puţin câte puţin, mai bine de jumătate din afacerea care se judecă acum. Eu am aflat ce‑am aflat din spusele unora dintre oamenii săi, intraţi într‑o încurcătură (unii dintre oamenii săi intră mereu în câte o încurcătură). Am stat cu urechile ciulite, prefăcându‑

mă că n‑aud, până ce am aflat că era plecat din Londra şi atunci m‑am gândit că

ar fi momentul potrivit să faceţi încercarea. Abia acum am început să bănuiesc că

şi acest zvon făcea parte din planul lui de om foarte inteligent, obişnuit să‑şi înşele propriile unelte. Nu mă învinuieşti pentru asta, sper, domnule Pip? Crede

‑mă, am încercat din toată inima să te ajut.

― Sunt sigur de asta, Wemmick, la fel de sigur cum eşti dumneata însuţi, şi îţi mulţumesc din suflet pentru interesul şi prietenia arătate.

― Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. Este o treabă murdară, zise Wemmick, scărpinându‑se în cap, şi te asigur că n‑am mai fost de mult atât de întors pe dos. Când mă gândesc la câtă proprietate portabilă s‑a pierdut, Dumnezeule!

― Iar eu mă gândesc, Wemmick, la sărmanul posesor al proprietăţii.

― Da, desigur, zise Wemmick. Bineînţeles că nimeni nu ţi‑ar putea reproşa că‑ţi pare rău de el, şi aş pune chiar eu la bătaie o bancnotă de cinci lire pentru a

‑l scoate de acolo. Dar eu mă gândesc la următorul lucru. Răposatul Compeyson era dinainte înştiinţat de întoarcerea omului şi, fiind atât de înverşunat să‑i ceară socoteală, cred că oricum n‑ar fi putut fi salvat. În schimb, proprietatea portabilă ar fi putut fi salvată, cu siguranţă. Asta este deosebirea între proprietate şi posesorul său, înţelegi?

Îl invitai pe Wemmick să urce până la mine şi să bea un pahar de grog, înainte să pornească spre Walworth. El primi invitaţia. În timp ce‑şi sorbea mica

sa porţie de băutură, mă întrebă, fără nici o introducere, după ce păruse să se perpelească o vreme:

― Ce‑ai zice dacă aş vrea să‑mi iau liber luni, domnule Pip?

― Oh, bănuiesc că n‑ai mai făcut aşa ceva de douăsprezece luni încoace!

― Mai bine zis, de doisprezece ani încoace, zise Wemmick. Da. O să‑mi iau liber. Mai mult decât atât, o să te invit să facem împreună o plimbare.

Era cât pe‑aci să mă scuz, socotindu‑mă un tovarăş nesuferit în clipele acelea, când Wemmick mi‑o luă înainte:

― Ştiu de făgăduiala făcută, zise el, şi că nu eşti în apele dumitale, domnule Pip. Dar aş socoti acest serviciu drept un gest nobil din partea dumitale. N‑o să