― Da, domnule.
― Calul meu e gata?
― E în faţa uşii, domnule.
― Bine. Fii atent, jupâne! Domnişoara n‑o să călărească astăzi, din pricina vremii neprielnice.
― Prea bine, domnule.
― Iar eu n‑am să iau masa de prânz aici, pentru că mă duc să iau masa la domnişoara acasă.
― Prea bine, domnule.
Atunci, Drummle îmi aruncă o privire, având întipărită pe faţa lui cu fălci late o expresie de triumf obraznic, care mă săgetă până‑n inimă, din pricina grosolăniei de care dădea dovadă, şi mă zgândări din cale‑afară, de‑mi venea să
‑l apuc în braţe (cum zice povestea că a apucat‑o tâlharul pe cotoroanţă) şi să‑l azvârl în foc.
De un lucru eram amândoi siguri şi anume că, până nu vom cădea la pace, nici unul nu va putea să plece de lângă foc. Stăteam acolo ţepeni, bine proţăpiţi în faţa căminului, umăr la umăr, atingându‑ne şoldurile, cu mâinile la spate, fără
să ne clintim. Calul se zărea în dreptul uşii, afară, în burniţă, gustarea mea se răcea pe masă, a lui Drummle fusese strânsă; chelnerul mă pofti să încep să
mănânc, eu dădui din cap, dar şi eu şi Drummle rămaserăm pe poziţii.
― Ai mai fost pe la „crâng” în ultima vreme? întrebă Drummle.
― Nu, răspunsei eu, mi s‑a acrit de Piţigoi ultima oară când am trecut pe‑
acolo.
― Asta a fost atunci când am avut noi doi o divergenţă de opinii?
― Da, răspunsei eu foarte sec.
― Haide, haide! Te‑am lăsat să scapi destul de ieftin, rânji Drummle. N‑ar fi trebuit să‑ţi pierzi cumpătul.
― Domnule Drummle, zisei eu, nu eşti în măsură să‑ţi exprimi părerea în această problemă. Când îmi pierd cumpătul - nu că n‑aş recunoaşte că aşa mi s
‑a întâmplat cu acel prilej -, eu nu arunc cu paharele în meseni.
― Eu da, zise Drummle.
Îl privii pieziş de vreo două ori, în vreme ce ura mea mocnită prindea puteri din ce în ce mai mari, şi îi zisei:
― Domnule Drummle, n‑am stârnit eu această discuţie şi nu cred că este plăcută pentru nici unul dintre noi.
― De bună seamă că nu este, zise el în zeflemea, peste umăr. N‑am nimic de comentat în această privinţă.
― Prin urmare, continuai eu, cu permisiunea dumitale, aş propune să
renunţăm la orice fel de comunicare pe viitor.
― Tocmai aceasta era şi părerea mea, zise Drummle, şi este exact ceea ce aş
fi propus şi eu... sau, mai bine zis, ceea ce aş fi făcut fără să mai propun. Dar nu
‑ţi pierde cumpătul! N‑ai pierdut oricum destul de mult?
― Ce vrei să spui, domnule?
― Chelner! strigă Drummle, în loc de răspuns.
Chelnerul reapăru.
― Uite ce e, jupâne. Ai înţeles bine că domnişoara nu călăreşte astăzi şi că eu iau masa de prânz la domnişoara acasă?
― Desigur, domnule!
După ce chelnerul cercetă cu palma cana mea de ceai, care se răcea cu repeziciune, şi se uită rugător la mine înainte să iasă, Drummle, având grijă să
nu‑şi mişte umărul de lângă al meu, îşi scoase o ţigară de foi din buzunar şi îi reteză cu dinţii capătul, dar nu dădu semne că ar vrea să se urnească din loc.
Înăbuşindu‑mă şi fierbând în suc propriu, pricepui că nu mai puteam să rostim nici un cuvânt în plus fără să rostim şi numele Estellei, iar eu n‑aş fi îndurat să
‑l aud ieşind din gura lui. Aşadar, împietrii cu privirea ţintă în peretele din faţa mea, de parcă n‑ar mai fi fost nimeni de faţă, şi mă străduii să păstrez tăcerea. N
‑aş putea spune cât timp am mai fi rămas în poziţia aceea ridicolă, dar, la un moment dat, trei fermieri vânjoşi - aduşi înăuntru de chelner, bănuiesc - intrară
în salon, descheindu‑şi nasturii de la haine şi frecându‑şi mâinile, şi ne văzurăm siliţi să ne dăm la o parte când se apropiară de foc.
