Acum, fiindcă rămăsesem singur şi de capul meu, l ‑ am înştiinţat pe proprietar că vreau să părăsesc apartamentul din Temple de îndată ce‑mi va îngădui contractul meu de închiriere şi că, între timp, aş vrea să‑l subînchiriez.

Numaidecât am pus afişe în ferestre, căci aveam multe datorii şi atât de puţini bani, încât situaţia mea începuse să mă îngrijoreze cu‑adevărat. Mai bine zis, m

‑ar fi îngrijorat, dacă aş fi avut destulă energie şi putere să reuşesc să văd limpede orice adevăr în afară de acela că eram foarte bolnav. Încordarea nemăsurată în care trăisem în ultima vreme mă făcuse în stare să‑mi amân boala, dar nu să scap de ea. Ştiam că acum mă înhăţase, aşa că uitasem de celelalte, ba chiar nici de boală nu‑mi mai păsa.

O zi sau două, am zăcut întins pe canapea sau pe podea - oriunde se nimerea, fiindcă mi se întâmpla să leşin -, cu capul greu şi cu dureri în toate oasele, fără nici un gând, fără nici o putere. Apoi veni o noapte care mi se păru nesfârşită, plină de nelinişte şi groază. Dimineaţa, când am încercat să mă ridic în capul oaselor în pat şi să mă gândesc la visele avute, am văzut că nu puteam să

fac nici o mişcare.

Dacă într‑adevăr am coborât până în Garden Court în puterea nopţii, bâjbâind după barca despre care credeam că se află acolo; dacă de vreo două sau trei ori m‑am deşteptat, îngrozit, descoperindu‑mă pe scară, fără să‑mi dau seama cum mă dădusem jos din pat; dacă m‑am trezit aprinzând lampa, urmărit de gândul că Magwitch urca pe scară şi că lămpile erau stinse; dacă m‑am simţit nespus de hărţuit, tot auzind vorbele fără şir, râsetele şi gemetele cuiva şi dacă

am avut bănuiala că eu însumi scoteam acele sunete; dacă într‑un colţ al camerei vedeam un cuptor de fierărie închis, în timp ce o voce îmi striga fără

încetare că domnişoara Havisham se mistuia înăuntru - tuturor acestor lucruri încercam să le dau de cap şi să le găsesc o oarecare ordine în mintea mea, dimineaţa, stând în pat. Dar aburii unui cuptor de var veneau să se aşeze între mine şi ele, amestecându‑le iarăşi, până când, printre aceşti aburi am văzut, în cele din urmă, doi oameni uitându‑se la mine.

― Ce vreţi? întrebai eu, tresărind. Nu vă cunosc!

― Ei, bine, domnule, răspunse unul dintre ei, aplecându‑se spre mine şi atingându‑mă pe umăr, aceasta este o chestiune pe care o vom rezolva curând, aş zice eu. Sunteţi arestat.

― Cât de mare este datoria?

― O sută douăzeci şi trei de lire, cincisprezece şilingi şi şase pence. Factura bijutierului, cred.

― Ce‑i de făcut?

― Ar fi mai bine să veniţi la mine, zise omul. Ţin o pensiune foarte convenabilă.

Am făcut câteva strădanii să mă scol şi să mă îmbrac. Când mi‑am dat din nou seama de prezenţa lor, stăteau ceva mai departe de pat, uitându‑se la mine.

Eu încă eram întins în pat.

― Vedeţi şi dumneavoastră care ‑ i situaţia, zisei eu. Aş veni cu

dumneavoastră, dacă aş putea, dar nu sunt în stare. Dacă mă luaţi de aici, cred că o să mor pe drum.

Pesemne mi‑au răspuns, ori m‑au contrazis asupra acestui punct, ori m‑au încurajat să cred că, de fapt, mi‑era mai bine decât mi‑aş fi închipuit. Dar câtă

vreme amintirea mea despre ei atârnă doar de acest firav fir de păr, nu ştiu ce au făcut până la urmă, în afară de faptul că s‑au abţinut să mă ia pe sus.

Apoi, ştiu că am avut febră şi că am scăpat de ea, că am suferit cumplit, că

adeseori îmi pierdeam cunoştinţa, că timpul mi se părea nesfârşit, că mi se întâmpla să confund existenţe închipuite cu viaţa mea; că eram ba o cărămidă

din peretele casei, şi mă rugam să fiu luată din locul acela ameţitor în care mă

aşezaseră zidarii, ba o osie de oţel a unei maşinării uriaşe, care duduia şi se învârtea deasupra unei prăpastii şi, cu toate acestea, eu mă rugam să opresc maşinăria şi, cu o lovitură de ciocan, să înlătur piesa aceea pe care o reprezentam eu în ea - că am străbătut toate aceste trepte ale bolii, ştiu atât din faptele pe care mi le‑am amintit mai târziu, cât şi din cele pe care le înţelegeam, într‑o oarecare măsură, chiar în timp ce se petreceau. De asemenea, ştiu, tot de atunci, că uneori mă luptam cu oameni în carne şi oase, fiind sigur că erau nişte ucigaşi, dar că îmi dădeam deodată seama că, de fapt, îmi voiau binele şi, atunci, mă prăbuşeam sleit de puteri în braţele lor şi le îngăduiam să mă aşeze în pat. Însă, mai presus de toate, ştiu că toate aceste persoane - care, când îmi era foarte rău, se înfăţişau cu chipul schimonosit - tindeau să se arate mai devreme sau mai târziu sub chipul şi asemănarea lui Joe.

După ce am depăşit cel mai greu moment al bolii mele, am început să bag de seamă că, în vreme ce toate celelalte simptome trecuseră, acesta din urmă nu voia să treacă. Oricine venea lângă mine încă mai lua chipul lui Joe. Deschideam ochii noaptea, şi pe cine vedeam în jilţul de lângă pat? Pe Joe. Deschideam ochii ziua, şi pe cine vedeam pe bancheta de lângă fereastră, fumându‑şi pipa în cadrul umbrit al ferestrei deschise? Tot pe Joe. Ceream ceva de băut să mă

răcoresc, şi mâna cui îmi dădea cana? Mâna dragă a lui Joe. Mă cufundam din nou în perne, după ce beam, şi faţa cui se apleca asupra mea, atât de plină de speranţă şi de dragoste? Faţa lui Joe.

În cele din urmă, într‑o zi, mi‑am făcut curaj şi am întrebat:

― Joe?

Şi glasul drag, cel dintotdeauna, cel de acasă, îmi răspunse:

― După cât se pare, da, bătrâne.

― Oh, Joe, îmi rupi inima! Priveşte‑mă supărat! Bate‑mă, Joe! Spune‑mi că

am fost nerecunoscător! Nu fi atât de bun cu mine!

Căci Joe îşi culcase capul pe pernă, lângă mine, şi îşi trecuse braţul pe după

gâtul meu, bucuros că îl recunoscusem.

― Ştii bine, dragul meu Pip, bătrâne, zise Joe, că tu şi cu mine am fost întotdeauna prieteni. Iar când vei fi destul de sănătos ca să ieşim la o plimbare...

ce de mai şotii!

După care Joe se retrase lângă fereastră, cu spatele la mine, ştergându‑şi lacrimile. Cum marea mea slăbiciune mă împiedică să mă ridic şi să mă duc la el, rămăsei întins acolo, şoptind plin de căinţă:

― O, Dumnezeule, binecuvântează ‑ l! Binecuvântează ‑ l, Doamne, pe creştinul acesta atât de bun!

Ochii lui Joe erau roşii, când îl descoperii din nou lângă mine, dar eu îi

strângeam mâna şi amândoi eram foarte fericiţi.

― De când, dragă Joe?

― Vrei să spui, Pip, de când eşti bolnav, dragă prietene?

― Da, Joe.

― Este sfârşitul lunii mai, Pip. Mâine este întâi iunie.

― Şi tu ai fost aici tot timpul ăsta, dragă Joe?

― Cam aşa ceva, bătrâne. Căci, după cum i‑am zis şi lui Biddy, când am primit vestea că eşti bolnav, printr‑o scrisoare pe care ne‑a adus‑o poştaşul, care mai înainte a fost burlac, dar care acum s‑a însurat, deşi e tare prost plătit pentru cât umblă el şi pentru câte pingele îşi toceşte, dar nu‑şi face griji cu sănătatea, iar însurătoarea era cea mai mare dorinţă a inimii lui...

― E aşa de bine să te aud, Joe! Dar te întrerup ca să‑mi spui ce i‑ai zis lui Biddy.

― Ceea ce i‑am zis a fost cam aşa, spuse Joe, că, de vreme ce s‑ar putea să te afli printre străini şi de vreme ce noi doi am fost întotdeauna prieteni, o vizită într

‑un astfel de moment poate că nu s‑ar fi dovedit... in‑ ac‑ cep‑ ta‑ bob‑ blă. Cât despre Biddy, cuvintele ei au fost: „Du‑te la el, nu mai pierde nici o clipă!”

Acestea, zise Joe, reluând, cu aerul său gânditor, acestea au fost cuvintele lui Biddy. „Du‑te la el, a zis Biddy, nu mai pierde nici o clipă!” Pe scurt, adăugă Joe, după un moment de matură chibzuinţă, nu greşesc cu mult dacă îţi spun că