― Da. Dar tu n‑ai vrut să iei seama, căci te‑ai gândit că nu vorbesc serios.
Spune, n‑ai gândit aşa?
― Am gândit şi am sperat că nu vorbeşti serios. Eşti atât de tânără, atât de neîncercată de viaţă şi atât de frumoasă, Estella! Cu siguranţă, nu stă în firea lucrurilor!
― Dar stă în firea mea, răspunse ea, după care adăugă, apăsând cuvintele: Stă în firea care a crescut înăuntrul meu. Fac o mare deosebire între tine şi ceilalţi când îţi spun atât de multe despre mine. Însă nu pot face mai mult.
― Dar nu e adevărat, zisei eu, că Bentley Drummle este aici, în oraş, şi te urmăreşte?
― Este foarte adevărat, răspunse ea, rostindu ‑ i numele cu un dispreţ
suprem.
― Şi că îl încurajezi şi că ieşi la plimbare călare împreună cu el şi că ia masa cu tine în fiecare zi?
Păru puţin surprinsă că ştiam lucrurile acestea, dar răspunse din nou:
― Este foarte adevărat.
― Nu se poate să‑l iubeşti, Estella!
Degetele sale se opriră pentru prima oară, iar ea îmi răspunse, aproape mânioasă:
― Ce ţi‑am spus eu? Tot mai crezi, în pofida spuselor mele, că nu vorbesc serios?
― N‑ai să te căsătoreşti niciodată cu el, Estella?
Se uită spre domnişoara Havisham şi se gândi puţin, apoi zise:
― De ce să‑l mint? Ba da, o să mă căsătoresc cu el.
Îmi înfundai faţa în palme, dar mă descoperii în stare să mă stăpânesc mai bine decât m‑aş fi aşteptat, judecând după suferinţa în care mă aruncaseră
aceste cuvinte rostite de ea. Când îmi ridicai din nou fruntea, văzui pe chipul domnişoarei Havisham o expresie atât de nepământeană, încât mă impresionă, chiar şi în focul patimii mele şi al mâhnirii mele adânci.
― Estella, scumpa şi iubita mea Estella, n‑o lăsa pe domnişoara Havisham să te împingă la pasul ăsta fatal. Înlătură‑mă pentru totdeauna, ai făcut‑o deja, ştiu prea bine, dar păstrează ‑ te pentru cineva mai bun decât Drummle.
Domnişoara Havisham îi dă lui mâna ta pentru că asta este cea mai grea lovitură
şi batjocură pe care le‑ar putea‑o aduce tuturor celorlalţi bărbaţi, cu mult mai buni, care te admiră şi celor câţiva care te iubesc cu adevărat. Printre aceştia din urmă s‑ar putea să fie unul care să te iubească la fel de mult, deşi nu tot de atât de multă vreme, cum te iubesc eu. Ia‑l de soţ pe acela şi o să îndur mai uşor lovitura, de dragul tău.
Însufleţirea mea trezi în Estella o mare mirare, de parcă ar fi fost gata să
simtă milă, dacă mintea ei ar fi putut să mă înţeleagă cât de cât.
― O să mă căsătoresc cu el, zise ea din nou, cu o voce mai blândă. Se fac deja pregătirile pentru nuntă şi o să fiu, curând, măritată. De ce o jigneşti pe mama mea adoptivă, amestecându ‑ i numele în toată povestea asta? Este numai hotărârea mea.
― E hotărârea ta, Estella, să te arunci în braţele unei brute?
― Şi, mă rog, în braţele cui ar trebui să mă arunc? replică ea, cu un zâmbet.
Ar trebui să mă arunc în braţele celui care ar simţi foarte curând (dacă oamenii simt lucrurile acestea) că nu‑mi pasă de el? Lasă! Hotărârea e luată. Am s‑o duc destul de bine, la fel şi soţul meu. Cât despre faptul că m‑am lăsat împinsă spre ceea ce numeşti tu pas fatal, după părerea domnişoarei Havisham ar fi trebuit să
mai aştept şi să nu mă mărit de acum, dar eu m‑am săturat de viaţa mea de până
acum, care a avut prea puţin farmec pentru mine şi pe care îmi doresc foarte mult să o schimb. Nu, nu‑mi mai spune nimic! Noi n‑o să ne înţelegem niciodată unul pe celălalt.
― O asemenea brută mizerabilă, o asemenea brută stupidă! stăruii eu, disperat.
― Nu‑ţi fie teamă, nici eu n‑am să fiu o binecuvântare pentru el, zise Estella.
Nici pe departe. Hai! Uite mâna mea. Ne putem despărţi acum, băiat visător ce eşti... sau bărbat?
― Oh, Estella! îi răspunsei eu, în vreme ce lacrimi amare mi se rostogoleau grăbite pe mâna ei, oricât încercam să mă stăpânesc. Chiar dacă aş rămâne în Anglia şi aş putea să‑mi ţin fruntea sus, cu toate celelalte necazuri, cum aş putea
să văd că eşti soţia lui Drummle?
― Prostii, răspunse ea, prostii! O să‑ţi treacă în scurtă vreme.
― Niciodată, Estella!
― O să‑ţi ies din minte în mai puţin de o săptămână.
― Să‑mi ieşi din minte? Tu eşti o parte din viaţa mea, din mine însumi. Ai fost prezentă în fiecare rând pe care l‑am citit, din prima zi în care am venit aici, un băiat necioplit şi grosolan, a cărui biată inimă ai rănit‑o încă de atunci. Ai fost zărită în fiecare privelişte pe care am văzut‑o atunci - în aceea a râului, a pânzelor bărcilor, a mlaştinilor, a norilor, în lumină, în întuneric, în vânt, în păduri, pe mare, pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor visărilor plăcute pe care mintea mea le‑a zămislit vreodată. Pietrele din care sunt făcute cele mai trainice clădiri din Londra nu sunt mai adevărate sau mai cu neputinţă urnit cu mâna decât au fost şi cum vor fi de‑a pururi prezenţa şi înrâurirea ta asupra mea, aici şi oriunde în altă parte. Estella, n‑ai de ales, până în ultima clipă a vieţii mele vei rămâne o parte din fiinţa mea, o parte din puţinul bine care sălăşluieşte în mine, o parte din răul din mine. Dar eu pun pe seama ta numai cu ceea ce este bun şi întotdeauna te voi păstra, cu credinţă, numai între cele bune. Şi, pentru că
socotesc că mi‑ai făcut cu mult mai mult bine decât rău, fie‑mi acum durerea oricât de ascuţită! O, Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!
N‑aş şti să spun în ce ardoare a nefericirii am reuşit să smulg aceste cuvinte din mine. Rapsodia aceasta izvora din adâncul fiinţei mele ca sângele dintr‑o rană ascunsă şi se revărsa în afară. I‑am ţinut mâna lipită de buzele mele, zăbovind câteva clipe, şi apoi am părăsit‑o. Dar, mai târziu, întotdeauna mi‑am amintit - având după aceea, motive mai întemeiate - că, în vreme ce Estella se uita la mine doar cu un soi de mirare neîncrezătoare, chipul nepământesc al domnişoarei Havisham, care încă îşi acoperea pieptul cu mâna în dreptul inimii, părea să se fi topit, într‑o privire fantomatică, plină de părere de rău şi de milă.
