mare, iar Wemmick ungea cu unt bucăţile de corn pentru bătrân.
― Vezi dumneata, domnule Pip, zise Wemmick, noi doi ne înţelegem unul pe altul. Acum vorbim în calitate de persoane particulare şi am mai întreţinut noi nişte discuţii confidenţiale şi înainte de ziua aceasta. Sentimentele oficiale sunt altceva. Acum suntem în afara domeniului oficial.
Încuviinţai cu căldură. Eram atât de nervos, încât nu dădui atenţie la cârnatul bătrânului, care luă foc, aprinzându‑se ca o torţă, de‑am fost silit să
suflu peste el ca să‑l sting.
― Am auzit, din întâmplare, ieri dimineaţă, zise Wemmick, pe când vizitam un anume loc, acolo unde te‑am dus şi pe dumneata o dată - chiar dacă suntem numai noi doi de faţă, este mai bine să nu menţionăm numele, dacă le putem ocoli....
― Mult mai bine, zisei eu. Te înţeleg.
― Am auzit, din întâmplare, ieri dimineaţă, reluă Wemmick, că o anumită
persoană, nu fără legătură cu coloniile şi, deopotrivă, înzestrată cu proprietăţi portabile - nu ştiu cine anume ar putea fi... n‑o să numim această persoană...
― Nu este nevoie, zisei eu.
―...a stârnit o mare vâlvă, într‑o anumită parte a globului, unde sunt trimişi mulţi oameni, nu neapărat drept răsplată pentru pornirile firii lor şi nu tocmai fără legătură cu cheltuielile guvernului...
Urmărindu‑i atent faţa în timp ce vorbea, stârnii un adevărat foc de artificii cu cârnatul bătrânului, tulburând astfel, în bună măsură, atenţia mea şi a lui Wemmick, drept pentru care îmi cerui o mie de scuze.
― Persoana a iscat vâlvă, spuneam, dispărând din locul respectiv şi nemaiauzindu‑se nimic despre ea prin părţile acelea. Ca atare, zise Wemmick, au început să se facă unele presupuneri şi să prindă contur unele teorii. De asemenea, am auzit că dumneata şi apartamentul dumitale din Garden Court, în Temple, aţi fost supravegheaţi şi probabil că veţi mai fi supravegheaţi.
― De către cine? am întrebat eu.
― N‑am să dau amănunte, zise Wemmick alunecos, căci s‑ar putea să intru în conflict cu unele informaţii oficiale. Îţi spun doar că am auzit, cum am auzit şi alte lucruri interesante, tot atunci şi tot în locul acela. Nu‑ţi povestesc despre informaţii pe care le‑am primit, ci despre ce am auzit.
Luă furculiţa pentru fript şi cârnatul din mâna mea, în timp ce vorbea, şi aranjă gustarea pentru tata‑mare pe‑o tavă. Înainte de a i‑o duce, intră în odaie cu un ştergar alb imaculat, pe care îl legă sub bărbia bătrânului gentleman, îi potrivi pernele în jur şi îi puse scufia de noapte pe‑o ureche, ceea ce îi conferea un aer ştrengăresc. Apoi îi aşeză mâncarea înainte, cu multă grijă, şi‑i zise:
― E bine, nu‑i aşa, tataie?
La care veselul bătrân răspunse:
― Foarte bine, John, băiete, foarte bine!
Cum părea că există o înţelegere tacită că bătrânul nu se afla într‑o stare prezentabilă şi, prin urmare, trebuia să fie considerat invizibil, mă prefăcui că nu bag de seamă nici una dintre aceste pregătiri.
― Supravegherea aceasta a mea, în apartamentul meu - pe care am avut, o dată, motive s‑o bănuiesc -, îi zisei eu lui Wemmick, când se întoarse, este în strânsă legătură cu persoana despre care mi‑ai povestit adineauri, nu‑i aşa?
Wemmick mă privi foarte serios.
― N‑aş putea să garantez, din câte ştiu eu. Vreau să zic că n‑aş putea să
garantez că aşa a fost de la început. Însă pot să afirm că aşa este sau că aşa va fi sau că există marele pericol să fie.
Văzând că era constrâns de loialitatea faţă de birourile din Little Britain să
nu spună tot ce‑ar fi putut şi ştiind - fiindu‑i recunoscător pentru acest gest - cât de mult îşi încălcase principiile spunându‑mi şi ceea ce‑mi spusese, nu aveam cum să mai stărui. Însă, după câteva clipe de gândire în faţa focului, i‑am zis că
voiam să‑l mai întreb ceva, iar el avea toată libertatea să‑mi răspundă sau nu, după cum socotea c‑ar fi mai bine, căci eram sigur că alegerea sa va fi cea dreaptă. El se opri din mâncat, îşi încrucişă braţele şi, suflecându‑şi mânecile cămăşii (după părerea lui, confortul de acasă însemna să umble fără haină), încuviinţă din cap să‑i pun întrebarea.
― Ai auzit despre un om cu purtări foarte urâte, al cărui nume adevărat ar fi Compeyson?
El răspunse cu un alt semn din cap.
― Este în viaţă?
Încă un semn din cap.
― Este în Londra?
Îmi făcu încă un semn din cap, strângându‑şi puternic gura ca o cutie de scrisori, apoi îmi mai făcu unul, de încheiere, şi se întoarse la gustarea sa.
― Cu acestea, zise Wemmick, întrebările fiind terminate - şi rosti aceste cuvinte apăsat, de două ori, ca să înţeleg - revin la ceea ce am făcut eu, după ce am auzit ce am auzit. Am fost până la Garden Court, ca să te găsesc. Cum nu te
‑am găsit, m‑am dus la firma lui Clarriker, ca să‑l găsesc pe domnul Herbert.
― Şi l‑ai găsit? zisei eu, cu mare nelinişte.
― L‑am găsit. Fără să‑i pomenesc de vreun nume, fără să intru în amănunte, i‑am dat de înţeles că, dacă avea cunoştinţă de vreo persoană - Tom, Jack sau Richard - care se afla în apartamentul dumitale sau în imediata vecinătate, ar fi mai bine să‑l ia de acolo pe Tom, Jack sau Richard câtă vreme vei fi dumneata plecat.
― Trebuie să fi fost foarte încurcat, neştiind ce să facă!
― A fost foarte încurcat, neştiind ce să facă şi mai cu seamă când i‑am spus părerea mea, şi anume că n‑ar fi lipsit de primejdii să încerce să‑l ducă pe Tom, Jack sau Richard prea departe, în prezent. Domnule Pip, să‑ţi spun şi dumitale.
În împrejurările de faţă, nu există loc mai potrivit ca un oraş mare, de vreme ce eşti deja în el. Nu părăsi adăpostul prea curând. Rămâi pe aproape. Aşteaptă
până se liniştesc apele, înainte să încerci ieşirea în larg, chiar şi spre mări străine.
