nu eram destul de recunoscător - că eram încă prea slăbit ca să simt recunoştinţă

- şi îmi sprijinii capul de umărul lui Joe, cum făceam odinioară, când mă ducea la târg sau mai ştiu eu unde, şi totul mi se părea prea mult pentru simţurile mele plăpânde.

După un timp, liniştea îmi coborî din nou în suflet şi stăturăm iarăşi de vorbă ca pe vremuri, întinşi pe iarbă, la vechiul fort. Joe nu se schimbase deloc.

Era şi acum întocmai cum fusese pe atunci în ochii mei, la fel de credincios, la fel de drept.

Când am ajuns din nou înapoi, după ce mă ridicase şi mă purtase în braţe -

cu atâta uşurinţă! - de‑a lungul curţii şi în sus, pe scări, îmi veni în minte acea zi de Crăciun, plină de întâmplări, când mă dusese în cârcă prin mlaştină. Totuşi, încă nu făcuserăm nici o aluzie la schimbarea norocului meu, nici nu ştiam cât aflase el din povestea vieţii mele din ultimul timp. Acum, mă îndoiam atât de tare de mine şi aveam atât de multă încredere în el, încât nu mă puteam hotărî dacă

să aduc sau nu vorba despre aceasta, câtă vreme el n‑o făcuse.

― Ai auzit, Joe, îl întrebai eu în seara aceea, după o matură chibzuinţă, în vreme ce el îşi fuma pipa la fereastră, cine era binefăcătorul meu?

― Am auzit, răspunse Joe, că nu era domnişoara Havisham, bătrâne.

― Şi ai auzit cine era, de fapt, Joe?

― Ei! Am auzit că ar fi fost un om care îl trimisese pe acel om care ţi‑a dăruit bancnotele la „Luntraşii voioşi”, Pip.

― Aşa a fost.

― Nemaipomenit! zise Joe, cu o voce cât se poate de calmă.

― Ai auzit că a murit, Joe? îl întrebai deodată, cu din ce în ce mai puţin curaj.

― Care din ei? Cel care a trimis bancnotele, Pip?

― Da.

― Cred, zise Joe, după ce medită îndelung uitându‑se pierdut la tocul ferestrei, că am auzit spunându‑se că aşa şi pe dincolo şi că i s‑ar fi întâmplat ceva de felul acesta.

― Ai auzit ceva despre viaţa lui, Joe?

― Nimic deosebit, Pip.

― Dacă ai vrea să asculţi, Joe... începui eu, dar el se ridică şi veni să se aşeze pe canapea, lângă mine.

― Uite ce e, bătrâne, zise Joe, aplecându‑se deasupra mea. Întotdeauna cei mai buni prieteni, nu aşa suntem, Pip?

Mă ruşinai să‑i răspund.

― Prea bine, atunci, zise Joe, de parcă i‑aş fi răspuns. E în regulă, ne‑am înţeles! Şi atunci, de ce să deschizi un subiect, bătrâne, care între noi doi n‑ar avea nici un rost? Doi prieteni ca noi au de vorbit despre destule lucruri, fără a le mai pomeni şi pe cele care n‑au nici un rost. Doamne! Numai gândeşte‑te la biata soră‑ta şi la izbucnirile ei de mânie! Nu‑ţi mai duci aminte de „scărmănătoare”?

― Ba chiar îmi amintesc prea bine, Joe.

― Uite ce e, bătrâne, zise Joe. Am făcut tot ce am putut ca să vă ţin pe tine şi pe „scărmănătoare” departe unul de celălalt, însă putinţa mea nu a fost mereu pe măsura voinţei. Căci, dacă biata soră‑ta îşi punea în minte să se dezlănţuie asupra ta, mereu mi s‑a părut c‑ar fi ieşit mai rău, zise Joe, argumentând în felul care îi era atât de drag, dacă m‑aş fi pus de‑a curmezişul în calea ei, nu pentru că

s‑ar fi dezlănţuit la fel şi asupra mea, ci pentru că s‑ar fi dezlănţuit asupra ta şi mai şi. Am băgat de seamă acest lucru. Nu faptul că este înşfăcat de favoriţi, nici că este scuturat o dată sau de două ori - lucru la care soră‑ta se pricepea de minune! - îl împinge pe un bărbat să stea deoparte şi să nu scape un copil de pedeapsă. Dar, când copilul acela este scărmănat şi mai tare tocmai din pricina trasului aceluia de favoriţi sau a scuturatului aceluia, atunci bărbatul fireşte că

se opreşte şi se întreabă, în sinea lui: „Unde e binele în ceea ce vrei să faci?

Recunosc că văd răul - zice omul -, dar nu văd binele. Aşadar, te poftesc pe

dumneata, domnule, să‑mi arăţi binele!”

― Zice omul? făcui eu întrebător, căci Joe mă aştepta să vorbesc.

― Zice omul, încuviinţă Joe. Are dreptate omul acela?

― Dragă Joe, el întotdeauna are dreptate.

― Ei, bine, bătrâne, zise Joe, atunci mă sprijin pe vorbele tale. Dacă el are întotdeauna dreptate (deşi, una peste alta, mai curând greşeşte), atunci are dreptate şi când spune aşa: Presupunând că vreodată ai păstrat vreo mică

problemă numai pentru tine, pe când erai copil, atunci ai păstrat‑o mai ales pentru că ştiai că putinţa lui J. Gargery de a te ţine departe de „scărmănătoare”

nu era pe măsura voinţei sale. Aşadar, să nu ne mai gândim la acest lucru şi să

nu mai vorbim despre treburi care n‑au nici un rost între doi prieteni ca noi.

Biddy a avut mult de furcă cu mine înainte să plec (căci sunt îngrozitor de tare de cap), ca să mă facă să văd lucrurile în această lumină şi, văzându‑le în această

lumină, să pun şi eu umărul. Acestea amândouă, zise Joe, de‑a dreptul încântat de înlănţuirea logică a spuselor sale, fiind astfel împlinite, acum iată ce îţi spune un prieten adevărat. Şi anume: Nu trebuie să te osteneşti peste măsură în această privinţă, ci trebuie să mănânci la cină, să‑ţi bei vinul cu apă şi să te duci la culcare.

Delicateţea cu care Joe încheie această discuţie, tactul blând şi bunătatea cu care Biddy - ghicindu‑mă atât de repede cu înţelepciunea sa de femeie - îl pregătise pe Joe pentru aceasta făcură asupra mea o adâncă impresie. Dar nu puteam să înţeleg dacă Joe ştia cât de sărac eram şi cum se risipiseră marile mele speranţe până la una, ca pâcla de pe mlaştinile de la noi în faţa soarelui.

Şi mai era un lucru pe care nu l‑am putut înţelege la Joe, când a început să

mi se arate, dar pe care, curând, l‑am priceput cu amărăciune. Şi anume că, pe măsură ce eu îmi recăpătam puterile şi mă însănătoşeam, Joe devenea tot mai reţinut faţă de mine. Cât fusesem foarte slăbit şi depinsesem în întregime de el, dragul meu prieten îşi reluase tonul său de odinioară, mă numea, ca pe vremuri,

„dragă Pip”, „Pip, bătrâne”, „Pip, prietene”, vorbe care erau acum o muzică

plăcută pentru urechile mele. Şi eu mă reîntorsesem, de asemenea, la purtarea mea de pe vremuri, fericit şi mulţumit că mi‑o îngăduia. Însă, pe nesimţite, deşi eu mă agăţam de toate acestea, Joe începu să slăbească strânsoarea lui şi, oricât de mirat am fost, în primele momente, să văd această schimbare, am început curând să înţeleg că pricina era în mine şi că vina îmi aparţinea pe de‑a‑ntregul.

Ah! Oare nu‑i dădusem lui Joe nici un prilej să se îndoiască de statornicia sentimentelor mele şi să creadă că, dacă voi ajunge din nou bogat, o să mă arăt rece faţă de el şi o să‑l îndepărtez? Oare nu‑i dădusem inimii curate a lui Joe nici un prilej să simtă, că, pe măsură ce îmi recăpătam puterile, înrâurirea lui asupra mea va fi mai slabă şi că mai bine o slăbea el din vreme şi mă lăsa să plec, mai înainte de a mă smulge eu singur?

A treia sau a patra oară când ieşirăm la plimbare pe jos, în parcul din Temple, sprijinindu‑mă de braţul lui Joe, văzui limpede la el această schimbare.

După ce stăturăm aşezaţi la soare, care ardea cu putere şi orbitor, uitându‑ne la fluviu, eu îmi încercai norocul să‑i spun, când ne ridicarăm:

― Vezi, Joe? Pot să merg chiar foarte bine. Acuma o să‑ţi arăt că mă întorc neajutat, pe picioarele mele.

― Nu trebuie să te osteneşti prea tare, Pip, zise Joe. Dar voi fi fericit să te văd

în stare s‑o faci, domnule.

Acest cuvânt din urmă mă îndureră, dar cum era să îl cert pentru aceasta? N