‑am mers mai mult decât până la poarta parcului, unde mă prefăcui că eram mai slab decât crezusem, cerându‑i lui Joe să‑mi dea braţul. Joe mi‑l dădu, dar era gânditor.

Şi eu, la rândul meu, eram gânditor, căci, cuprins de remuşcări, nu reuşeam să aflu cum să opresc această schimbare treptată la Joe. N‑o să încerc să ascund faptul că îmi era ruşine să‑i spun ce se întâmplase şi unde ajunsesem, dar sper că motivul meu nu era chiar lipsit de înţelepciune. Joe ar fi vrut să mă scoată la liman ajutându‑mă cu agoniseala sa, ştiam, dar mai ştiam şi că nu se cuvenea să

mă ajute şi că nu trebuia să‑i îngădui s‑o facă.

A fost o seară îngândurată pentru amândoi. Dar, înainte să ne ducem la culcare, mă hotărâsem să aştept până a doua zi, a doua zi fiind duminică, şi, de luni, să încep să mă port altfel. Luni dimineaţă aveam să‑i vorbesc lui Joe despre această schimbare, să las deoparte orice urmă de reţinere, să ‑i spun fără

ocolişuri ce gândeam (acel „în al doilea rând” la care nu mai ajunsesem) şi de ce nu mă hotărâsem să mă duc la Herbert şi, astfel, aveam să‑i câştig încrederea lui Joe pentru totdeauna. Pe măsură ce gândurile mi se limpezeau, şi ale lui Joe păreau să facă la fel şi crezui că, prin simpatie, şi el ajunsese la o hotărâre.

Am petrecut o duminică liniştită şi am ieşit cu trăsura în afara oraşului, plimbându‑ne apoi pe jos, pe câmp.

― Mă simt recunoscător că am fost bolnav, Joe, zisei eu.

― Dragul meu Pip, bătrâne, aproape că ţi‑ai revenit de tot, domnule.

― Au fost zile de neuitat pentru mine, Joe.

― La fel şi pentru mine, domnule, răspunse Joe.

― Am petrecut acest timp împreună, Joe, şi n‑am să‑l pot uita. Au mai fost cândva nişte zile, ştiu, de care o vreme am uitat. Dar n‑am să le uit niciodată pe acestea.

― Pip, zise Joe, părând grăbit şi tulburat, a fost un timp de şotii. Şi, dragă

domnule, ce a fost între noi a fost.

Seara, când mă dusei la culcare, Joe veni în odaia mea, cum făcuse tot timpul convalescenţei mele. Mă întrebă dacă eram sigur că mă simt la fel de bine ca de dimineaţă.

― Da, dragă Joe, la fel.

― Şi te simţi din ce în ce mai în puteri, bătrâne?

― Da, dragă Joe, cu siguranţă.

Joe îmi aşeză mai bine pătura pe umăr, cu mâna lui mare şi bună, şi zise, cu un glas care mi se păru înăbuşit:

― Noapte bună!

Când m‑am trezit în zori, odihnit şi întremat, eram hotărât să‑i spun totul lui Joe, fără întârziere. Aveam să‑i vorbesc în timpul gustării. Aveam să mă

îmbrac imediat şi să mă duc la el în odaie, ca să‑i fac o surpriză, căci era prima zi în care mă sculasem devreme.

Intrai la el în cameră, dar nu era acolo. Nu numai că nu era el acolo, dar nici geamantanul său nu mai era.

Dădui fuga, atunci, la masa pe care era gustarea de dimineaţă şi găsii o scrisoare. Conţinea doar aceste cuvinte:

Nedorind săderanjezamplecatpentrucătueşti iarsănătosdragăPipşi os

‑ o duci mai bine fără Jo.

P. S. Întotdeaunaceimaibuniprieteni.

Împăturită în scrisoare era o chitanţă de plată a tuturor datoriilor şi cheltuielilor pentru care fusesem arestat. Până atunci îmi spusesem că poate creditorul meu şi ‑ a încetat ori şi ‑ a amânat acţiunile, aşteptând să mă

însănătoşesc pe deplin. Nu‑mi trecuse o clipă prin minte că Joe plătise tot. Dar Joe plătise, iar chitanţa era pe numele lui.

Ce‑mi mai rămânea de făcut acum, decât să mă duc după el, la draga şi vechea fierărie, şi să‑i vorbesc deschis, să‑i mărturisesc remuşcările şi să‑mi eliberez mintea şi sufletul de acel „în al doilea rând”, care începuse prin a pluti nedesluşit printre gândurile mele şi care se închegase într‑o hotărâre trainică?

Hotărârea era să mă duc la Biddy, să‑i arăt cât de umil şi de plin de căinţă

mă întorceam înapoi, să‑i spun cum am pierdut tot ce visasem odată să am, să‑

i amintesc de discuţiile noastre pline de încredere din vremurile fericite de demult. Apoi, voiam să‑i spun: „Biddy, cred că odinioară mă plăceai mult, când inima mea rătăcitoare, chiar dacă se îndepărta de tine, s‑a simţit mai liniştită şi mai bine lângă tine decât s‑a mai simţit vreodată de atunci. Dacă mă mai poţi plăcea măcar pe jumătate din cât m‑ai plăcut odinioară, dacă mă poţi accepta cu toate greşelile şi dezamăgirile de pe capul meu, dacă mă poţi primi înapoi ca pe un copil iertat (şi într‑adevăr îmi pare rău, Biddy, şi am la fel de multă nevoie de o voce mângâietoare şi de o mână duioasă ca un copil), sper că sunt ceva mai demn de tine decât am fost - nu cu mult, doar puţin. Şi, Biddy, te las pe tine să

spui dacă e mai bine să muncesc la fierărie cu Joe, dacă trebuie să‑mi caut o altă

îndeletnicire aici, în ţară, sau dacă trebuie să plecăm împreună, într‑un loc îndepărtat, unde încă mă aşteaptă o situaţie pe care am refuzat‑o, când mi s‑a oferit, şi pe care n‑o voi primi până ce nu voi afla răspunsul tău. Şi acum, dragă

Biddy, dacă poţi să‑mi spui că mă vei însoţi oriunde în lume, cu siguranţă vei face lumea mai bună pentru mine şi din mine un om mai bun pentru ea, iar eu o să mă străduiesc, din toate puterile mele, să fac din ea o lume mai bună pentru tine.”

Aceasta era hotărârea mea. După încă trei zile de convalescenţă, m‑am dus în orăşelul meu, ca să‑mi pun planul în aplicare. Şi ce s‑a ales de el este tot ce‑

mi mai rămâne de povestit.

Capitolul LVIII

Vestea despre năruirea deplină a situaţiei mele de seamă se răspândise până

în orăşelul meu şi în vecinătăţi înainte de a ajunge eu acolo. Am descoperit că

„Mistreţul albastru” deţinea informaţia şi am descoperit că aceasta produsese o mare schimbare în purtările celor de la han. Dacă ţinuse să‑mi câştige părerea bună despre el, cu o călduroasă sârguinţă, atunci când intrasem în posesia averii, „Mistreţul albastru” se arătă din cale‑afară de rece în această privinţă

acum, când eram lipsit de avere.

Ajunsei seara, foarte obosit de călătoria pe care o mai făcusem de atâtea ori cu uşurinţă. „Mistreţul”nu‑mi putu oferi dormitorul pe care îl închiriam de obicei, fiindcă era deja dat (cuiva pe care îl aşteptau mari speranţe, probabil) şi nu‑mi putu ceda decât un adăpost foarte umil, printre porumbeii şi trăsurile poştei din fundul curţii. Dar am adormit curând în acea vizuină, de parcă ar fi fost cea mai primitoare odaie pe care „Mistreţul” mi‑ar fi putut‑o oferi, iar visele mele fură aproape la fel de frumoase ca în cel mai frumos dintre dormitoare.

Dis‑de‑dimineaţă, în timp ce mi se pregătea gustarea, mă plimbai puţin în jurul Casei Satis. Văzui nişte afişe tipărite, prinse de poartă şi de marginile covoarelor scoase la aerisit pe fereastră, care anunţau scoaterea la licitaţie a mobilelor şi a celorlalte lucruri, săptămâna următoare. Casa însăşi avea să fie vândută, ca material de construcţie vechi, şi dărâmată. Pe fabrica de bere era scris cu litere de o şchioapă, pictate cu var, „Lotul 1”, iar pe acea aripă a casei care fusese atât de multă vreme ţinută închisă scria „Lotul 2”. Şi celelalte părţi ale clădirii fuseseră marcate ca loturi, iar iedera fusese smulsă pentru a face loc inscripţiilor, mare parte din ea zăcând acum pe jos, în praf, deja ofilită. Făcând câţiva paşi înăuntru, pe poarta deschisă, şi privind în jurul meu cu aerul stingherit al unui străin care n‑are nici o treabă în acel loc, zării un agent al evaluatorului de bunuri puse în vânzare, mergând printre butoaie şi numărându

‑le cu voce tare pentru un alt funcţionar, care le înregistra într‑un catalog, ţinând condeiul în mână şi folosind drept pupitru scaunul cu rotile pe care îl împinsesem de atâtea ori cântând Bătrânul Clem.

Când mă întorsei să ‑ mi iau gustarea de dimineaţă în salonul de la

„Mistreţul”, îl găsii pe domnul Pumblechook stând de vorbă cu hangiul. Domnul Pumblechook (care încă nu‑şi venise în fire, se părea, după recenta păţanie nocturnă suferită) mă aştepta şi mi se adresă în termenii următori:

― Tinere, îmi pare rău să văd că ai căzut atât de jos. Dar la ce altceva ne‑am fi putut aştepta? La ce altceva ne‑am fi putut aştepta?

Îşi întinse mâna spre mine, cu un măreţ aer iertător, iar eu, fiind prea doborât de boală ca să mă mai cert cu el, i‑o acceptai.

― William, zise domnul Pumblechook către chelner, adu o brioşă pe masă!