Îi mulţumii pentru sfatul său preţios şi îl întrebai ce a făcut Herbert.
― Domnul Herbert, zise Wemmick, după ce a fost depăşit de evenimente vreo
jumătate de ceas, a pus la cale un plan. Mi‑a împărtăşit o taină de‑a dumnealui, şi anume că îi face curte unei domnişoare, care are, după cum desigur cunoşti, un tată bolnav, ţintuit la pat. Care tată, fiind odinioară un funcţionar în domeniul aprovizionării vaselor, zace într‑un pat, aşezat lângă o fereastră boltită, de unde poate vedea pânzele bărcilor trecând pe fluviu. Foarte probabil că o cunoşti şi dumneata pe acea domnişoară?
― Nu personal, răspunsei eu.
Adevărul era că fata nu fusese de acord cu prietenia mea cu Herbert, socotindu‑mă un tovarăş risipitor, care nu‑i făcea lui Herbert nici un bine, şi că, atunci când Herbert îi propusese prima oară să mă prezinte, ea primise propunerea cu atât de puţină căldură, încât el se simţise obligat să mă înştiinţeze despre cum stăteau lucrurile pentru a lăsa să mai treacă puţin timp înainte să fac cunoştinţă cu ea. În clipa în care începusem să‑l ajut, în ascuns, pe Herbert să‑
şi realizeze planurile de viitor, mă simţisem în stare să îndur reticenţa fetei cu o senină înţelepciune. Herbert şi logodnica sa, la rândul lor, fireşte că nu erau foarte nerăbdători să introducă şi o a treia persoană în întrevederile lor. Astfel că, deşi eram sigur că îmi câştigasem respectul în ochii Clarei, deşi schimbam de mult mesaje prieteneşti şi salutări prin intermediul lui Herbert, eu n‑o văzusem încă niciodată. Totuşi, nu l‑am plictisit pe Wemmick cu aceste detalii.
― Casa cu fereastra boltită, continuă Wemmick, fiind aproape de malul fluviului, lângă Pool, între Limehouse şi Greenwich, şi fiind proprietatea unei văduve foarte respectabile, care mai are un etaj mobilat şi de închiriat, domnul Herbert m‑a întrebat ce părere aveam despre acela ca locuinţă provizorie pentru Tom, Jack sau Richard. Ei, bine, m‑am gândit îndelung la această problemă şi am încuviinţat, din trei motive pe care ţi le voi spune imediat. Şi anume, întâi pentru că este, deopotrivă, în afara drumurilor dumitale obişnuite. În al doilea rând, fără să te apropii dumneata personal de această zonă, vei putea întotdeauna să ai veşti, în siguranţă, despre Tom, Jack sau Richard, prin domnul Herbert. În al treilea rând, după o vreme şi când va fi prudent, dacă vei dori să‑l strecori pe Tom, Jack sau Richard la bordul unui pachebot străin, acolo el va fi...
cel mai aproape de ţintă.
Mult mai liniştit de aceste consideraţii, îi mulţumii lui Wemmick încă o dată, şi îl încurajai să continue.
― Ei, bine, domnule. Herbert s‑a apucat de treabă cu mult zel şi, pe la ora nouă, aseară, îl caza cu mult succes pe Tom, Jack sau Richard, cum s‑o fi numind, căci nici dumneata, nici eu nu vrem să ştim. La vechea sa adresă s‑a dat de înţeles că omul fusese chemat de urgenţă la Dover şi, de fapt, chiar a pornit‑
o pe drumul către Dover, cotind abia mult mai încolo, după ce ieşise din vedere.
Acuma, un alt mare avantaj al întregii poveşti este că s‑a petrecut în absenţa dumitale, aşadar, dacă se va interesa cineva de deplasările dumitale, va afla că ai fost văzut la multe mile distanţă, în afara oraşului, şi chiar prins în cu totul alte probleme. Aceasta adoarme bănuielile şi încâlceşte firul. Din acelaşi motiv, am fost de părere că, în cazul în care te‑ai fi întors aseară, n‑ar fi trebuit să te duci acasă. Cu aceasta ai să arunci şi mai multă confuzie asupra situaţiei, iar confuzia îţi este de folos.
Aici, Wemmick, care îşi terminase gustarea de dimineaţă, se uită la ceas şi începu să se îmbrace.
― Cu acestea, domnule Pip, zise el, pe când îşi vâra mâinile pe mânecile
hainei, am făcut, cred eu, tot ce îmi stă în puteri. Dar dacă vreodată voi putea face mai mult - din punctul de vedere de la Walworth şi strict în calitate de persoană
particulară -, voi fi bucuros să dau o mână de ajutor. Iată noua adresă! Nu va fi nimic nelalocul lui să te duci acolo în seara aceasta şi să vezi, cu ochii dumitale, dacă totul e‑n regulă cu Tom, Jack sau Richard, mai înainte de a ajunge acasă la dumneata. Dar, odată întors acasă la dumneata, nu vei mai trece pe acolo. Te asigur, domnule Pip, că aici eşti întotdeauna primit cu braţele deschise! adăugă
Wemmick şi, cum mâinile îi ieşeau acum, cuminţi, la capătul mânecilor, i le strânsei călduros.
― Dă‑mi voie, în final, să mai stărui pe lângă dumneata asupra unui amănunt important.
Îşi puse mâinile pe umerii mei şi continuă, într‑o şoaptă solemnă:
― Foloseşte‑te de seara aceasta ca să intri în posesia proprietăţilor sale portabile. Nu se ştie ce i se poate întâmpla lui. Nu lăsa să li se întâmple ceva şi proprietăţilor portabile!
Descumpănit de ‑ a binelea, fiindcă nu ‑ i puteam expune limpede lui Wemmick părerea mea asupra acestui amănunt, n‑am încercat s‑o fac.
― Timpul s‑a dus, zise Wemmick, şi trebuie să plec. Dacă nu ai altceva mai urgent de făcut, te‑aş sfătui să rămâi aici până se întunecă. Arăţi foarte îngrijorat şi ţi‑ar face bine să petreci o zi perfect liniştită, cu tata‑mare - o să se dea jos din pat, curând - şi cu un pic din... Ţi‑aduci aminte de porcul nostru?
― Bineînţeles, zisei eu.
― Ei, bine, cu un pic din el. Cârnatul acela, pe care l‑ai fript, provenea din el şi era, din toate punctele de vedere, de cea mai bună calitate. Încearcă să‑l guşti şi dumneata, barem de dragul vechii cunoştinţe. La revedere, tată‑mare! strigă el vesel.
― Foarte bine, John, foarte bine, băiatul meu! piui bătrânul dinăuntru.
Curând, am adormit în faţa focului din casa lui Wemmick. Apoi, bătrânul şi cu mine ne bucurarăm unul de tovărăşia celuilalt, adică dormirăm la foc toată
ziua, cu unele mici excepţii. Am avut la masa de prânz muşchi de porc şi legume crescute pe domeniul castelului, iar eu dădeam din cap către tata‑mare, plin de bunăvoinţă, ori de câte ori nu picam de somn. Când s‑a întunecat de‑a binelea, l
‑am lăsat pe tata‑mare pregătind focul pentru pâinea prăjită şi am dedus, după
numărul ceştilor de ceai, ca şi după ocheadele sale către cele două uşiţe din perete, că şi domnişoara Skiffins era aşteptată.
Capitolul XLVI
Bătu de opt înainte de a intra în atmosfera puternic îmbălsămată, deloc neplăcut, de mirosul de lemn cioplit şi de rumeguş al lungului chei al constructorilor de bărci, de catarge, de vâsle şi de grinzi. Toată acea zonă dinspre apă, de mai sus şi de mai jos de Pool, sub London Bridge, era necunoscută pentru mine şi, când coborâi către fluviu, descoperii că locul pe care îl căutam nu se afla acolo unde crezusem eu şi numai uşor de găsit nu era. I se spunea Mill Pond Bank, în Chinks’s Basin, iar eu nu aveam alt reper către Chinks’s Basin decât
atelierul de parâme „Old Green Copper”.
Nu mai contează cum m‑am rătăcit printre vasele eşuate, urcate pe uscat în docuri, pentru reparaţii, printre vechile epave ce urmau să fie făcute bucăţi, prin mocirle, mâluri şi fel de fel de resturi de ‑ ale fluxului, printre şantierele constructorilor de vase şi cele ale demontatorilor de vase, printre ancore ruginite, înfipte aiurea în pământ, de ani de zile ieşite din uz, prin ce ţinut muntos cu masive de butoaie şi de cherestea şi prin ce ogoare de parâme care nu erau fabricate în atelierul „Old Green Copper”. După ce, de mai multe ori, trecusem foarte aproape pe lângă destinaţia mea şi, tot de atâtea ori, o căutasem unde nu era, dădui pe neaşteptate, la o cotitură, de Mill Pond Bank. Era o zonă foarte aerisită, în sensul propriu al cuvântului, căci vântul dinspre fluviu îşi găsea aici destul loc să se răsucească. Nu se vedeau decât vreo doi sau trei copaci, rămăşiţele unei foste mori de vânt dărăpănate şi atelierul de parâme „Old Green Copper”, a cărui galerie deschisă, lungă şi îngustă, o puteam desluşi în lumina lunii ca un culoar de‑a lungul unui şir de schele de lemn, înfipte în pământ, care semănau cu nişte furci abandonate, vechi şi ştirbe.
Alegând dintre cele câteva case ciudate din Mill Pond Bank una cu faţadă de lemn şi cu trei rânduri de ferestre boltite (dar nu din acelea cu arcadă, care sunt altceva), mă uitai la plăcuţa de pe uşă şi citii: Doamna Whimple. Acesta fiind numele căutat, bătui la uşă şi o femeie în vârstă, cu o înfăţişare plăcută şi plesnind de sănătate, veni să‑mi răspundă. Fu de îndată înlocuită de către Herbert, care mă conduse, în tăcere, în salon şi închise uşa în urma sa. Era ciudat să‑i văd chipul atât de familiar instalat ca la el acasă în încăperea aceea străină şi‑n acel decor necunoscut, aşa că mă trezii uitându‑mă lung la el, la fel cum mă uitam şi la vitrina cu veselă din colţ, plină de sticlărie şi porţelanuri, la cochiliile de melc de pe poliţa căminului şi la gravurile colorate de pe perete, reprezentând moartea căpitanului Cook, lansarea la apă a unui vas şi pe Majestatea Sa regele George III, cu o perucă de surugiu pe cap, cu pantaloni de piele şi cu cizme înalte, cu carâmbii răsfrânţi, pe terasa de la Windsor.
― Totul e‑n regulă, Handel, îmi zise Herbert, iar Provis este chiar mulţumit, deşi nerăbdător să te vadă. Iubita mea este sus, la tatăl ei, şi, dacă o să aştepţi până coboară, o să‑ţi fac cunoştinţă cu ea şi apoi mergem la etaj... Îl auzi pe taică
‑său?
Intrai în panică, auzind un răget înfiorător, venind din odaia de deasupra, şi probabil că faptul se răsfrânse pe chipul meu.
― Mă tem că nu‑i decât un ticălos bătrân şi trist, zise Herbert zâmbind. Eu nu l‑am văzut niciodată. Simţi mirosul de rom? E nedezlipit de el.
― De rom? întrebai.
― Da, răspunse Herbert, şi poţi să‑ţi închipui cum îi alină romul guta. Ţine morţiş, de asemenea, să ţină toate proviziile sus, la el în odaie, şi să le împartă cu mâna lui. Le ţine pe nişte rafturi de deasupra capului şi le cântăreşte pe toate.
