― Aşa îmi spun şi Clara şi Herbert, dar nu cred că o să mă însor vreodată, Biddy. M‑am înrădăcinat atât de tare în casa lor, încât nu cred că se mai poate.

Sunt deja un holtei bătrân înrăit.

Biddy se uită în jos, la copil, îi luă mânuţa şi o duse la buzele sale, apoi îşi puse mâna ei, de mamă şi de om bun, aceea cu care atinsese copilul, în mâna mea. Era ceva deosebit de grăitor în gestul şi în apăsarea uşoară a verighetei lui Biddy în palma mea.

― Dragă Pip, zise Biddy, eşti sigur că nu mai oftezi după ea?

― Oh, nu... Cred că nu, Biddy.

― Ia spune‑mi, aşa, ca unui vechi prieten. Chiar ai uitat‑o?

― Draga mea Biddy, n‑am uitat nimic din lucrurile care au avut o mare însemnătate în viaţa mea şi prea puţine dintre cele care au avut o mai mică

însemnătate. Dar visul acesta sărman, cum obişnuiam să‑l numesc odinioară, mi‑a trecut, Biddy, mi‑a trecut cu totul!

Cu toate acestea, am ştiut, din clipa în care am rostit aceste cuvinte, că, în taină, voiam să mai văd o dată în seara aceea, singur, locul unde fusese vechea casă, de dragul ei. Da, de dragul Estellei.

Auzisem că dusese o viaţă foarte nefericită, că se despărţise de soţ, care se purtase cu ea foarte crud şi devenise chiar faimos pentru amestecul de trufie, avariţie, brutalitate şi grosolănie din firea lui. Auzisem apoi de moartea soţului ei, într‑un accident de călărie, din pricină că‑şi bătuse calul. Această eliberare avusese loc cu vreo doi ani în urmă, după care, din câte ştiam eu, se măritase din nou.

Cum la Joe acasă masa de seară se servea destul de devreme, îmi rămăsese timp destul ca, fără să‑mi scurtez răstimpul petrecut cu Biddy, să îmi îndrept paşii într‑o plimbare până acolo, mai înainte de căderea nopţii. Dar, cu răgazul pe care mi‑l luai pe drum, pentru a mă uita la toate lucrurile bine cunoscute şi pentru a mă gândi la vremurile de demult, lumina zilei scăpătase în clipa în care am ajuns.

Nu mai era acolo nici o casă, acum, nici o fabrică de bere, nici o clădire oarecare, ci doar zidul vechii grădini. Spaţiul rămas liber fusese împrejmuit cu un gard grosolan şi, când mă uitai la el, văzui că o parte din bătrâna iederă prinsese din nou rădăcini şi crescuse, verde, pe scundele şi tăcutele mormane de ruine. O

poartă în acest gard era întredeschisă. O împinsei şi intrai.

O ceaţă rece, argintie, învăluise după‑amiaza, iar luna încă nu răsărise ca s

‑ o destrame. Dar stelele străluceau deasupra ceţii, luna era pe ‑aproape şi noaptea nu era prea întunecoasă. Puteam să refac din amintire fiecare colţ al casei dispărute, ştiam unde anume fusese fabrica de bere, unde anume porţile, unde butoaiele. Mi le reînviasem în minte şi priveam de‑a lungul aleii care ducea în grădina părăginită, când am zărit o siluetă singuratică.

Mă îndreptai spre ea şi atunci silueta păru că mă vede, la rândul ei. Făcu vreo câţiva paşi către mine, dar se opri. Apropiindu‑mă, văzui că era o femeie. Iar când mă apropiai şi mai mult, se întoarse, pregătindu‑se să plece, dar iarăşi se opri şi mă lăsă să ajung lângă ea. Atunci tresări, uluită, şi îmi murmură numele, la care eu strigai:

― Estella!

― M‑am schimbat mult. Mă şi mir că mă recunoşti.

Într‑adevăr, prospeţimea frumuseţii sale se dusese, dar maiestuozitatea şi farmecul ei de nedescris rămăseseră neatinse. Îi cunoşteam aceste trăsături, dar nu mai văzusem niciodată înainte lumina întristată şi blândă din ochii săi, odinioară atât de trufaşi. Nu mai simţisem niciodată înainte atingerea

prietenească a mâinii sale, odinioară atât de nepăsătoare.

Ne aşezarăm pe o bancă din apropiere şi îi zisei:

― După atâţia ani, este ciudat că s‑a întâmplat să ne întâlnim din nou, Estella, tocmai aici, unde ne‑am întâlnit şi prima oară! Te întorci adesea pe aici?

― N‑am mai fost niciodată de‑atunci.

― Nici eu.

Luna începu să se ridice şi îmi amintii de privirea goală aţintită în tavanul alb, care se stinsese. Luna începu să se ridice şi îmi amintii apăsarea de pe mâna mea, când îi spusesem cele din urmă cuvinte pe care le auzise el pe lumea aceasta.

Fu rândul Estellei să rupă tăcerea care se lăsase între noi:

― Am sperat şi‑am plănuit deseori să mă întorc, dar am tot fost împiedicată

de fel şi fel de împrejurări. Sărmanele locuri de demult!

Ceaţa argintie fu străpunsă de primele raze ale lunii şi aceleaşi raze străbătură şi prin lacrimile care curgeau din ochii ei. Fără să ştie că le văzusem şi străduindu‑se să şi le ascundă, îmi zise, cu o voce stăpânită:

― Te‑ai întrebat, când ai trecut pe aici adineauri cum de s‑a întâmplat să fie lăsate toate aşa?

― Da, Estella.

― Terenul îmi aparţine. Este singurul lucru pe care nu l‑am înstrăinat. Pe toate celelalte le‑am pierdut, încetul cu încetul, dar pe acesta l‑am păstrat. A fost singurul pentru care m‑am luptat, în toţi anii aceştia nenorociţi.

― Se va mai construi ceva pe el?

― În cele din urmă, da. Am venit aici ca să‑mi iau rămas‑bun de la el, înainte să se schimbe. Şi tu, zise ea, cu o voce care i‑ar fi mers drept la inimă unui rătăcitor, tot în străinătate?

― Tot.

― Şi o duci bine, nu‑i aşa?

― Muncesc destul de mult pentru un trai mulţumitor şi prin urmare... Da, o duc bine.

― M‑am gândit adesea la tine, zise Estella.

― Adevărat?

― În ultima vreme foarte des. A fost un timp destul de lung şi de greu în care mă feream să‑mi amintesc de ceea ce alungasem pe când nu preţuiam aceste amintiri. Dar acum, când datoria mea nu mă mai împiedică să depăn aceste amintiri, le‑am făcut loc în inima mea.

― Tu ţi‑ai păstrat întotdeauna locul din inima mea, îi răspunsei eu.

Tăcurăm din nou, până când ea zise:

― Nu mi‑aş fi închipuit că, venind să‑mi iau rămas‑bun de la locurile acestea, o să‑mi iau rămas‑bun şi de la tine, totodată. Sunt foarte bucuroasă de acest lucru.

― Eşti bucuroasă că ne despărţim din nou, Estella? Pentru mine, despărţirea este un lucru dureros. Pentru mine, amintirea ultimei noastre despărţiri a fost întotdeauna cernită şi dureroasă.

― Dar mi‑ai spus atunci, răspunse Estella cu însufleţire, „Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!”. Dacă ai putut să mi‑o spui atunci, n‑ai să

refuzi să mi‑o spui acum... Acum, când suferinţa a fost mai puternică decât toate

celelalte învăţături şi m‑a învăţat să înţeleg ce era în inima ta. Am fost învinsă şi frântă, dar sper că astfel am devenit mai bună. Fii la fel de blând şi de îngăduitor faţă de mine cum ai fost altădată şi spune‑mi că suntem prieteni.

― Suntem prieteni, zisei eu, ridicându‑mă şi aplecându‑mă spre ea, când se ridică şi ea de pe bancă.

― Şi vom rămâne prieteni, oricât de departe vom fi, zise Estella.

O luai de mână şi ieşirăm din locul în ruină. Şi, la fel cum ceaţa dimineţii se ridicase odinioară, atunci când părăsisem pentru prima oară fierăria, la fel se ridică şi acum ceaţa înserării, iar în întinderea uriaşă, luminată liniştit, pe care mi‑o dezvălui, n‑am zărit nici o umbră care să prevestească altă despărţire.