‑se grăbiţi, tăcuţi şi siguri, să‑l prindă.
Capitolul XLVII
Trecură câteva săptămâni, fără să aducă nici o schimbare. Aşteptam un semn de la Wemmick, dar nu ne dădea nici unul. Dacă nu l‑aş fi cunoscut şi în afara birourilor din Little Britain şi nu m‑aş fi bucurat niciodată de privilegiul de a fi în relaţii prieteneşti cu cei de la castel, poate m‑aş fi îndoit de el, dar, cunoscându‑l aşa, nu i‑am pus nici o clipă cuvântul la îndoială.
Şi celelalte treburi ale mele începuseră să capete culori întunecate şi eram somat de mai mulţi creditori să fac rost de bani. Chiar şi eu, personal, începusem să simt lipsa banilor (vreau să spun a banilor peşin din buzunare) şi, atunci, ca să scap de strâmtorarea aceasta, m‑am împrumutat, lăsând amanet câteva dintre bijuteriile care îmi mai rămăseseră. Eram neclintit în părerea că ar fi însemnat o pungăşie neasemuită să mai accept bani de la ocrotitorul meu, mai ales în împrejurările date, când gândurile şi planurile mele erau atât de înceţoşate. De aceea, când îi trimisesem înapoi lui Provis, prin Herbert, portofelul neatins, simţisem un soi de satisfacţie - n‑aş putea spune sigur dacă reală sau închipuită - pentru faptul că nu profitasem de generozitatea sa după ce îmi dezvăluise cine era de fapt.
Odată cu trecerea timpului, în sufletul meu prindea rădăcini, din ce în ce mai dureros, presimţirea că Estella se măritase. Temându‑mă să nu mi se adeverească, deşi, mai mult decât o simplă presimţire, era o convingere, nu am mai citit ziarele şi îl rugasem pe Herbert (căruia îi povestisem cum decursese ultima mea întrevedere cu Estella) să nu‑mi pomenească niciodată despre ea. De ce păstrasem ca pe o comoară sfântă acest petic zdrenţuit din mantia speranţei care mi se sfâşiase şi se împrăştiase în vânt? De unde să ştiu eu? De ce oare şi tu, cel care citeşti aceste rânduri, ai făcut astfel de gesturi fără noimă, doar pentru sufletul tău, chiar anul trecut sau chiar luna trecută sau chiar săptămâna trecută?
Viaţa pe care o trăiam acum era nefericită, iar neliniştea sa de căpătâi, ridicându‑se deasupra tuturor celorlalte nelinişti ca un pisc semeţ deasupra unui lanţ de munţi, nu dispărea nici o clipă dinaintea ochilor mei. Cu toate
acestea, nu se ivise nici o pricină nouă de îngrijorare. Dar cum să nu fi sărit mereu din pat cum săream eu, cuprins de reînnoita groază că Provis a fost descoperit? Cum să nu fi ciulit urechea cum o ciuleam eu, cu spaima de moarte în suflet, pândindu‑i paşii lui Herbert, când se întorcea seara acasă, şi încercând să ghicesc dacă nu erau mai grăbiţi decât de obicei, mânaţi de veştile proaste? În pofida tuturor acestor frământări şi a multor altora asemănătoare, lucrurile îşi urmau cursul. Condamnat la inactivitate şi la o permanentă stare de nerăbdare şi încordare, vâsleam pe fluviu în sus şi în jos cu barca mea, aşteptând mereu, cum puteam mai bine.
Se întâmpla uneori, în timpul fluxului, ca, după ce coborâsem pe fluviu, să
nu mă mai pot întoarce printre pilonii colţuroşi ai arcurilor vechiului pod London Bridge. Atunci, îmi lăsam barca la un chei micuţ, din apropierea punctului de vamă, lăsând vorbă să‑mi fie adusă mai târziu la treptele debarcaderului din Temple. Aceste ocazii nu mă supărau, fiindcă întâmplarea îmi slujea pentru a‑mi face chipul şi barca nişte apariţii obişnuite pentru oamenii de pe malul acela al fluviului. În două astfel de ocazii neînsemnate am avut parte de întâlnirile despre care vă voi povesti mai jos.
Într‑o după‑amiază de pe la sfârşitul lunii februarie, am tras la micuţul chei de dincolo de London Bridge, pe înserat. Coborâsem pe fluviu până la Greenwich cu refluxul şi mă întorsesem cu fluxul. Fusese o zi frumoasă şi senină, dar către asfinţit se lăsase ceaţa şi acum trebuia să bâjbâi, căutându‑mi cu multă grijă
calea de întoarcere printre vase. Atât la dus cât şi la întors, observasem semnalul convenit la ferestrele lui Provis, prin care aflam că „Totul e în regulă”.
Cum seara era rece şi mi se făcuse frig, m‑am gândit că‑mi voi reveni dacă
voi lua masa cât mai repede, şi pentru că, dacă m‑aş fi dus direct acasă, în Temple, m‑ar fi aşteptat ore în şir de deznădejde şi singurătate, mi‑am spus că n
‑ar fi rău să merg la un spectacol după cină, ca să‑mi mai treacă timpul. Teatrul unde domnul Wopsle dobândise discutabilul său triumf se afla aproape de locul unde trăsesem la mal, pe aceeaşi parte a fluviului (astăzi, însă, nu mai există) şi mă hotărâi să mă duc acolo. Îmi dădusem seama că domnul Wopsle nu izbutise să reînvie drama, ci, dimpotrivă, contribuise la declinul ei. Aflasem despre el, de prin afişele care îl anunţau drept un negru credincios, prieten cu o fetiţă de neam nobil şi cu o maimuţă, lucruri care nu prevesteau nimic bun. Iar Herbert îl văzuse o dată în rolul unui jefuitor tătar, cu aplecări caraghioase, cu o faţă roşie ca o cărămidă şi o pălărie revoltătoare pe cap, împodobită în întregime cu zurgălăi.
Luai masa la ceea ce Herbert şi cu mine numeam un birt „geografic” - căci se aflau acolo nişte hărţi ale lumii, desenate cu fundurile halbelor de bere neagră pe fiecare jumătate de metru a feţelor de masă, şi nişte schiţe din sos pe toate cuţitele (până şi în zilele noastre, cu greu găseşti un birt, pe întreg cuprinsul domeniilor Lordului Primar al Londrei, care să nu fie „geografic”) - şi îmi omorâi timpul picotind peste firimiturile de pâine, zgâindu ‑mă la lampa cu gaz şi rumenindu‑mă la suflul fierbinte al mâncărurilor. Într‑un târziu, mă ridicai de la masă şi mă dusei la teatru.
Acolo, văzui un nostrom virtuos din serviciul Majestăţii Sale - un om cu totul deosebit, deşi parcă mi‑aş fi dorit ca pantalonii săi să nu fie chiar atât de strâmţi în unele locuri, şi chiar atât de largi, în altele - care nostrom le împingea oamenilor mici de statură pălăriile peste ochi, deşi era foarte mărinimos şi viteaz, şi nici nu voia să audă de la cineva de plata birurilor, deşi era foarte patriot. Avea
o pungă cu bani în buzunar, ca o budincă învelită într‑un ştergar, şi, datorită
acestei averi, se căsători cu o tânără persoană, posesoare a unei mobile de dormitor, veselindu‑se grozav la nuntă, când întreaga populaţie din Portsmouth (constând în nouă oameni, la ultimul recensământ) ieşi pe plajă, pentru ca fiecare să‑şi frece mâinile şi să le strângă pe ale tuturor celorlalţi, cântând Umple paharul, umple‑ l bine! Cu toate acestea, un marinar negricios, care nu voia să şi
‑l umple pe al său, aşa cum nu voia să facă nimic din ceea ce i se propunea, şi al cărui suflet fu declarat fără înconjur (de către nostrom) la fel de întunecat ca şi mutra sa, plănui, împreună cu alţi doi mateloţi, să pună toată suflarea omenească în încurcătură. Planul fu atât de bine dus la îndeplinire (familia acestui marinar având o considerabilă influenţă politică), încât fu nevoie de o jumătate de spectacol pentru a restabili ordinea, ceea ce se întâmplă mulţumită
unui băcan, micuţ şi cinstit, cu o pălărie albă, jambiere negre şi nasul roşu, care se vârî într‑un orologiu, cu un grătar pentru friptură în mână, unde trase cu urechea la ce vorbeau ceilalţi şi apoi ieşi, culcându‑i la pământ cu câte o lovitură
de grătar, dată pe la spate, pe toţi cei pe care nu‑i putu reduce la tăcere şantajându‑i cu ceea ce auzise când îi iscodise. Acestea conduseră la scena în care domnul Wopsle (de care nu mai fusese vorba până atunci), îşi făcu apariţia, decorat cu o stea şi cu Ordinul Jartierei, în calitate de plenipotenţiar cu mare trecere, venind direct de la Amiralitate ca să spună că marinarii aveau să meargă
numaidecât la închisoare şi că nostromul era lăsat la vatră şi avea să i se înmâneze un Union Jack, în semn de modestă recunoaştere a serviciilor aduse obştii. Nostromul, rămas fără echipaj pentru prima oară în viaţa lui, îşi şterse respectuos lacrimile pe drapel, după care, înveselindu‑se şi adresându‑i‑se domnului Wopsle cu „Onorată instanţă”, îi solicită permisiunea să‑l ia de braţ.
Domnul Wopsle îi oferi braţul cu o demnitate plină de graţie şi fu numaidecât îmbrâncit într‑un colţ întunecos al scenei, în vreme ce toţi ceilalţi se dezlănţuiră
într‑un dans marinăresc, iar, din colţul său, supraveghind publicul cu ochi nemulţumiţi, domnul Wopsle mă zări în sală.
A doua piesă era cea mai recentă dintre marile pantomime comice de Crăciun şi în prima sa scenă am avut durerea să bănuiesc că‑l descopăr pe domnul Wopsle, cu ciorapi roşii de lână, sub o înfăţişare măreaţă şi strălucitoare, cu un smoc de franjuri roşii de draperie în chip de păr, îndeletnicindu‑se cu fabricarea trăsnetelor într‑o mină şi arătându‑se deosebit de laş când stăpânul său, uriaşul, a venit acasă (foarte răguşit) ca să mănânce. Dar, după un oarecare timp, domnul Wopsle se prezentă în nişte împrejurări mai demne, căci Duhul Primei Iubiri având mare nevoie de ajutor - din pricina brutalităţii paterne a unui fermier ignorant, care se împotrivise alegerii făcute de inima fiicei sale, în acest scop aruncându‑se asupra obiectului acestei alegeri, ascuns într‑un sac de făină, de la o fereastră aflată la primul etaj - invocă judecata unui vrăjitor. Care vrăjitor, venind tocmai de la antipozi, mai curând clătinându‑se decât păşind drept, după o călătorie atât de grea, se dovedi a fi domnul Wopsle, cu o pălărie foarte înaltă pe cap şi cu un tratat de necromanţie într‑un volum la subsuoară.
Deoarece menirea acestui vrăjitor pe pământ era, în principal, să‑i lase pe ceilalţi să‑i vorbească, să‑i cânte, să‑l împungă cu ace, să danseze în faţa lui şi să‑i ia ochii cu lumini de felurite culori, avea la dispoziţie o grămadă de timp liber. Iar eu observai, cu mare surprindere, că el şi‑l dedica holbatului în direcţia mea, de
parcă şi‑ar fi pierdut cumpătul de uluire.
Era ceva atât de ciudat în privirea fixă, cu ochii din ce în ce mai ieşiţi din orbite, a domnului Wopsle, care părea să‑şi frământe creierii cu o sumedenie de lucruri contradictorii, care‑l nedumereau peste măsură, încât nu puteam pricepe ce l‑a apucat. M‑am tot gândit la purtarea sa mult timp după ce el se suise la ceruri, într‑o uriaşă cutie de ceas, dar tot n‑am reuşit să mi‑o explic. Încă mă
mai gândeam la aceasta când am ieşit din teatru, o oră mai târziu, şi l‑am găsit aşteptându‑mă lângă uşă.
― Ce mai faci? zisei eu, strângându‑i mâna şi pornind împreună cu el pe stradă în jos. Am văzut că m‑ai observat.
― Dacă te‑am observat, domnule Pip? exclamă el. Ei, da, fireşte că te‑am observat. Dar cine mai era cu dumneata?
― Cine?
― E foarte ciudat, zise domnul Wopsle, alunecând din nou în atitudinea aceea cu privirea rătăcită. Şi, totuşi, aş fi putut să jur că el era!
Brusc alarmat, îl rugai pe domnul Wopsle să‑mi spună şi mie despre ce era vorba.
― Acuma, n‑aş putea să bag mâna în foc că l‑am observat de la început, de când te‑am văzut pe dumneata în sală, continuă domnul Wopsle la fel de rătăcit.
Totuşi, cred că aşa a fost.
Fără să vreau, mă uitai în jurul meu, cum îmi intrase în obicei să mă uit când mă întorceam acasă, căci cuvintele sale de neînţeles făcuseră să‑mi îngheţe sângele în vene.
― Oh! Nu se poate să mai fie încă pe aici, îmi zise domnul Wopsle. A ieşit din sală înainte să părăsesc eu scena. L‑am văzut plecând.
Având motivele mele de a fi bănuitor, îl bănuii chiar şi pe bietul actor de intenţii necurate. Îl suspectai că ‑ mi întindea o cursă ca să ‑ mi smulgă o mărturisire. Aşadar, îl privii atent, în timp ce mergeam alături de el, fără să‑i spun nimic.
― Nu ştiu de ce, la început, mi‑am închipuit prosteşte că trebuie să fi venit împreună cu dumneata, domnule Pip, până când am văzut că dumneata nu aveai habar că el se afla acolo, stând chiar în spatele dumitale, ca o stafie.
