Mişcarea degetelor femeii era asemănătoare cu aceea pe care o fac nişte degete când tricotează. Stătea în picioare, uitându‑se stăruitor la stăpânul ei, neînţelegând dacă era liberă să plece sau dacă el mai voia să‑i spună ceva şi avea s‑o cheme înapoi, dacă ar fi ieşit. Privirea sa era foarte intensă. Cu siguranţă, gândii eu, mai văzusem întocmai această privire şi întocmai această mişcare a degetelor, într‑o ocazie de neuitat, nu demult!
El îi făcu semn să plece, iar ea se strecură afară din odaie. Dar imaginea sa rămase pur şi simplu înaintea ochilor mei, de parcă ar mai fi fost încă de faţă.
Văzui din nou acele mâini, acei ochi şi acel păr despletit şi le comparai cu celelalte mâini, ceilalţi ochi, celălalt păr, pe care le ştiam de mult, gândindu‑mă
apoi cum aveau să arate acestea din urmă peste douăzeci de ani de viaţă
zbuciumată, lângă un bărbat mitocan. Privii din nou, în minte, mâinile şi ochii servitoarei lui Jaggers şi‑mi amintii senzaţia neînţeleasă care mă cuprinsese când mă plimbasem ultima oară - şi nu singur - prin grădina părăginită. Îmi
amintii cum aceeaşi senzaţie pusese din nou stăpânire pe mine, nedesluşit, când văzusem o anumită faţă uitându‑se intens la mine şi o anumită mână fluturând un salut către mine, de la fereastra unei diligenţe. Îmi amintii cum o mai simţisem şi altă dată, ca o străfulgerare, când mă aflam, şi nu singur, într‑o birjă
care trecuse, la un moment dat, printr‑un mănunchi de raze de lumină, ivit pe neaşteptate pe drumul întunecos. Mă gândii cum o singură verigă între două
înfăţişări ajutase, de curând, la acea identificare de la teatru, şi mă gândii cum tot o astfel de verigă, care îmi scăpase mai înainte, se sudase în mintea mea acum, când întâmplător trecusem repede de la numele Estellei la degetele acelea, care se mişcau de parcă ar fi tricotat, şi la ochii aceia privind foarte intens. Şi am fost foarte sigur că femeia aceea era mama Estellei.
Domnul Jaggers mă văzuse împreună cu Estella şi probabil nu‑i scăpaseră
sentimentele mele, pe care nu‑mi dădusem nici o clipă osteneala să le ascund.
Dăduse din cap aprobator când îi spusesem că subiectul era dureros pentru mine, mă bătuse uşurel pe spate, turnase încă un rând de vin şi îşi văzuse de mâncarea din farfurie.
Servitoarea îşi mai făcu apariţia numai de două ori, şi atunci rămase în odaie doar câteva clipe, iar domnul Jaggers îi vorbi foarte tăios. Însă mâinile femeii erau mâinile Estellei, iar ochii ei erau ochii Estellei, şi chiar de‑ar mai fi intrat de o sută de ori, n‑aş fi fost nici mai sigur, nici mai puţin sigur că părerea mea e întemeiată.
Seara aceea fu plicticoasă, căci Wemmick îşi trăgea paharul cu vin în faţă, după ce carafa îşi făcea turul, întocmai ca pe o sarcină de serviciu - întocmai cum şi‑ar fi tras în faţă salariul cuvenit, când s‑ar fi făcut plăţile şi i‑ar fi venit rândul
- şi îţi ţinea neîncetat privirea îndreptată asupra şefului său, stând încordat, de parcă ar fi fost gata în orice clipă pentru un contrainterogatoriu. În ceea ce priveşte cantitatea de vin băută, gura sa ca o cutie de scrisori era la fel de nepăsătoare şi de gata s‑o înghită, ca orice altă cutie de scrisori faţă de cantitatea scrisorilor vârâte în ea. Din punctul meu de vedere, a fost tot timpul celălalt frate geamăn, care nu avea decât înfăţişarea lui Wemmick din Walworth.
Ne luarăm la revedere devreme şi ieşii odată cu Wemmick. Încă de când bâjbâiam prin rezerva de ghete a domnului Jaggers după pălăriile noastre, am simţit că geamănul cel adevărat era pe cale să se întoarcă şi n‑am făcut nici o jumătate de duzină de iarzi în jos pe strada Gerrard, îndreptându‑ne către Walworth, şi m‑am trezit că merg braţ la braţ cu adevăratul frate geamăn şi că
fratele celălalt se mistuise în aerul serii.
― Ei, bine! zise Wemmick. S‑a terminat! Este un om nemaipomenit, fără
pereche pe lumea asta, dar mă simt de parcă ar trebui să‑mi strâng şuruburile când iau masa cu el, iar eu iau masa mult mai în voie dacă nu îmi strâng şuruburile.
Mi se păru că descrisese foarte corect situaţia şi îi mărturisii această părere.
― Nu i‑aş spune‑o nimănui altcuiva, în afară de dumneata, îmi răspunse el.
Ştiu că tot ce se vorbeşte între dumneata şi mine nu ajunge mai departe.
Îl întrebai dacă o văzuse vreodată pe fiica adoptivă a domnişoarei Havisham, doamna Bentley Drummle. Îmi răspunse că nu. Ca să nu îl iau prea din scurt, îi vorbii atunci despre bătrânul său tată şi despre domnişoara Skiffins. Când menţionai numele domnişoarei Skiffins, căpătă un aer şmecheresc şi se opri în
mijlocul drumului ca să‑şi ridice nasul pe sus, rotindu‑şi capul de la dreapta la stânga şi invers, împurpurându ‑ se de un sentiment foarte asemănător cu îngâmfarea.
― Wemmick, zisei eu, îţi aminteşti că mi‑ai spus, înainte de a mă duce prima oară la domnul Jaggers acasă, să fiu atent la servitoarea sa?
― Oare? răspunse el. Da, parcă aşa ţi‑am spus. Dracu’ să mă ia! adăugă el întors pe dos. Ştiu bine că aşa ţi‑am spus! Văd că nu mi‑am slăbit încă
şuruburile de tot.
― O fiară sălbatică îmblânzită, nu aşa‑i spuneai?
― Dar dumneata cum i‑ai spune?
― La fel. Dar cum a îmblânzit‑o domnul Jaggers, Wemmick?
― Este taina lui. Se află de mulţi ani în slujba lui.
― Aş vrea să‑mi spui povestea ei. Sunt deosebit de curios s‑o aflu. Ştii doar că ceea ce se vorbeşte între noi doi nu ajunge mai departe.
― Bine! se înduplecă Wemmick. Nu cunosc povestea vieţii ei... adică nu ştiu totul despre ea. Dar îţi voi spune ceea ce ştiu. Vorbim acum ca persoane particulare, bineînţeles.
― Bineînţeles.
― Acum vreo douăzeci de ani, femeia aceasta a fost judecată la Old Bailey pentru crimă şi a fost achitată. Era o tânără foarte frumoasă pe atunci, cred că
avea şi ceva sânge de ţigancă în vene. Oricum, a stârnit un mare interes când a fost judecată, poţi să‑ţi închipui.
― Dar a fost achitată.
― Domnul Jaggers a pledat pentru ea, continuă Wemmick, cu o privire plină
de înţelesuri. Şi a rezolvat cazul într‑un mod de‑a dreptul uimitor. Era un caz cu foarte puţine şanse de reuşită şi, pe atunci, el era la începutul carierei, dar l‑a dus la bun sfârşit, spre admiraţia tuturor. De fapt, aproape că aş putea zice că
procesul ăsta i‑a adus faima. A lucrat personal la biroul de poliţie, zi de zi, săptămâni de‑a rândul, împotrivindu‑se până şi arestării preventive a femeii. Iar la proces, unde nu putea pleda el însuşi, a stat lângă avocaţi şi - toată lumea ştia
- el a adus în toate pledoariile sarea şi piperul. Victima era tot o femeie - cu vreo zece ani mai în vârstă decât criminala şi mult mai voinică, mult mai puternică.
