Fusese o întrebare fără rost din partea mea, căci noua mâhnire din casa aceea atât de tristă mi‑o spusese dinainte.
― Ce‑am făcut! Ce‑am făcut!
Îşi frângea mâinile, îşi răvăşea părul alb şi se întorcea mereu la strigătul acela:
― Ce‑am făcut!
Nu ştiam ce să‑i răspund sau cum s‑o liniştesc. Că făcuse o greşeală dintre cele mai mari, când luase o copilă neştiutoare şi lipsită de apărare, pentru a o turna în tiparul acela prin care ura sa sălbatică, sentimentele sale călcate în picioare cu dispreţ şi mândria sa rănită să‑şi găsească o răzbunare, o ştiam prea bine. Că, alungând din jurul său lumina zilei, alungase din jurul său nenumărate alte lucruri, că, rupându‑se de lume, de fapt se rupsese pe sine însăşi de miile de înrâuriri fireşti şi tămăduitoare, că mintea sa, mistuindu‑se în singurătate, ajunsese bolnavă, aşa cum se întâmplă, cum trebuie să se întâmple şi cum se va întâmpla întotdeauna cu toate minţile care încearcă să răstoarne rânduiala Creatorului, ştiam la fel de bine. Şi atunci, cum aş fi putut să nu o privesc cu milă, văzându ‑ i pedeapsa în prăbuşirea făpturii sale de acum, în adânca nepotrivire a fiinţei acesteia cu lumea în care se născuse, în deşertăciunea durerii care îi devenise obsesia de căpătâi, aidoma deşertăciunii penitenţei, deşertăciunii remuşcărilor, deşertăciunii nimicniciei şi altor deşertăciuni monstruoase cu care a mai fost blestemat pământul acesta?
― Până când nu i‑ai vorbit, în ziua aceea, şi până când nu am văzut în tine ca într‑o oglindă tot ceea ce am simţit şi eu odată, nu mi‑am dat seama ce‑am făcut.
Ce‑am făcut! Ce‑am făcut!
Şi tot aşa, repetă de douăzeci de ori, de cincizeci de ori acest „ce‑am făcut!”.
― Domnişoară Havisham, zisei eu, când plânsul i se potoli, pe mine puteţi să
mă daţi la o parte din mintea şi din conştiinţa dumneavoastră. Dar cu Estella este altceva şi, dacă veţi putea vreodată să îndreptaţi măcar o fărâmă din răul pe care l‑aţi făcut ţinând‑o departe de partea bună a firii ei, mai bine încercaţi să faceţi asta, decât să deplângeţi necontenit trecutul.
― Da, da, ştiu. Dar, Pip... dragul meu!
În noua dragoste pe care mi‑o arăta era o sinceră compasiune feminină
pentru mine.
― Dragul meu! Crede‑mă, când a venit prima oară la mine, n‑am vrut decât s‑o scutesc de o suferinţă ca a mea. La început, n‑am vrut mai mult decât atât.
― Bine, bine! zisei eu. Sper că aşa a fost.
― Dar, pe măsură ce creştea şi promitea să ajungă o frumuseţe, am făcut din ce în ce mai rău. Cu laudele, bijuteriile şi sfaturile mele, arătându‑i veşnic numai acest chip al meu, ca un îndemn să nu uite şi să înveţe bine lecţiile mele, i‑am prefăcut inima într‑un bulgăr de gheaţă.
Nu mă putui opri să‑i spun:
― Mai bine aţi fi lăsat‑o cu inima ei, chiar dacă i‑ar fi fost rănită sau zdrobită.
După aceste cuvinte, domnişoara Havisham se uită un timp pierdută la mine, apoi izbucni iarăşi:
― Ce‑am făcut!... Dacă ai cunoaşte toată povestea suferinţei mele, adăugă ea apărându‑se, ai avea un pic de milă şi ceva mai multă înţelegere pentru mine.
― Domnişoară Havisham, îi răspunsei eu cu toată blândeţea de care eram în stare, cred că pot spune că vă cunosc povestea şi că am ştiut‑o încă de când am părăsit locurile acestea. Mi‑a stârnit multă părere de rău şi sper că am înţeles‑o bine, deopotrivă cu urmările sale. Acum, după tot ce s‑a petrecut între noi, mă
veţi ierta dacă vă voi pune o întrebare despre Estella? Nu despre Estella de acum, ci despre cea de atunci, când a venit aici prima oară?
Domnişoara Havisham stătea pe jos, cu mâinile pe jilţul ei ponosit,
sprijinindu‑şi capul pe braţe. Se uită drept în ochii mei când îmi auzi rugămintea şi zise:
― Întreabă‑mă!
― Al cui copil era Estella?
Clătină din cap.
― Nu ştiţi?
Clătină din nou din cap.
― Dar domnul Jaggers a adus‑o sau a trimis‑o aici?
― A adus‑o aici.
― Îmi povestiţi, vă rog, cum a fost?
Îmi răspunse într‑o şoaptă firavă şi cu multă băgare de seamă:
― Stăteam de multă vreme închisă în aceste odăi (nu ştiu de cât timp anume; ai văzut ce oră arată mereu ceasurile de aici), când i‑am spus că mi‑aş dori o fetiţă pe care s‑o cresc, s‑o iubesc şi s‑o feresc să aibă soarta mea. L‑am văzut prima oară la faţă pe Jaggers atunci când am trimis după el ca să mă ajute să
golesc locul acesta. Aflasem despre el de prin ziare, înainte de a mă înstrăina de toată lumea. Mi‑a spus că o să încerce să găsească undeva un copil orfan. Într‑
o noapte, mi‑a adus‑o aici, adormită, iar eu i‑am dat numele de Estella.
― Pot să întreb ce vârstă avea pe atunci?
― Doi sau trei anişori. Ea nu ştie nimic altceva decât că a rămas orfană şi eu am adoptat‑o.
Atât de încredinţat eram că femeia din casa lui Jaggers era mama Estellei, încât nu mai aveam nevoie de nici o altă dovadă ca să fac o dată pentru totdeauna legătura dintre lucruri în mintea mea, căci, pentru mine, acestea erau foarte limpezi.
Ce altceva mai puteam spera să capăt prelungind întrevederea cu domnişoara Havisham? Reuşisem să obţin ce ‑ mi doream pentru Herbert, domnişoara Havisham îmi povestise tot ce ştia despre Estella, iar eu spusesem şi făcusem tot ce îmi stătuse în puteri ca s‑o liniştesc. Nu avea însemnătate cu ce alte cuvinte ne despărţeam. Am plecat.
