― Nu, nicidecum! răspunsei eu. Cum puteţi crede aşa ceva, domnişoară
Havisham? M‑am oprit doar pentru că mi s‑a părut că nu eraţi atentă la ceea ce vă spuneam.
― Poate că nu eram, răspunse ea, ducându‑şi o mână la frunte. Începi din nou şi lasă‑mă să mă uit la altceva. Stai puţin! Acuma, spune‑mi!
Se sprijinise cu mâna în baston, în felul acela foarte hotărât care îi stătea uneori în fire, şi se uita la foc, cu faţa încordată, străduindu‑se să înţeleagă ce asculta. Am continuat cu lămuririle mele şi i‑am spus cum nădăjduisem să
închei eu afacerea, cu mijloacele mele, dar cum, în această privinţă, fusesem dezamăgit. Acea parte a istorisirii, mi‑am reamintit eu, avea drept cauză nişte probleme pe care nu le puteam înfăţişa, căci reprezentau secretele foarte importante ale altcuiva.
― Aşa, deci! zise ea, încuviinţând cu un semn din cap, dar tot fără să se uite la mine. Şi de câţi bani mai este nevoie pentru a desăvârşi afacerea?
Aproape că mă temeam să rostesc suma, pentru că mi se părea foarte mare.
― Nouă sute de lire.
― Dacă îţi dau ţie banii pentru aceasta, păstrezi secretul ajutorului din partea mea, aşa cum l‑ai păstrat şi pe cel din partea ta?
― Cu aceeaşi străşnicie!
― Şi aşa te vei simţi mai liniştit?
― Cu mult mai liniştit.
― Eşti foarte nefericit acum?
Îmi puse această întrebare din urmă tot fără să se uite la mine, dar pe un ton neobişnuit, înduioşat. Eu nu‑i putui răspunde imediat, căci îmi pierise glasul. Ea îşi rezemă braţul stâng pe mânerul bastonului şi îşi culcă uşor fruntea deasupra.
― Sunt departe de a fi fericit, domnişoară Havisham, dar am acum alte motive de frământare decât cele pe care le cunoaşteţi. Sunt secretele despre care v‑am pomenit.
După puţin timp, îşi ridică fruntea şi privi din nou la foc.
― Este foarte delicat din partea ta să‑mi spui că ai alte motive de nefericire.
Chiar e adevărat?
― Prea adevărat.
― Nu te pot ajuta şi altfel, Pip, decât ajutându‑ţi prietenul? În afară de aceasta, n‑aş putea face nimic pentru tine?
― Nimic. Vă mulţumesc de întrebare. Vă mulţumesc şi mai mult pentru tonul întrebării. Dar nu, nu puteţi face nimic altceva pentru mine.
Se ridică deodată de pe scaun şi începu să caute, prin odaia în paragină, cele trebuincioase scrisului. Nu găsi nimic de acest soi şi atunci scoase din buzunar nişte tăbliţe de fildeş îngălbenit, cu chenar de aur mat, şi scrise pe ele, cu un creion pe care‑l scoase dintr‑un toc tot de aur mat, atârnat la gâtul ei.
― Eşti încă în termeni buni cu domnul Jaggers?
― Desigur. Chiar ieri am luat masa la el.
― Aceasta este o dispoziţie către el, ca să‑ţi plătească banii aceia, pe care să
‑i cheltui tu cum doreşti pentru prietenul tău. Eu nu ţin nici un ban în casă, dar, dacă preferi ca domnul Jaggers să nu ştie nimic despre asta, o să‑i cer aici şi ţi‑
i trimit eu.
― Vă mulţumesc, domnişoară Havisham. N‑am nimic împotrivă să‑i primesc direct de la el.
Îmi citi ceea ce scrisese. Totul era scurt şi limpede, în mod vădit cu intenţia de a alunga orice bănuială că aş primi banii aceia pentru folosul meu. Am luat tăbliţele din mâna sa cuprinsă din nou de un tremur care s‑a înteţit când şi‑a scos lănţişorul de care era prins creionul şi l‑a pus în mâna mea. Făcuse toate acestea fără să se uite în ochii mei.
― Numele meu este pe prima filă. Dacă ai putea cumva să scrii, sub numele meu, „O iert”, deşi, după atâta vreme, inima mea zdrobită este praf şi pulbere... te
‑aş ruga s‑o faci!
― O, domnişoară Havisham, zisei eu, pot s‑o fac chiar acum. Au fost greşeli dureroase, iar viaţa mea a fost orbită şi lipsită de recunoştinţă, aşa că am prea multă nevoie de iertare şi de îndrumare eu însumi, ca să fiu crud cu dumneavoastră.
Îşi întoarse pentru prima oară faţa către mine, sorbindu‑mă din ochi, şi, spre uluirea, ba aş putea adăuga chiar spre groaza mea, îngenunche la picioarele mele, cu mâinile împreunate şi înălţate spre mine, aşa cum, pe vremea când sărmana sa inimă era tânără, proaspătă şi nevătămată, trebuie să şi le fi înălţat adesea către Ceruri şi, deopotrivă, către mama sa.
Văzând‑o astfel, cu părul albit şi faţa zbârcită de ani, îngenuncheată la picioarele mele, mă cutremurai din adâncul fiinţei mele. Am dat s‑o ridic, şi mi‑
am petrecut braţele în jurul ei s‑o ajut, dar ea îmi apucă strâns mâna cu care o atinsei mai întâi şi îşi lipi fruntea de ea, stropind‑o cu lacrimi. N‑o mai văzusem niciodată înainte vărsând vreo lacrimă şi, din speranţa că uşurarea aceasta ar putea să‑i facă bine, m‑am aplecat asupra ei, fără să zic nimic. Acum nu doar stătea în genunchi, ci se prăbuşise cu totul la pământ.
― Oh! strigă cu deznădejde. Ce‑am făcut! Ce‑am făcut!
― Dacă vă gândiţi la ceea ce aţi făcut rău faţă de mine, domnişoară
Havisham, daţi‑mi voie să vă răspund eu: foarte puţin. Aş fi iubit‑o oricum... S‑
a măritat?
― Da!
