- Păi, hai să vedem care au fost cuvintele sale când a vorbit despre aceasta.
A zis aşa: „acum vreo douăzeci de ani, de îndată ce m‑am certat cu Compeyson”.
Ce vârstă aveai tu când l‑ai întâlnit în cimitir?
― Cred că abia împlinisem şapte ani.
― Bun! Asta înseamnă că s‑a întâmplat cu trei sau patru ani înainte, căci i
‑ai amintit de fetiţa pe care o pierduse în nişte împrejurări atât de tragice şi care ar fi avut aproape vârsta ta.
― Herbert, îl întrebai eu grăbit, după o scurtă tăcere, cum mă vezi mai bine, la lumina de la fereastră sau la lumina focului?
― La lumina focului, răspunse Herbert, apropiindu‑se din nou.
― Uită‑te la mine!
― Mă uit la tine, dragul meu.
― Pune mâna pe mine!
― Pun mâna pe tine, dragul meu.
― Nu te temi că am febră sau că mintea îmi este foarte tulburată de întâmplarea de aseară?
― N‑n‑nu, dragul meu, zise Herbert, după ce mă cercetă mai bine. Eşti mai degrabă agitat, dar eşti în toate minţile.
― Ştiu că sunt în toate minţile. Iar omul pe care îl ţinem ascuns pe malul fluviului este tatăl Estellei!
Capitolul LI
Ce anume urmăream înverşunându‑mă astfel să descopăr şi să dovedesc cine sunt părinţii Estellei, n‑aş putea spune. Se va vedea, curând, că această
întrebare nu mi‑era limpede în minte, până când nu mi‑a fost adresată de cineva mai înţelept decât mine.
Oricum, când Herbert şi cu mine stăteam de vorbă despre aceste lucruri, am fost cuprins de convingerea febrilă că trebuia să fac lumină în această problemă, că nu mai aveam nici o clipă de pierdut, ci trebuia să mă duc să‑l caut pe domnul Jaggers şi să aflu adevărul adevărat. Chiar nu ştiu dacă simţeam că fac acest lucru pentru binele Estellei sau dacă mă bucuram că puteam răsfrânge asupra omului meu, pentru a cărui siguranţă îmi făceam atâtea griji, câteva raze din interesul romantic cu care el mă învăluise pe mine atâta vreme. Cred că această
presupunere din urmă este mai aproape de adevăr.
Oricum, cu greu m‑am înfrânat să nu mă duc în strada Gerrard chiar în seara aceea. Nerăbdarea mi se mai potoli numai când Herbert începu să‑mi explice că, dacă plecam în clipa aceea, probabil aveam să fiu ţintuit la pat şi incapabil să dau o mână de ajutor tocmai când siguranţa fugarului nostru ar fi depins de mine. Înduplecându‑mă, în sfârşit, după ce repetai încă o dată că, orice s‑ar întâmpla, aveam să mă duc la domnul Jaggers a doua zi, acceptai să nu mai stărui, să‑mi las rănile să fie îngrijite şi să rămân acasă. A doua zi, dimineaţa devreme, ieşirăm împreună, îl lăsai pe Herbert, care la cotul străzii Giltspur o
apucă spre Smithfield, să îşi vadă de drum spre City, iar eu mă îndreptai către Little Britain.
Din când în când, domnul Jaggers şi domnul Wemmick treceau în revistă
conturile biroului, verificau actele şi puneau în ordine dosarele. În aceste ocazii, Wemmick îşi ducea registrele şi documentele în cabinetul domnului Jaggers, iar un secretar dintre cei de la etaj cobora în biroul din faţă, ţinându‑i locul. Găsind un astfel de suplinitor la postul lui Wemmick în dimineaţa aceea, înţelesei ce se petrecea, dar nu‑mi păru rău că aveau să fie amândoi de faţă, căci astfel Wemmick se putea convinge că nu‑i spuneam domnului Jaggers nimic care să‑l compromită pe el.
Apariţia mea, cu braţul bandajat şi cu haina neîncheiată, aruncată peste umeri, îmi înlesni scopul. Deşi îi trimisesem domnului Jaggers de îndată ce sosisem în oraş un scurt raport despre accident, trebui acum să‑i dau toate detaliile. Împrejurările fiind ieşite din comun, discuţia noastră fu mai puţin seacă
şi rigidă, mai puţin controlată de regulile depoziţiilor juridice decât cele de până
atunci. Când am descris dezastrul, domnul Jaggers a stat, potrivit obiceiului său, în faţa căminului. Wemmick se lăsase pe spate în scaunul său, uitându‑se ţintă
la mine, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi tocul vârât în gura sa ca o cutie de scrisori. Măştile celor două brute, pe care mintea mea nu le putea despărţi niciodată de procedurile oficiale, păreau să se întrebe, schimonosindu‑se, dacă
nu simţeau cumva miros de fum în momentul acela.
Povestirea mea încheindu‑se, iar întrebările celor doi încetând, scosei din buzunar împuternicirea prin care domnişoara Havisham îmi dădea nouă sute de lire pentru Herbert. Ochii domnului Jaggers se înfundară şi mai mult în orbite când îi înmânai tăbliţele, dar i le dădu imediat lui Wemmick, cu ordinul de a completa un cec, pe care să i‑l dea apoi lui, să‑l semneze. Pe când se pregătea cecul, mă uitam la Wemmick, care scria, iar domnul Jaggers, legănându‑se şi apăsând cu toată greutatea pe ghetele sale bine lustruite, se uita la mine.
― Îmi pare rău, Pip, zise el când îmi vârâi cecul în buzunar, după ce îl semnase, că nu facem nimic pentru dumneata.
― Domnişoara Havisham a avut bunăvoinţa să mă întrebe dacă n‑ar putea face nimic pentru mine, iar eu i‑am răspuns că nu.
― Toată lumea ar trebui să‑şi cunoască interesul! zise domnul Jaggers, şi îl zării pe Wemmick schiţând din buze cuvintele „proprietate portabilă”.
― Eu nu i‑aş fi răspuns nu, dacă aş fi fost în locul dumitale, mai zise domnul Jaggers, dar fiecare îşi cunoaşte mai bine propriul interes.
― Interesul fiecărui om, îmi zise şi Wemmick, cu reproş abia mascat, trebuie să fie „proprietatea portabilă”.
Socotind că venise timpul pentru a deschide discuţia despre ceea ce aveam pe suflet, am zis, întorcându‑mă spre domnul Jaggers:
― Totuşi, i‑am cerut ceva domnişoarei Havisham, domnule. I‑am cerut să‑
mi dea mai multe informaţii cu privire la fiica ei adoptivă, iar ea mi‑a spus tot ce ştia.
― Da? făcu domnul Jaggers, aplecându‑se să îşi privească ghetele şi, apoi, îndreptându‑se. Ha! Eu nu cred că aş fi făcut aşa, dacă aş fi fost în locul domnişoarei Havisham. Dar ea trebuie să‑şi fi cunoscut mai bine interesul.
― Ştiu mai mult despre povestea copilei adoptate de domnişoara Havisham
