decât ştie domnişoara Havisham însăşi, domnule. Ştiu cine este mama fetei.
Domnul Jaggers se uită întrebător la mine şi repetă:
― Mama?
― N‑au trecut mai mult de trei zile de când i‑am văzut mama.
― Da? făcu domnul Jaggers.
― Şi la fel şi dumneavoastră, domnule. Iar dumneavoastră aţi văzut‑o şi mai de curând.
― Da? continuă domnul Jaggers.
― Şi cred că ştiu mai multe despre povestea Estellei şi decât dumneavoastră, zisei eu. Pentru că îi cunosc şi tatăl.
În gesturile domnului Jaggers avu loc o poticnire - se stăpânea mult prea bine ca să arate vreo schimbare, dar nu‑şi putu împiedica un fel de tresărire atentă, greu de definit - când mă încredinţă că el, unul, nu ştia cine era tatăl Estellei. Începusem să bănuiesc acest lucru când auzisem cele spuse de Provis (şi repetate, mai târziu, de Herbert) despre faptul că omul meu stătuse în umbră în timpul procesului femeii, şi făcusem legătura dintre această mărturisire şi faptul că Provis nu era, pe atunci, clientul domnului Jaggers - ceea ce urma să se întâmple abia peste patru ani, când nu mai avea nici un motiv să‑şi dezvăluie rolul în cazul de dinainte. Dar nu fusesem sigur că domnul Jaggers nu cunoştea şi această parte a poveştii, deşi acum nu mai aveam nici o îndoială.
― Aşa! Ştii cine este tatăl domnişoarei, Pip? zise întrebător domnul Jaggers.
― Da, răspunsei eu, numele său este Provis... din New South Wales.
Chiar şi domnul Jaggers tresări când rostii aceste cuvinte. Fusese cea mai slabă tresărire care i‑a scăpat cuiva vreodată, cea mai grijuliu înăbuşită şi cea mai iute stăpânită, dar fusese o tresărire, deşi o mascase, în parte, prin mişcarea de a‑şi scoate batista din buzunar. N‑aş putea spune cum a primit Wemmick vestea, căci nu m ‑am uitat la el tocmai în clipa aceea, de teamă ca ochii pătrunzători ai domnului Jaggers să nu desluşească din aceasta că între noi s‑a înfiripat o legătură despre care el nu avea habar.
― Şi pe ce dovadă, Pip, întrebă domnul Jaggers foarte rece, oprindu‑se cu batista la jumătatea drumului către nas, se bizuie Provis când pretinde aceasta?
― N‑o pretinde, zisei eu, niciodată n‑a pretins‑o, căci n‑are habar şi nici nu bănuieşte că fiica sa e în viaţă.
Pentru prima oară, puterea batistei dădu greş. Răspunsul meu fu atât de neaşteptat, încât domnul Jaggers îşi puse batista în buzunar fără a‑şi mai duce la capăt gestul obişnuit, îşi încrucişă braţele şi mă privi cu atenţie hotărâtă, deşi faţa îi rămăsese neclintită.
Atunci, i‑am povestit tot ce ştiam şi de unde ştiam - însă lăsându‑l să creadă
că aflasem de la domnişoara Havisham ceea ce, de fapt, aflasem de la Wemmick.
Am avut într‑adevăr mare grijă în această privinţă. Nici măcar nu m‑am uitat la Wemmick până ce nu am terminat tot ce aveam de spus şi nu am mai înfruntat o vreme, în tăcere, privirea domnului Jaggers. Iar când, în cele din urmă, mi‑am întors ochii spre Wemmick, am descoperit că îşi scosese condeiul din cutia sa de scrisori şi era foarte absorbit de hârtiile de pe masă.
― Ha! făcu domnul Jaggers, într‑un târziu, când secretarul mută hârtiile de pe masă. La ce act rămăseseşi, Wemmick, când a intrat domnul Pip?
Însă nu puteam îngădui să fiu dat afară în felul acela, aşa că i‑am cerut pătimaş şi aproape indignat domnului Jaggers să se poarte mai sincer şi mai bărbăteşte cu mine. I‑am reamintit speranţele înşelătoare cu care mă amăgisem, lunga vreme cât duraseră şi descoperirea cu care se încheiaseră - dându‑i de înţeles primejdia în care era Provis şi care îmi împovăra cugetul. I‑am spus că
meritam, cu siguranţă, ceva mai multă încredere din partea lui, în schimbul mărturisirii pe care tocmai i‑o făcusem. L‑am asigurat că nu‑l învinovăţeam, nici nu‑l bănuiam, nici nu îmi pierdusem încrederea în el, ci doar voiam să mă
asigure de adevărul celor descoperite de mine. Şi, dacă m‑ar fi întrebat de ce aveam nevoie de asigurările sale şi de ce credeam că am vreun drept să i le cer, i
‑aş fi răspuns, oricât de puţin ar fi preţuit el astfel de visuri sărmane, că o iubeam pe Estella nespus de tare şi de foarte multă vreme şi că, deşi o pierdusem pe veci şi urma să duc o viaţă pustie, tot ce avea legătură cu ea încă mi‑era mai drag şi mai aproape de suflet decât orice altceva pe lume. Văzând că domnul Jaggers rămăsese în picioare, nemişcat şi tăcut, arătând neînduplecat şi după această
rugăminte, m‑am întors către Wemmick şi i‑am zis:
― Wemmick, te ştiu un om cu o inimă simţitoare. Ţi‑am văzut încântătoarea casă, ţi‑am cunoscut bătrânul tată şi am văzut toate mijloacele nevinovate şi vesele cu care petreci vremea după viaţa de la birou. Te implor să pui o vorbă
bună pentru mine la domnul Jaggers şi să‑l faci să înţeleagă că, ţinând cont de împrejurările date, ar trebui să fie mai sincer cu mine!
N‑am mai văzut niciodată doi oameni care să se uite mai ciudat unul la altul decât s‑au uitat domnul Jaggers şi Wemmick după această rugăminte a mea. La început, am avut presimţirea că Wemmick va fi de îndată concediat. Dar presimţirea mi s‑a risipit când l‑am văzut pe domnul Jaggers destinzându‑şi chipul într‑un soi de zâmbet, iar pe Wemmick prinzând curaj.
― Ce înseamnă toate acestea? zise domnul Jaggers. Dumneata ai un tată
bătrân şi mijloace de distracţie plăcute şi vesele?
― Ei! replică Wemmick. Câtă vreme nu le aduc cu mine aici, ce contează?
― Pip, zise domnul Jaggers, punându‑şi o mână pe braţul meu şi zâmbind deschis, omul acesta trebuie să fie cel mai dibaci prefăcut din toată Londra!
― Nici pe departe! replică Wemmick, devenind din ce în ce mai îndrăzneţ. Sau cred că şi dumneavoastră sunteţi unul.
Schimbară din nou acele priviri ciudate, de parcă fiecare s‑ar fi temut să nu fie prins pe picior greşit de celălalt.
― Dumneata ai o căsuţă încântătoare?
― De vreme ce nu o amestec cu serviciul, replică Wemmick, să zicem că aşa este. Acuma, uitându‑mă la dumneavoastră, domnule, nu m‑aş mira ca şi dumneavoastră să plănuiţi şi să vă străduiţi în taină să aveţi o casă plăcută, într
‑o bună zi, când vă veţi simţi obosit de toată munca aceasta.
Domnul Jaggers dădu din cap, cu gândul la trecut, de vreo două sau trei ori şi oftă de‑adevăratelea.
― Pip, zise el, n‑o să‑ţi vorbesc despre „sărmane visuri”. Dumneata ştii mai multe decât mine despre astfel de treburi, având şi o experienţă mai proaspătă de acest soi. Dar hai să vorbim despre cealaltă problemă. O să‑ţi înfăţişez un posibil caz, dar ia aminte! Nu recunosc nimic!
Apoi aşteptă să‑i declar că înţelesesem bine precizarea că nu recunoştea nimic.
― Şi ‑ acuma, Pip, zise domnul Jaggers, să ne închipuim cazul. Să ne închipuim că o femeie, în nişte împrejurări ca acelea pe care le‑ai menţionat tu, îşi ţine copilul ascuns şi este silită să‑i mărturisească acest lucru avocatului, când acesta reuşeşte s‑o convingă că el trebuie să ştie, ca să‑şi poată concepe apărarea, care este adevărul despre soarta copilului. Să ne închipuim că, în acelaşi timp, este însărcinat să găsească o fetiţă pentru o lady excentrică şi bogată, care vrea s‑o adopte şi s‑o crească.
