încui apartamentul şi să ajung la staţia de diligenţe, apucând‑o pe scurtături.
Dacă aş fi luat o birjă şi aş fi mers pe străzi, n‑aş fi ajuns la timp. Mergând cum v‑am spus, am prins diligenţa chiar când ieşea din curte. Când mi‑am mai revenit, m ‑ am trezit că sunt singurul călător din diligenţă, cu picioarele înfundate până la genunchi în paie.
Spun asta pentru că într‑adevăr mă pierdusem cu firea de la primirea scrisorii, care mă zăpăcise de tot, după toată vânzoleala de dimineaţă. Fusesem tare zorit şi împrăştiat, căci, oricât de mult şi cu oricâtă nerăbdare îl aşteptasem, semnalul de la Wemmick, fusese totuşi o surpriză. Iar acum începusem să mă
mir că mă aflam în diligenţă şi să mă îndoiesc că aveam destule motive pentru a fi aici, să mă gândesc mai bine dacă nu ar fi trebuit să mă dau jos imediat şi să
mă întorc, să‑mi găsesc argumente potrivnice pentru care ar fi trebuit să nu dau ascultare unei scrisori anonime şi, pe scurt, să trec prin toate stările de încurcare şi nehotărâre, pe care, cred eu, mai toţi oamenii agitaţi le cunosc. Cu toate acestea, faptul că se pomenise numele lui Provis mi se părea mai important decât orice. Am judecat, aşa cum judecasem, fără să‑mi dau seama, şi mai devreme -
dacă aşa ceva se poate numi judecată - că, dacă i s‑ar fi întâmplat ceva rău din cauză că eu nu m‑am dus unde mă chema scrisoarea, nu mi‑aş fi iertat‑o niciodată!
Se întunecase bine înainte să cobor, iar drumul mi se păru lung şi plictisitor, câtă vreme nu vedeam mare lucru înăuntrul diligenţei, iar afară nu puteam ieşi, din pricina rănilor mele. Ocolind „Mistreţul albastru”, am tras la un han mai puţin cunoscut din oraş, unde am comandat ceva de mâncare. Până să mi se pregătească cele cerute, m ‑ am dus până la Casa Satis să întreb despre domnişoara Havisham - se simţea în continuare foarte rău, deşi se socotea că
mergea spre vindecare.
Hanul la care trăsesem făcuse parte, odinioară, dintr‑o fostă mănăstire, aşa că luai cina într‑o mică sală comună, de formă octogonală, ca o cristelniţă. Cum nu eram în stare să ‑ mi tai singur bucăţile, hangiul, un bătrân cu capul strălucitor de chel, o făcu pentru mine. Intrarăm astfel în vorbă şi el avu bunătatea să‑mi povestească viaţa mea - fireşte, cu înfloritura larg răspândită, potrivit căreia Pumblechook fusese pentru mine cel dintâi binefăcător şi întemeietorul norocului meu.
― Dumneata îl cunoşti pe acel tânăr? îl întrebai eu.
― Dacă‑l cunosc!? exclamă hangiul. Încă de când era... de când era de‑o şchioapă!
― Dar mai vine vreodată pe aici?
― Sigur, zise hangiul, mai vine când şi când pe la prietenii lui nobili, iar omului care l‑a făcut un gentleman îi dă cu piciorul.
― Şi cine e omul acela?
― Cel despre care ţi‑am vorbit, zise hangiul, domnul Pumblechook.
― Faţă de altcineva nu se mai arată nerecunoscător?
― Fără îndoială că s‑ar arăta, dacă ar putea, răspunse hangiul, numai că nu poate. De ce? Pentru că Pumblechook este singurul care a făcut totul pentru el.
― Pumblechook spune asta?
― Dacă spune asta!? făcu hangiul. N‑are de ce să spună asta. Se ştie!
― Dar o spune?
― I s‑ar preface sângele în oţet oricui l‑ar auzi vorbind despre asta, zise hangiul.
Mi‑am spus în sinea mea: „Totuşi, Joe, dragul meu Joe, tu nu vorbeşti niciodată despre asta. Îndelung răbdătorul şi iubitorul meu Joe, tu nu te plângi niciodată. Nici tu, scumpa şi blânda mea Biddy!”
― S ‑ ar zice că v ‑ a pierit şi pofta de mâncare în urma accidentului dumneavoastră, spuse hangiul, aruncând o privire la braţul meu bandajat, de sub haină. Încercaţi o bucăţică mai fragedă!
― Nu, mulţumesc, răspunsei eu şi mă întorsei cu spatele la masă, căzând pe gânduri, cu ochii spre foc. Nu mai pot mânca. Poţi să strângi.
Niciodată nu mă apăsase atât de dureros nerecunoştinţa mea faţă de Joe ca acum, din pricina şarlatanului neruşinat de Pumblechook. Cu cât mai făţarnic era el, cu atât mai sincer era Joe; cu cât mai josnic era el, cu atât mai nobil era Joe.
Mai bine de‑un ceas, cât am stat în faţa focului cu aceste gânduri în minte, m‑am simţit umilit până în adâncul sufletului, şi pe bună dreptate. Bătaia
ceasului m‑a smuls din gânduri, dar nu şi din mâhnirea şi remuşcările mele.
Atunci m‑am ridicat, mi‑am încheiat haina în jurul gâtului şi am ieşit afară.
Scotocisem prin buzunare mai devreme după scrisoarea primită, ca s‑o mai citesc o dată, dar nu reuşisem s‑o găsesc şi mă gândeam cu neplăcere că îmi căzuse, pesemne, în paiele din trăsură. Ştiam, totuşi, foarte bine că locul de întâlnire era baraca stăvilarului de lângă cuptorul de var, în mlaştină, iar ora întâlnirii era nouă. Am pornit‑o grăbit drept spre mlaştină, nemaiavând nici o clipă de pierdut.
Capitolul LIII
Era o noapte neagră, deşi luna plină răsărise de cum lăsasem în urmă
grădinile şi pătrunsesem în mlaştină. Dincolo de marginea sa întunecată se vedea o panglică de cer senin, lată numai cât să cuprindă luna, mare şi roşie. În câteva minute, aceasta urcă deasupra fâşei senine, pierzându‑se în norii groşi, îngrămădiţi unul peste altul.
Sufla un vânt lugubru, iar mlaştina era posomorâtă. Un străin n‑ar fi putut îndura priveliştea, ba chiar şi mie mi se părea atât de apăsătoare, încât şovăiam, pe jumătate ispitit să mă întorc îndărăt. Însă o cunoşteam bine şi puteam să
nimeresc drumul şi printr‑o beznă mai adâncă, aşa că nu aveam nici o scuză să
mă întorc, o dată ce ajunsesem aici. Aşa că am continuat să merg, împotriva voinţei mele, la fel cum venisem până aici.
Nu mă îndreptam către vechea mea casă şi nici nu mergeam pe drumul pe care străbătuserăm cândva mlaştina, în urmărirea puşcăriaşilor. Mergeam acum cu spatele la pontoane şi, când priveam peste umăr, puteam zări în depărtare luminile lor bine cunoscute pe fâşia de nisip. Cunoşteam cuptorul de ars varul la fel de bine ca pe vechiul fort, deşi se aflau la mai multe mile distanţă unul de altul, şi, dacă s‑ar fi aprins câte o torţă în fiecare dintre aceste două puncte, în noaptea aceea s‑ar fi văzut o lungă dâră de orizont albicios între două pete strălucitoare.
La început, a trebuit să închid nişte porţi în urma mea. Din când în când, înmărmuream, căci vitele culcate pe potecile cu maluri înalte se ridicau în picioare şi porneau la fugă, împiedicându‑se prin ierburi şi păpuriş. Însă, după
puţin timp, mi se păru că rămăsesem singur în tot şesul.
Mai trecu încă o jumătate de oră până să mă apropii de cuptorul de var.
Varul ardea cu un miros greu şi înecăcios, iar focul fuseseră aprins şi lăsat în voia sa, căci nu se vedea nici un lucrător prin preajmă. Imediat lângă cuptor se afla o micuţă carieră de piatră. Era chiar în drumul meu şi băgai de seamă, după
