uneltele şi roabele risipite în jur, că se lucrase acolo toată ziua.
Urcând din nou la nivelul mlaştinii, dincolo de această groapă mare, pe poteca plină de hârtoape care o traversa, zării o lumină în baraca veche a stăvilarului. Îmi iuţii paşii şi bătui la uşă. Aşteptând un răspuns, mă uitai în jurul meu, observând că stăvilarul era părăsit şi rupt, că baraca de lemn cu acoperiş de ţiglă nu avea să mai apere mult de vânt şi ploaie, în caz că acum o făcea, că noroiul şi mocirla erau acoperite cu var şi că aburii înăbuşitori din
cuptor se târau fantomatic spre mine. Nu primii nici un răspuns, aşa că mai bătui o dată. Tot fără răspuns, aşa că încercai ivărul.
Ivărul sări sub mâna mea şi uşa se deschise. Uitându‑mă înăuntru, văzui o lumânare aprinsă pe masă, o bancă, şi o saltea pe un cadru de pat pe rotiţe. Cum mai era şi un pod deasupra, am strigat:
― E cineva aici?
Dar nici acum nu mi se răspunse. Atunci, mă uitai la ceas şi, văzând că e trecut de nouă, strigai din nou:
― E cineva aici?
Cum nu primii nici un răspuns, ieşii pe uşă afară, neştiind ce să fac.
Începuse o ploaie deasă. Nevăzând nimic altceva decât ceea ce văzusem şi până atunci, intrai înapoi în baracă şi rămăsei în prag, privind afară, în noapte.
Pe când îmi spuneam că, de bună seamă, fusese cineva înăuntru de curând şi că
avea să se întoarcă în scurtă vreme, altminteri lumânarea n‑ar fi fost aprinsă, îmi dădu prin minte să mă uit cât de lung era fitilul ars. Mă răsucii pe călcâie să mă
duc la lumânare şi, când pusei mâna pe ea, se stinse deodată, izbită puternic, iar în clipa următoare înţelesei că fusesem prins şi strâns zdravăn într‑un laţ, pe care cineva mi‑l aruncase din spate peste cap.
― Ei, zise o voce înăbuşită, cu o înjurătură, acum te‑am prins!
― Ce‑i asta? am strigat, zbătându‑mă. Cine e? Ajutor, ajutor, ajutor!
Braţele îmi erau lipite pe lângă corp, iar strânsoarea laţului pe braţul rănit îmi provoca dureri înfiorătoare. Uneori o mână de zdrahon, alteori un piept de zdrahon îmi astupa gura, ca să‑mi înăbuşe strigătele. Simţeam mereu o răsuflare fierbinte lângă mine, în timp ce mă luptam din răsputeri, dar zadarnic, pe întuneric, şi eram legat fedeleş de perete.
― Şi acuma, zise vocea înăbuşită cu o altă înjurătură, mai strigă tu şi‑o să te curăţ cât ai clipi!
Gata să leşin şi ameţit de durerea din braţul rănit, năucit de surpriză şi totuşi dându‑mi seama cât de uşor ar fi fost ca această ameninţare să fie pusă în fapt, mă oprii şi încercai să‑mi eliberez braţul puţin. Dar eram legat mult prea strâns ca să izbutesc. Simţeam că, dacă înainte braţul îmi fusese ars, acum îmi era pus la fiert.
Deodată, noaptea de afară dispăru, fiind înlocuită cu o beznă ca de smoală, ceea ce mă făcu să înţeleg că necunoscutul trăsese oblonul. După ce bâjbâi puţin prin jur, găsi cremenea şi amnarul pe care le căuta şi se căzni să aprindă o lumină. Eu îmi încordai vederea către scânteile care cădeau pe iască şi peste care el sufla neîncetat, ţinând un băţ de chibrit în mână, dar nu‑i putui desluşi decât buzele şi vârful albastru al băţului de chibrit, dar şi pe‑acestea doar pe apucate.
Iasca era umedă - nici nu era de mirare, într‑un astfel de loc - şi scânteile piereau, una după alta.
Omul nu se grăbea deloc şi o lua de la capăt, scăpărând amnarul de cremene. Cum scânteile cădeau ploaie în jurul lui, i‑am putut vedea mâinile şi câteva linii ale feţei, şi‑am priceput că era aşezat şi aplecat peste masă. Curând, i‑am zărit din nou buzele vinete, suflând peste iască, apoi izbucni o flacără ce mi
‑l arătă pe Orlick.
Nu ştiu pe cine mă aşteptasem să găsesc acolo. Oricum, nu pe el. Văzându‑
l acum, simţii că eram la mare ananghie şi îmi aţintii ochii asupra lui.
El aprinse pe îndelete lumânarea de la chibritul arzând şi aruncă băţul pe jos, călcându‑l cu piciorul. Apoi, împinse lumânarea pe masă mai departe de el, ca să mă poată vedea, şi stătu câteva clipe aşa, cu mâinile încrucişate pe masă şi cu ochii la mine. Eu descoperii că eram legat de o scară solidă, aflată la câteva degete de perete, şi pe care puteai urca în pod.
― Ei, zise el, după ce ne urmăriserăm din priviri o vreme, acuma te‑am prins!
― Dezleagă‑mă! Dă‑mi drumul!
― Ei! răspunse el. O să‑ţi dau drumul! O să‑ţi dau drumul spre lună, o să‑ţi dau drumul spre stele! Toate la timpul lor.
― De ce m‑ai ademenit aici?
― Nu ştii? întrebă el, cu o privire înfricoşătoare.
― De ce te‑ai aruncat asupra mea pe întuneric?
― Pentru că vreau să fac totul cu mâna mea. Unul păstrează o taină mai sigur decât doi. O, diavole, diavole!
Bucuria lui în faţa priveliştii pe care i‑o ofeream, în vreme ce stătea cu braţele încrucişate pe masă, parcă îmbrăţişându‑se, şi clătinând din cap spre mine, vădea o ură de moarte, care îmi dădea fiori. Cum îl priveam în tăcere, el întinse mâna în colţul de lângă el şi ridică o puşcă al cărei pat era bătut în alamă.
― O ştii pe‑asta? zise el, prefăcându‑se că mă ocheşte. Ştii unde ai mai văzut
‑o? Vorbeşte, câine!
― Da, răspunsei eu.
― M‑ai făcut să pierd locul ăla. A fost vina ta. Vorbeşte!
― Ce altceva puteam face?
― Tu mi‑ai făcut asta. Şi ar fi fost de ajuns şi‑atâta, fără să‑mi mai faci şi altele. Cum ai îndrăznit să te vâri între mine şi fata pe care o plăceam?
― Când am făcut asta?
― Când n‑ai făcut‑o? Tu, ca întotdeauna, ai fost cel care i‑ai scos un nume rău bătrânului Orlick în faţa ei!
