Am revăzut scara şi lămpile sale stinse. Am revăzut umbrele balustradei, pe care felinarul paznicului le arunca pe perete. Am revăzut camerele pe care nu aveam să le mai văd vreodată - aici, o uşă întredeschisă, colo, o uşă închisă şi toate mobilele din jur.
― Şi de ce se afla bătrânul Orlick acolo? O să‑ţi mai spun ceva, câine. Voi m
‑aţi gonit, tu şi cu ea, din ţinutul ăsta, ca să nu mai duc un trai bun pe aici, şi eu mi‑am făcut noi tovarăşi şi mi‑am găsit noi stăpâni. Unii din aceştia îmi scriu scrisorile când am nevoie să fie scrise, mă înţelegi? Îmi scriu scrisorile, câine! Mi le scriu cu cincizeci de scrisuri, nu ca tine, prăpăditule, care scrii doar într‑un singur fel. Sunt foarte hotărât şi vreau cu tot dinadinsul să‑ţi iau viaţa încă de când ai venit aici, la înmormântarea soră‑tii. N‑am găsit prilejul să pun mâna pe tine şi te‑am urmărit, pas cu pas, ca să‑ţi aflu drumurile pe unde umbli. Căci şi
‑a zis bătrânul Orlick: „Într‑un fel sau altul, pun eu mâna pe el!” Şi ce să vezi?
Când te căutam pe tine, am dat de unchiu‑tău Provis, he!...
Mill Pond Bank, şi Chinks’s Basin, şi atelierul de parâme „Old Green Copper”, totul era atât de clar şi desluşit! Provis în camerele sale, semnalul care nu mai avea nici un rost, scumpa Clara, blânda femeie cu inimă de mamă, bătrânul Bill Barley întins pe spate, toate trecură cu repeziciune prin faţa mea, parcă purtate de cursul rapid al vieţii mele, gonind drept către mare!
― Tu şi cu unchiu‑tău! Păi, cum? Te ştiu în casa lui Gargery de când erai atât
de mic încât te‑aş fi putut apuca între degetul ăsta şi degetul mare, strivindu‑te ca pe‑un păduche (ceea ce chiar îmi venea să fac, în vremurile de demult, când te vedeam hoinărind duminicile prin păpuriş), şi nu‑ţi găsiseşi nici un unchi pe‑
atunci! Nu, nici gând! Dar când bătrânului Orlick i‑a ajuns la urechi cum că
unchiu‑tău Provis e omul care a purtat cătuşa de picior, cătuşa pe care bătrânul Orlick o culesese, tăiată în două cu pila, din smârcurile astea, acum nu ştiu câţi ani, şi pe care o păstrase la el până ce o doborâse pe soră‑ta cu ea, ca pe un taur jugănit, aşa cum vrea să te doboare şi pe tine acuma, hai?... Când i‑a ajuns la urechi una ca asta... hai?...
În batjocura lui sălbatică, împingea flacăra lumânării spre faţa mea, şi a trebuit să‑mi întorc capul, ca să nu mă ardă.
― Aha! strigă el, râzând, după ce repetă gestul, copilaşul care s‑a ars se teme de foc! Bătrânul Orlick a ştiut că te‑ai ars, bătrânul Orlick a ştiut că vrei să‑l scoţi pe furiş din ţară pe unchiu‑tău Provis, bătrânul Orlick a fost mai şiret decât tine şi a ştiut că o să vii aici în seara asta! Acuma, să‑ţi mai spun ceva, câine, şi cu asta, gata! Sunt unii mai şireţi decât unchiu‑tău Provis, aşa cum a fost şi bătrânul Orlick mai şiret decât tine! Să se păzească de ăştia, când şi‑o pierde nepotul. Să se păzească de ei când nici un om pe lumea asta nu va mai putea găsi nici o zdreanţă din hainele rudei sale dragi, nici măcar un oscior din trupul său.
Sunt unii care nu pot şi nu vor să‑l lase pe Magwitch în viaţă - ei, da! îi cunosc numele! - pe acelaşi pământ cu ei şi care, pe când trăia el pe alte meleaguri, ştiau atâtea lucruri despre el, încât să nu poată şi să nu vrea să le părăsească fără
ştirea lor, punându‑i în pericol. Aceştia trebuie să fie cei care scriu în cincizeci de feluri diferite şi nu ca prăpăditul de tine, care scrii doar într‑unul. Păzeşte‑te de Compeyson, Magwitch, şi de spânzurătoare!
Împinse din nou flacăra lumânării spre mine, pârlindu‑mi faţa şi părul şi orbindu‑mă pentru o clipă, întorcându‑mi apoi spatele uriaş ca s‑o aşeze pe masă. Am spus o rugăciune şi le‑am adresat câte un ultim gând lui Joe, Biddy şi Herbert, înainte de a se întoarce din nou cu faţa către mine.
Între masă şi peretele de vizavi era un spaţiu liber de vreo câteva picioare.
Acolo se plimba acum Orlick, înainte şi înapoi, legănându‑se de pe un picior pe altul. Uriaşa sa putere părea să sporească în timp ce păşea astfel, cu mâinile atârnându ‑ i lăbărţate şi greoaie pe lângă trup şi privindu ‑ mă cu ochi ameninţători. Pierdusem şi ultimul licăr de speranţă. Înnebunit de freamătul meu lăuntric şi minunându‑mă de forţa imaginilor care mi se perindau prin minte în locul gândurilor, puteam totuşi să pricep limpede că niciodată nu mi‑ar fi spus tot ceea ce‑mi spusese dacă nu ar fi fost hotărât ca, în scurt timp, să mă
dea pieirii şi nimeni de pe lume să nu mai ştie de mine.
Deodată, se opri, scoase dopul de la sticlă şi‑l azvârli cât colo. Aşa uşor cum era, îl auzii căzând ca plumbul. Bău cu înghiţituri rare, ridicându‑şi sticla din ce în ce mai mult, fără să mă mai privească. Îşi scurse în palmă ultimele picături de băutură şi le linse. Apoi, cu o izbucnire violentă bruscă şi înjurând înfiorător, aruncă sticla şi se aplecă - văzui în mâna sa un ciocan de spart piatra, cu un mâner lung şi solid.
Hotărârea pe care o luasem nu mă părăsi, căci, fără să mai rostesc nici un cuvânt zadarnic de îndurare, am început să strig şi să mă zbat din răsputeri.
Puteam să‑mi mişc doar capul şi picioarele, dar am făcut cu toată îndârjirea, luptându‑mă cu toată forţa care zăcea neştiută în mine. În aceeaşi clipă, am auzit alte strigăte care‑mi răspundeau, am văzut nişte chipuri şi o rază de lumină
năvăli pe uşă! Am auzit glasuri şi zgomot de încăierare şi l‑am văzut pe Orlick ieşind din învălmăşeala de oameni, dându‑i de‑a dura ca un vârtej de apă, făcând un salt peste masă şi dispărând în noapte!
Am leşinat. Când m‑am trezit, am descoperit că zăceam dezlegat pe podea, în acelaşi loc, cu capul pe genunchii cuiva. Când mi‑am venit în fire, ochii îmi erau aţintiţi asupra scării de la perete - şi i‑am deschis înainte ca mintea mea să
înţeleagă ce vedeam - şi astfel, pe măsură ce îmi recăpătam cunoştinţa, am priceput că mă aflam în acelaşi loc în care mi‑o pierdusem.
La început prea nepăsător ca să mă uit în jur şi să‑mi dau seama cine mă
ţinea în poală, zăceam cu ochii la scară, când între mine şi aceasta se ivi un chip.
Chipul băiatului de prăvălie al lui Trabb!
― Cred că şi‑a revenit! zise ucenicul lui Trabb, cu voce serioasă. Da’ ce palid mai e încă!
La aceste cuvinte, faţa celui care mă ţinea se aplecă peste a mea şi văzui că
era...
― Herbert! Dumnezeule mare!
― Uşurel! zise Herbert. Binişor, Handel! Nu te repezi!
― Şi prietenul nostru Startop! strigai eu, când şi acesta se aplecă deasupra mea.
― Adu‑ţi aminte la ce trebuia să ne dea o mână de ajutor, zise Herbert, şi fii calm.
Aluzia sa mă făcu să mă ridic brusc, dar căzui înapoi, săgetat de durerea din braţ.
― A trecut momentul, Herbert, nu‑i aşa? În ce noapte suntem acuma? De cât timp sunt aici?
― N‑a trecut momentul. Este încă luni noaptea.
― Slavă Domnului!
― Şi ai toată ziua de mâine, marţi, ca să te odihneşti, zise Herbert. Dar tot mai gemi, dragul meu Handel. Unde te‑a rănit? Poţi să te ridici?
― Da, da, zisei eu, pot să merg. N‑am nici o rană, numai că îmi zvâcneşte braţul.
