― Tu singur ţi l‑ai făcut, ţi l‑ai câştigat singur. Eu nu ţi‑aş fi putut face nici un rău, dacă nu ţi‑ai fi făcut tu nici unul.
― Eşti un mincinos! Ai face orice şi‑ai cheltui oricât ca să mă alungi din ţinutul ăsta, nu‑i aşa? zise el, repetându‑mi întocmai cuvintele pe care i le spusesem lui Biddy, ultima oară când vorbisem cu ea. Stai să‑ţi spun eu ceva.
Niciodată n‑a meritat mai mult să‑ţi dai osteneala să mă scoţi afară din ţinut ca în noaptea asta. Da! Chiar dacă te‑ar fi costat de douăzeci de ori mai mulţi bani decât ai, până la ultima leţcaie!
Şi, văzându‑l cum dă din mâna lui greoaie către mine şi îşi arată colţii ca o fiară, simţeam că spune adevărul.
― Ce ai de gând să‑mi faci?
― Am de gând, zise el, izbind o dată puternic cu pumnul în masă şi ridicându
‑se în timp ce lovitura cădea, ca să‑i dea şi mai multă putere, am de gând să‑ţi iau viaţa!
Se aplecă înainte, holbându‑se la mine, îşi descleştă încet pumnul şi îşi şterse gura cu mâna, de parcă i‑ar fi lăsat gura apă după viaţa mea, apoi se aşeză
din nou.
― Mereu ai stat în calea bătrânului Orlick, de când erai copil. În noaptea asta
ai să ieşi din calea lui. N‑o să mai audă de tine. Eşti mort.
Simţeam că mi‑a sunat ceasul. Pentru o clipă, m‑am uitat înnebunit de jur
‑împrejurul capcanei în care căzusem, nădăjduind să descopăr o portiţă de scăpare. Dar nu exista nici una.
― Mai mult de‑atât, zise el, sprijinindu‑şi iarăşi coatele de masă, n‑o să
rămână nici o fărâmiţă din tine, nici un oscior pe faţa pământului. O să‑ţi arunc leşul în cuptorul cu var - aş putea căra doi ca tine o dată pe umeri - şi, orice şi‑
ar închipui lumea că ţi s‑a‑ntâmplat, n‑o să se afle niciodată nimic.
Cu o iuţeală de necrezut, mintea mea îşi închipui toate urmările acestei morţi. Tatăl Estellei va crede că l‑am părăsit, va fi arestat, va muri dând vina pe mine. Chiar şi Herbert se va îndoi de mine când va afla că, în pofida biletului pe care i‑l lăsasem, am întrebat de domnişoara Havisham doar o clipă, din poartă.
Joe şi Biddy nu aveau să afle niciodată cât de mult regretam, în seara aceea, purtarea mea faţă de ei şi nimeni nu avea să ştie vreodată cât am suferit, cât de sincer doream să fiu şi prin ce cazne am trecut. Moartea care se arăta în faţa ochilor mei era groaznică, dar mai groaznică decât moartea era spaima cumplită
că voi lăsa o amintire urâtă în urma mea. Şi cu atâta iuţeală mi se perindau imaginile în minte, încât mă văzui dispreţuit de generaţii încă nenăscute - copiii Estellei, copiii copiilor săi - înainte de a se stinge ameninţările acelea pe buzele ticălosului de Orlick.
― Acuma, câine, zise el, înainte să te omor ca pe‑o sălbăticiune oarecare, că
asta vreau să fac şi pentru asta te‑am legat aşa, o să mă mai uit o dată bine la tine şi‑o să te mai înţep o dată bine. O, diavole!
Îmi trecu prin cap să strig din nou după ajutor, cu toate că ştiam prea bine cât de pustii erau locurile acelea şi cât de fără speranţă era să capeţi vreun ajutor. Dar, cum el mă sorbea din ochi, mă simţii copleşit de o ură dispreţuitoare, care îmi pecetlui buzele. Mai presus de toate, eram hotărât să nu‑i dau satisfacţie şi să mor împotrivindu‑mă cât pot. Gândurile mele către lume erau împăcate şi îmi ceream cu umilinţă iertare de la Ceruri, cu inima frântă la gândul că nu îmi luasem rămas‑bun şi nici n‑aveam să‑mi mai iau vreodată rămas‑bun de la cei dragi sau să‑mi explic greşelile şi să le cer iertare pentru păcatele mele, dar, dacă
aş fi putut să‑l omor, fie şi cu preţul vieţii mele, eram hotărât s‑o fac.
Orlick băuse, iar ochii îi erau roşii, injectaţi. De gât îi atârna o sticlă de tablă, aşa cum deseori, pe vremuri, îl văzusem purtându‑şi mâncarea şi băutura la el.
Îşi duse sticla la gură şi bău cu lăcomie o înghiţitură, iar eu simţii mirosul rachiului care i se prelingea pe faţă.
― Câine! zise el, încrucişându‑şi iarăşi braţele. Bătrânul Orlick o să‑ţi spună
ceva. Tu i‑ai făcut ce i‑ai făcut afurisitei de soră‑ta!
Încă o dată, mintea mea, cu nemaipomenita iuţeală de dinainte, refăcu întreaga poveste, atacul asupra surorii mele, boala şi moartea ei, mai înainte ca vorbirea lui greoaie şi împleticită să apuce să lege acele cuvinte.
― Ba tu ai făcut‑o, ticălosule! zisei eu.
― Iar eu îţi spun că a fost fapta ta... îţi spun că din pricina ta s‑a întâmplat!
ripostă el, apucând puşca şi lovind cu patul prin aer, între noi doi. Am prins‑o pe la spate, aşa cum te‑am prins şi pe tine, în seara asta. Şi i‑am dat eu ei! Am crezut că am lăsat‑o moartă şi, dacă ar fi fost pe‑acolo vreun cuptor de var la fel
de aproape de ea cum e ăsta de aici de tine, n‑ar mai fi înviat dup‑aia. Dar nu bătrânul Orlick a făcut‑o, tu ai făcut‑o! Tu erai ocrotit, iar el era înjugat şi bătut.
Bătrânul Orlick înjugat şi bătut, hai? Acuma plăteşti pentru asta! Tu ai făcut‑o, acuma plăteşti pentru asta!
Bău din nou şi deveni mai întărâtat. Pricepui, după cât ridica sticla, că nu mai rămăsese prea mult în ea. Îmi dădeam seama foarte limpede că se asmuţea cu rachiul din sticlă împotriva mea, ca să‑mi vină de hac. Ştiam că fiecare picătură dinăuntru era o picătură din viaţa mea. Ştiam că, de îndată ce mă voi preface într‑o părticică din aburii de var care, puţin mai înainte, se târâseră către mine ca o stafie rău prevestitoare, Orlick va face cum făcuse şi cu sora mea - va da fuga în oraş, va fi văzut şontâcăind pe‑acolo, îmbătându‑se prin cârciumi.
Mintea mea febrilă îl urmări prin tot oraşul, şi‑l închipui pe străzi şi văzu deosebirea dintre luminile şi viaţa din tabloul acela şi mlaştina singuratică şi aburii albi răspândindu‑se deasupra ei, aburii în care aveam să mă mistui eu.
Nu numai că puteam retrăi ani şi ani în timp ce el rostea câteva cuvinte, dar şi spusele lui mi se înfăţişau ca nişte imagini aievea, nu ca nişte vorbe. În starea de fierbere şi încordare în care se afla creierul meu, nu mă puteam gândi la un loc sau la o persoană fără să le şi văd în faţa ochilor. Este cu neputinţă să descriu cât de vii erau acele imagini şi, totuşi, mă uitam cu atâta încordare la el - cine nu s‑
ar uita cu încordare la tigrul ghemuit, gata să sară! -, încât îmi dădeam seama şi de cel mai mic zvâcnet al degetelor lui.
După ce bău a doua înghiţitură, se ridică de pe banca unde stătea şi împinse masa în lături. Apoi luă lumânarea şi, ţinându‑i pavăză cu mâna lui ucigaşă, ca să îndrepte lumina spre mine, se proţăpi în faţa mea, privindu‑mă şi desfătându
‑se la vederea mea.
― Câine, să‑ţi mai spun ceva. Bătrânul Orlick a fost cel de care te‑ai împiedicat atunci, în seara aia, pe scara casei tale.
