ţin cu noi, că ne îndeamnă şi ne încurajează la drum - mi‑au dat noi speranţe. Mă
simţeam umilit în sufletul meu pentru că eram atât de puţin folositor în barcă, dar nu erau mulţi vâslaşi mai pricepuţi ca prietenii mei, care mânuiau lopeţile cu o hotărâre constantă, care avea să se menţină toată ziua.
Pe vremea aceea, erau mult mai puţine vase pe Tamisa decât în prezent, iar bărcile mici erau cu mult mai numeroase. Cred că erau la fel de multe barje, şlepuri de cărbuni şi ambarcaţiuni comerciale de coastă ca şi în zilele noastre, dar vase cu aburi, mici şi mari, nu vedeai nici a zecea sau a douăzecea parte din câte se văd acum. Cu toate că era foarte devreme, fluviul era înţesat de bărci cu vâsle, trecând în sus şi în jos, şi de o mulţime de şlepuri, care coborau profitând de reflux. Navigaţia între două poduri de pe fluviu, cu ambarcaţiuni simple, fără
punţi, era, în zilele acelea, un lucru mult mai lesne de făcut şi mai obişnuit decât astăzi, iar noi înaintam cu repeziciune, printre multele schifuri şi lotci.
Depăşirăm curând bătrânul London Bridge şi vechea piaţă Billingsgate, cu stridii şi cu olandezi, apoi trecurăm de White Tower şi Traitor’s Gate, pătrunzând printre şirurile de vase ancorate. Văzurăm steamere din Leith, Aberdeen şi Glasgow, încărcând sau descărcând mărfuri, şi când trecurăm pe lângă ele ni se părură uriaşe, ridicându‑se cu mult deasupra luciului apei. Văzurăm zeci şi zeci de şlepuri cu cărbuni - lucrătorii care ajutau la descărcat construiseră schele pe lângă punte, ca să contrabalanseze şlepul în momentul ridicării cupelor cu cărbuni, care apoi se răsturnau, rostogolindu‑se cu zgomot peste bord, în bărci.
Şi, de asemenea, văzurăm ancorat steamerul ce avea să plece a doua zi la Rotterdam, pe care îl privirăm cu atenţie, iar mai încolo, steamerul către Hamburg, pe care îl depăşirăm trecându‑i chiar pe sub bompres. Acum, aşezat la pupa, puteam zări, cu inima bătându‑mi mai repede, malul şi treptele de la Mill Pond.
― E acolo? întrebă Herbert.
― Nu încă.
― Bun! Nu trebuia să coboare până ce nu ne vedea. Poţi să ‑i zăreşti semnalul?
― Nu foarte bine, din locul ăsta, dar cred că îl văd... Acuma îl văd pe el! Hai, vâsliţi amândoi! Uşurel, Herbert! Ţine ritmul!
Am şters uşor ultima treaptă, o singură clipă. Provis sări în barcă şi, în clipa următoare, ne îndepărtam din nou de mal. Provis avea o manta pescărească la el şi un sac de pânză neagră, aducând cât se poate de mult cu un cârmaci de apă
dulce.
― Dragul meu băiat! zise el, punându‑şi mâna pe umărul meu, în clipa în care se aşeză. Bine lucrat, credinciosul meu băiat! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!
Ne ‑am strecurat din nou printre şirurile de vase trase la mal, ocolind lanţurile de ancoră ruginite, ştergând în trecere odgoanele de cânepă şi geamandurile, scufundând pentru o clipă coşuri sparte, plutitoare, împrăştiind surcelele şi aşchiile de pe apă, despicând spuma de cărbune; apoi, am trecut pe sub statuetele de la prora reprezentându‑l ba pe John din Sunderland, ţinând o cuvântare în vânt (cum fac mulţi Johni), ba pe Betsy din Yarmouth, cu pieptul plin şi ochii bulbucaţi ieşindu‑i cu vreo două degete din cap; apoi, am fost însoţiţi de zgomotul ciocanelor bătând în şantierele constructorilor de vase, al ferăstraielor tăind lemnul, al maşinăriilor care izbeau cu zgomot în lucruri neştiute, al pompelor scoţând apa din ambarcaţiunile găurite, al cabestanelor învârtindu‑se, al vaselor pornind către mare, şi al oamenilor mării, răcnind blesteme de neînţeles peste parapet, către marinarii de pe şlepuri care nu se lăsau mai prejos; în cele din urmă, le‑am depăşit, ajungând în ape mai puţin aglomerate, unde muşii îşi puteau retrage tranchetele, nemaifiind nevoiţi să
pescuiască în apele tulburi rămase înapoia lor, şi unde pânzele festonate cu ochiuri de parâmă matisate se puteau întinde în vânt.
Şi la scări, de unde îl luasem în barcă pe Provis, şi tot drumul după aceea, mă uitasem cu ochii în patru după fie şi cel mai mic semn că am da de bănuit. Nu văzusem nici unul. Cu siguranţă, nu fusesem şi nici nu eram precedaţi sau urmaţi de vreo barcă. Dacă aş fi văzut vreo barcă aşteptându‑ne, aş fi tras la mal şi aş fi silit‑o să plece mai departe sau să‑şi declare intenţiile. Însă ne‑am văzut de drum, nestingheriţi de nimeni.
Provis îmbrăcase o haină de marinar şi părea, după cum am mai spus, o figură foarte obişnuită în acel peisaj. Era nemaipomenit de calm (pesemne datorită vieţii lui zbuciumate de dinainte), cel mai puţin îngrijorat dintre noi toţi.
Nu era nepăsător, căci îmi spuse că nădăjduia să trăiască pentru a‑l vedea pe gentlemanul său ajungând unul dintre cei mai de seamă gentlemeni din străinătate. Nu era înclinat nici să stea cu mâinile încrucişate sau să se resemneze, după câte înţelesei eu, dar nici nu voia să se gândească la vreo primejdie care să‑l fi pândit la jumătatea drumului. Dacă avea s‑o întâlnească, era hotărât s‑o înfrunte, dar nu voia să‑şi facă griji mai înainte.
― Dacă ai şti, dragă băiete, îmi zise el, ce înseamnă să fiu lângă băiatul meu şi să îmi fumez pipa, după ce am stat închis, zi după zi, între patru pereţi, m‑ai invidia. Dar tu nu ştii cum e!
― Cred că ştiu plăcerea libertăţii, răspunsei eu.
― Oh! făcu el, clătinând din cap cu gravitate. Dar nu o cunoşti la fel ca mine.
Ar fi trebuit să stai sub lacăt şi sub cheie, băiete dragă, ca s‑o poţi cunoaşte în aceeaşi măsură ca mine... dar n‑am de gând să fiu necuviincios.
Mi se păru cu totul deplasat faptul că, din cauza unui gând încăpăţânat, îşi primejduise libertatea, ba chiar şi viaţa. Însă mă gândii că, poate, libertatea fără
de primejdie ar fi însemnat o ciudăţenie pentru felul său de trai, la fel cum pentru oricine altcineva ar fi însemnat contrariul. N‑am fost prea departe de adevăr, de vreme ce îmi zise, după ce trase din pipă în tăcere, un timp:
― Vezi tu, dragă băiete, când eram acolo, departe, în partea cealaltă a lumii, întotdeauna îmi ţineam privirile îndreptate către lumea de aici, şi mi se părea tare searbăd să trăiesc acolo, cu toate că mă îmbogăţeam. Acolo toţi îl cunoşteau pe Magwitch, iar Magwitch putea să vină şi să plece fără să‑şi bată nimeni capul cu el. Aici, oamenii nu sunt la fel de nepăsători în ceea ce mă priveşte, dragă băiete...
ba chiar nu s‑ar arăta deloc nepăsători, dacă ar şti cumva unde sunt.
― Dacă totul merge bine, zisei eu, vei fi iarăşi în deplină libertate şi siguranţă
peste vreo câteva ore.
― Ei, răspunse el, trăgând adânc aer în piept, sper c‑aşa o să fie.
― Şi crezi că aşa o să fie?
Îşi vârî mâna în apă, peste marginea bărcii, şi zise, zâmbind în chipul acela blând pe care i‑l mai văzusem şi înainte:
― Da, aş zice că aşa cred c‑o să fie, dragă băiete. Ne‑am simţi tare încurcaţi, dacă am fi mai liniştiţi şi mai în largul nostru decât suntem acum. Dar... apa asta curge atât de molatic şi de plăcut, încât poate de aceea gândesc aşa... Mă
gândeam, când fumam adineauri, că nu putem vedea ce‑o să se întâmple peste cele câteva ore, cum nu putem vedea nici fundul fluviului ăstuia, pe care încerc să‑l apuc eu acum cu mâna. Căci îmi alunecă printre degete şi se duce, vezi? făcu
el, arătându‑mi mâna şiroind de apă.
― Judecând după faţa dumitale, îmi vine să cred că eşti puţin descurajat, zisei eu.
― Nicidecum, dragă băiete! E de la apa asta, care curge aşa de liniştit, şi de la clipocitul din vârful bărcii, care seamănă cu o cântare de duminică. Poate că
îmbătrânesc şi eu niţel.
Îşi vârî pipa din nou în gură, fără să‑şi schimbe cu nimic expresia feţei, rămânând într‑atât de liniştit şi de mulţumit de parcă am fi fost deja în afara Angliei. Cu toate acestea, se arăta la fel de supus când i se dădea vreun sfat ca şi când ar fi fost speriat încontinuu. De pildă, la un moment dat, când noi dădurăm o fugă pe mal, ca să aducem câteva sticle de bere în barcă, iar el voi să ne însoţească, eu îi dădui de înţeles că ar fi mai în siguranţă dacă ar rămâne pe loc şi atunci el zise:
― Crezi, băiete dragă?
Şi se aşeză, ascultător, pe locul lui.
