Odaia lui trebuie să arate ca prăvălia unui negustor de mărunţişuri.
În vreme ce‑mi spunea acestea, răgetul deveni un urlet prelung, urmat de tăcere.
― Cum ar putea fi altfel, zise Herbert, lămurindu‑mă în continuare, dacă
numai el taie brânza? De la un om cu mâna dreaptă atinsă de gută, şi nu numai mâna, nu te poţi aştepta să taie o brânză de Gloucester fără să aibă dureri.
Părea să‑şi fi provocat o teribilă suferinţă, căci slobozi un alt urlet furios.
― Pentru doamna Whimple, să‑l aibă pe Provis chiriaş deasupra bătrânului este un adevărat dar de la Dumnezeu, adăugă Herbert, căci bineînţeles că
oamenii, în general, nu suportă hărmălaia asta. E un loc ciudat, Handel, nu‑i aşa?
Era, într‑adevăr, un loc ciudat, dar foarte bine îngrijit şi curat.
― Doamna Whimple, zise Herbert, când îi comunicai această impresie, este cea mai bună gospodină cu putinţă şi chiar nu ştiu ce s‑ar face Clara mea fără
ajutorul său ca de mamă. Pentru că draga mea Clara nu are mamă, Handel, şi nici o altă rudă pe lume în afară de bătrânul Gruffandgrim.
― Chiar aşa îl cheamă, Herbert?
― Nu, nu, zise Herbert, aşa îi zic eu. Îl cheamă domnul Barley. Şi n‑ai idee ce binecuvântare este pentru fiul tatălui şi‑al mamei mele faptul că iubeşte o fată
care nu are nici o rudă şi care nu‑şi va bate niciodată capul, nici pe‑al ei, nici pe
‑al altora, cu familia sa!
Herbert îmi povestise, cu o altă ocazie, iar acum îmi reaminti, că prima oară
când o întâlnise pe domnişoara Clara Barley fusese atunci când aceasta îşi desăvârşea educaţia la un pension din Hammersmith. Mai târziu, când fata fusese obligată să se întoarcă acasă, ca să‑l îngrijească pe tatăl ei, ea şi Herbert îşi mărturisiseră sentimentele doamnei Whimple, femeia cu inimă de mamă, iar de atunci aceasta îi sprijinise şi îi îndrumase cu o statornică bunătate şi discreţie.
Se înţelegea de la sine că bătrânului Barley nu i s‑ar fi putut mărturisi nici un sentiment de tandreţe, din pricină că îi era cu neputinţă să cuprindă cu mintea vreun subiect mai profund psihologic decât guta, romul şi proviziile sale.
Pe când stăteam noi astfel de vorbă, cu glas coborât, iar mârâiturile neîntrerupte ale bătrânului Barley făceau să vibreze grinzile tavanului, uşa salonului se deschise şi o fată foarte drăguţă, de vreo douăzeci de ani, delicată şi cu ochi întunecaţi intră ţinând în mână un paner. Herbert îi luă drăgăstos panerul din mână şi mi‑o prezentă, roşind:
― Clara.
Într‑adevăr, era o tânără fermecătoare şi ar fi putut trece drept o zână
captivă, pe care nemilosul căpcăun, bătrânul Barley, o silise să‑i devină roabă.
― Fii atent, zise Herbert, arătându ‑ mi panerul cu un zâmbet plin de compasiune şi tandreţe, după ce eu şi domnişoara schimbaserăm câteva cuvinte de salut. Asta este cina bietei Clara! Atât îi dă, în fiecare seară. Asta este porţia ei de pâine, asta este felia ei de brânză şi ăsta este romul ei - pe care îl beau eu. Asta este gustarea pentru mâine‑dimineaţă a domnului Barley, pe care i‑a dat‑o s‑o gătească. Două bucăţele de carne de oaie, trei cartofi, câteva boabe de mazăre, puţină făină, două uncii de unt, un praf de sare şi tot piperul ăsta negru de aici.
Se fierb laolaltă şi se mănâncă fierbinţi... Ideal pentru gută, n‑am ce zice!
Era ceva atât de firesc şi de cuceritor în resemnarea cu care urmărea Clara inventarul detaliat al acestor provizii, în vreme ce Herbert le enumera, şi ceva atât de încrezător, drăgăstos şi nevinovat în felul său modest de a se lăsa înconjurată
de braţul lui Herbert, ceva atât de delicat în toată făptura sa, care cerea atâta protecţie în Mill Pond Bank, între Chinks’s Basin şi atelierul de parâme „Old Green Copper”, cu bătrânul Barley mormăind prin tavan - încât nu aş fi încuviinţat desfacerea logodnei dintre ea şi Herbert nici pentru toţi banii din portofelul lui Provis, pe care nu‑l deschisesem încă.
Mă uitam la ea cu plăcere şi admiraţie, când, deodată, mormăitul se prefăcu din nou în urlet şi o bufnitură înfricoşătoare se auzi deasupra, de parcă un uriaş
cu un picior de lemn ar fi încercat să pătrundă prin tavan şi să ajungă la noi.
Atunci, Clara îi zise lui Herbert:
― Tata are nevoie de mine, dragul meu! şi ieşi în fugă.
― Un rechin bătrân şi nesăţios! zise Herbert. Ce crezi că mai vrea acum, Handel?
― Habar n‑am, zisei eu. Ceva de băut?
― Asta este! strigă Herbert, de parcă ghicisem un lucru nemaipomenit. Îşi ţine la îndemână grogul, gata preparat, într‑o butelcă de pe masă. Aşteaptă un moment şi ai s‑o auzi pe Clara ridicându‑l ca să bea... Începe!
Se auzi un urlet, urmat de o zguduitură grozavă.
― Acum, zise Herbert, când se lăsă o clipă de linişte, tocmai înghite. Şi acum, făcu el, când reîncepu să zbârnâie lemnăria tavanului din pricina mormăitului bătrânului, este din nou culcat pe spate!
Clara se întoarse curând după aceea, iar Herbert mă conduse la ultimul etaj, să îl vedem pe omul din grija noastră. Când trecurăm pe lângă uşa odăii domnului Barley, îl auzirăm bodogănind răguşit, cu un glas care răbufnea şi‑
apoi se stingea ca vântul, următorul refren, în care eu înlocuii, fără voia mea, urările de bine cu exact opusul acestora:
― Ahoe! Binecuvântaţi fie ochii voştri, aici e bătrânul Bill Barley! Aici e bătrânul Bill Barley, binecuvântaţi fie ochii voştri! Aici e bătrânul Bill Barley, întins pe spate, pe Dumnezeul meu! Zăcând întins pe spate, ca o bătrână
caracudă moartă, dusă de curent, aici e bătrânul Bill Barley, binecuvântaţi fie ochii voştri! Ahoe! Fiţi binecuvântaţi!
Herbert îmi spuse că, prin această litanie mângâietoare, nevăzutul Barley stătea de vorbă cu el însuşi zi şi noapte, necontenit. Adeseori, pe lumină, o intona în vreme ce îşi ţinea un ochi lipit de‑un ochean, fixat de patul lui ca să poată
cerceta fluviul în sus şi‑n jos.
