Aici am ajuns! Aici am ajuns!

Mă aşezai încruntat la masă. Domnul Pumblechook rămase în picioare lângă

mine şi‑mi turnă ceai - mai înainte să întind mâna după ceainic - cu aerul unui binefăcător hotărât să‑mi rămână credincios până la capăt.

― William, zise domnul Pumblechook mâhnit, adu sare la masă! În vremurile fericite, îmi zise el mie, mi se pare că puneai şi zahăr, nu? Puneai şi lapte?

Puneai. Zahăr şi lapte. William, adu nişte salată!

― Mulţumesc, zisei eu scurt, dar nu‑mi place salata.

― Nu mănânci salată, răspunse domnul Pumblechook, oftând şi dând din cap de mai multe ori, de parcă s‑ar fi aşteptat la aşa ceva şi de parcă tocmai din aceasta mi se trăsese căderea. Sigur! Roadele simple ale pământului. Nu. Nu mai e nevoie să aduci, William!

Îmi văzui mai departe de micul meu dejun, iar domnul Pumblechook continuă să stea pe lângă mine, holbându‑şi ochii de peşte şi pufnind zgomotos pe nări, cum făcea dintotdeauna.

― Ceva mai mult decât piele şi os! cugetă domnul Pumblechook cu voce tare.

Şi, cu toate acestea, când a plecat de aici (cu binecuvântarea mea, aş putea spune) şi i‑am întins dinainte umilele mele bucate, ca albina, era dolofan ca o piersică!

Aceste cuvinte îmi reamintiră de uluitoarea deosebire dintre felul slugarnic în care îmi întindea mâna, când de‑abia aflasem de averea care mă aştepta, întrebând mereu „Aş putea să...?” şi îndurarea făţişă cu care adineauri tocmai îşi fluturase în faţa mea cele cinci degete grase.

― Ha! continuă el, întinzându‑mi pâinea şi untul. Şi acum, te duci la Joseph?

― Pentru numele lui Dumnezeu, zisei eu, izbucnind în pofida voinţei mele, ce

‑ţi pasă dumitale unde mă duc? Lasă ceainicul în pace!

Fu cea mai proastă cale pe care puteam apuca, căci îi oferi lui Pumblechook prilejul pe care îl pândea.

― Da, tinere, zise el, dând drumul mânerului vasului în chestiune, trăgându

‑se cu un pas sau doi mai departe de masă şi vorbind pentru a fi auzit de hangiul şi de chelnerul din prag. Voi lăsa ceainicul în pace! Ai dreptate, tinere. De data asta, ai dreptate. Uit de mine când arăt o asemenea grijă pentru gustarea dumitale de dimineaţă, când vreau ca trupul dumitale, sleit de puteri ca urmare a exceselor, să fie înviorat prin sănătoasa hrană a strămoşilor dumitale. Şi, cu toate acestea, zise Pumblechook, întorcându ‑ se către hangiu şi chelner şi arătând spre mine cu braţul întins, iată‑l pe cel cu care întotdeauna m‑am jucat în zilele fericitei sale pruncii! Să nu‑mi spuneţi că nu se poate să fie acesta, căci eu vă spun că el este!

Un murmur stăpânit dinspre cei doi îi răspunse. Chelnerul părea adânc mişcat.

― Acesta este, zise Pumblechook, cel cu care m‑am plimbat în trăsurica mea.

Acesta este cel pe care l‑am văzut crescut pe palme. Acesta este cel pentru a cărui soră eu eram unchi prin căsătorie, numele ei fiind Georgiana Maria, ca al mamei sale. Să tăgăduiască asta, dacă poate!

Chelnerul părea sigur că n ‑ am să pot tăgădui şi că aceasta dădea o întorsătură tristă întregii poveşti.

― Tinere, zise Pumblechook, înşurubându‑şi capul către mine, cu gestul lui obişnuit, te duci la Joseph. Ce‑mi pasă mie, mă întrebi, unde te duci? Îţi spun eu, domnule, că te duci la Joseph.

Chelnerul tuşi, de parcă mă invita, cu modestie, să trec peste asta, fără să

încerc să mă împotrivesc zadarnic.

― Acum, zise Pumblechook, continuând cu acel foarte enervant aer al unuia care apără cauza virtuţii şi care este absolut convingător şi decisiv. O să‑ţi zic eu ce să‑i spui lui Joseph. Iată, sunt aici de faţă preanobilul stăpân al „Mistreţului”, cunoscut şi respectat în acest oraş, şi William, al cărui nume după tată este Potkins, dacă nu mă înşel.

― Nu vă înşelaţi, domnule, zise William.

― În prezenţa lor, urmă Pumblechook, o să‑ţi zic eu, tinere, ce să‑i spui lui Joseph. Să‑i spui: „Joseph, l‑am văzut astăzi pe cel dintâi binefăcător al meu şi întemeietorul norocului meu în viaţă. N‑o să ţi‑l mai numesc cu vreun alt nume, Joseph, căci aşa le place oamenilor să‑l numească prin oraş, şi eu l‑am văzut pe

acel om.”

― Jur că nu‑l văd aici, zisei eu.

― Poţi să‑i spui şi asta, replică Pumblechook. Poţi să‑i spui că aşa ai spus şi până şi Joseph se va arăta uimit!

― Aici chiar te înşeli asupra lui, zisei eu. Ştiu eu mai bine.

― Să‑i spui aşa, turui Pumblechook mai departe, „Joseph, l‑am văzut pe acel om, iar acel om nu‑ţi poartă pică şi nu‑mi poartă pică nici mie. El îţi cunoaşte firea, Joseph, şi îţi cunoaşte bine neghiobia şi prostia. El îmi ştie şi mie firea, Joseph, şi îmi ştie şi lipsa de recunoştinţă. Da, Joseph, să ‑ i spui - aici Pumblechook clătină din cap şi dădu din mână către mine -, el îmi cunoaşte lipsa recunoştinţei omeneşti fireşti. El o cunoaşte, Joseph, ca nimeni altul. Tu n‑o cunoşti, Joseph, fiindcă nu ai putinţa s‑o cunoşti, dar acel om o are!”

Măgar flecar cum ştiam că e, mă năucea de‑a dreptul cu îndrăzneala cu care îmi vorbea.

― Să‑i spui dumneata: „Joseph, m‑a rugat să‑ţi aduc următorul mesaj. Şi anume că el vede, în faptul că am ajuns rău, mâna Providenţei. El a ştiut că este mâna ei de cum a văzut‑o, Joseph, şi a văzut‑o limpede. A văzut‑o scriind aceste cuvinte, Joseph: Răsplata ingratitudinii faţă de cel dintâi binefăcător şi întemeietorul norocului. Dar omul acela a spus că nu regretă ceea ce a făcut, Joseph. Nicidecum. A fost un lucru drept că a făcut‑o, a fost nobil din partea lui că a făcut‑o, a fost un gest binevoitor că a făcut‑o şi ar mai face‑o o dată la fel.”

― Mare păcat, zisei eu dispreţuitor, când terminai de mâncat după atâtea întreruperi, că omul acela n‑a spus ce anume a făcut şi ar mai face o dată la fel.

― Preanobile stăpân al „Mistreţului”, se întoarse Pumblechook către hangiul şi chelnerul din uşă, şi dumneata, William! N‑am nimic împotrivă să pomeniţi prin oraş, în sus şi în jos, dacă aşa veţi dori, că a fost un lucru drept că am făcut

‑o, că a fost nobil din partea mea că am făcut‑o, că a fost un gest binevoitor că am făcut‑o şi că aş mai face o dată la fel.

Cu aceste cuvinte, şarlatanul fără pereche dădu pompos mâna cu amândoi şi părăsi hanul, lăsându‑mă mai mult uluit decât încântat de virtuţile acelui nelimpezit „ce” făcut de el. La scurt timp după el, părăsii şi eu hanul şi, pe când coboram strada principală, îl văzui cuvântând (fără îndoială despre acelaşi lucru) în uşa prăvăliei sale, în faţa unui grup de persoane alese care mă onorară cu priviri duşmănoase când trecui prin dreptul lor, pe cealaltă parte a drumului.

Dar aceasta nu făcu decât să‑mi sporească plăcerea de a mă întoarce la Biddy şi la Joe, a căror nesfârşită îngăduinţă mi se părea că străluceşte încă şi mai puternic, dacă aşa ceva era cu putinţă, prin contrast cu acest escroc neruşinat. Mă îndreptam către casa lor încet, căci încă mă simţeam slăbit, dar cu senzaţia din ce în ce mai desluşită că, pe măsură ce mă apropiam de ei, mi se lua o povară de pe suflet şi lăsam aroganţa şi prefăcătoria din ce în ce mai departe în urmă.

Era o zi minunată de iunie. Cerul era senin, ciocârliile pluteau în zbor în înalturi, deasupra lanurilor verzi, şi mi se părea că întreg colţul acela de ţară era cu mult mai frumos şi mai tihnit decât îl văzusem eu vreodată. Multe vise dulci -

despre viaţa pe care o voi duce aici şi despre schimbarea în bine a firii mele, când voi avea un spirit călăuzitor alături de mine, de ale cărui credinţă simplă şi înţelepciune curată şi prietenoasă mă convinsesem - îmi făcură drumul parcă

mai scurt şi treziră în mine un fior de duioşie. Inima îmi era uşoară acum, că mă

întorceam, căci după atâtea schimbări care se petrecuseră în viaţa mea mă

simţeam ca unul care îşi târa anevoie acasă picioarele desculţe, după o peregrinare care durase ani de‑a rândul.

Nu văzusem niciodată clădirea şcolii unde era Biddy învăţătoare, dar uliţa lăturalnică prin care intrai în sat, ca să nu stârnesc curiozitatea, mă făcu să trec chiar prin faţa ei. Mă simţii dezamăgit să aflu că era zi de vacanţă - nici un copil nu era prin preajmă, iar casa lui Biddy era închisă. Mă bucurase gândul s‑o găsesc prinsă în treburile ei zilnice şi să apar pe neaşteptate, dar speranţa îmi fu zădărnicită.

Însă fierăria nu era departe şi m‑am îndreptat către ea, pe la umbra plăcută

a teilor, ciulind urechea să prind bătăile ciocanului. Multă vreme după ce‑ar fi trebuit să le aud şi mult după ce mi se păru că le aud, dar nu fu decât o părere, domni o linişte deplină. Când mă oprii să ascult mai atent, teii erau la locul lor, la fel şi rugii şi castanii, ale căror frunze foşniră ca un cântec, dar bătaia ciocanului lui Joe lipsea din glasul vântului de vară.

Aproape speriat, fără să ştiu de ce, să dau cu ochii de fierărie, o văzui, în cele din urmă şi descoperii că era încuiată. Nici o flacără în cuptor, nici o ploaie de scântei strălucitoare, nici un vuiet de foale, totul era pustiu şi nemişcat.

Însă casa nu era pustie, iar în salonaşul de musafiri părea să fie cineva, căci zării perdelele albe fluturând la fereastra deschisă şi înveselită cu flori. M‑am îndreptat agale către ea, voind să arunc o privire furişă peste flori, când Joe şi Biddy apărură în faţa mea, ţinându‑se de braţ.

La început, lui Biddy îi scăpă un ţipăt, de parcă ar fi văzut stafia mea, dar în clipa următoare era în braţele mele. Văzând‑o, plânsei de emoţie, iar ea plânse la vederea mea; eu, pentru că arăta atât de proaspătă şi de drăguţă, iar ea, pentru că arătam atât de tras şi de palid la faţă.