Pierdusem totul, se isprăvise totul! Când am ieşit, îndreptându‑mă spre poartă, până şi lumina zilei părea mai întunecată decât atunci când intrasem. O
vreme, m‑am furişat pe nişte uliţe lăturalnice şi pe scurtături, după care m‑am hotărât să străbat pe jos tot drumul până la Londra, pentru că în clipele acelea îmi venisem în fire atât cât să înţeleg că nu mă puteam întoarce la han şi da ochii cu Drummle, că n‑aş fi suportat să stau într‑o diligenţă şi să mi se vorbească şi că n‑aş fi putut face nimic mai bun decât să‑mi epuizez forţele.
Era trecut de miezul nopţii când am traversat London Bridge. Luând‑o pe străduţele strâmte şi întortocheate care, la vremea aceea, duceau spre vest, până
la debarcaderul Middlesex, cea mai scurtă cale de acces spre Temple era pe lângă
malul fluviului, prin Whitefriars. Nu eram aşteptat până a doua zi, dar aveam un rând de chei şi, dacă Herbert se dusese la culcare, aş fi putut să mă culc şi eu, fără să‑l mai deranjez.
Rar se întâmpla să intru în Temple prin poarta dinspre Whitefriars după ce se dădea stingerea, şi eram plin de noroi şi obosit, aşa că nu i‑am luat în nume de rău paznicului de noapte faptul că m‑a examinat cu multă atenţie, pe când ţinea poarta întredeschisă ca să trec înăuntru. Ca să‑i împrospătez memoria, i‑am spus cum mă numeam.
― Nu eram foarte sigur, domnule, dar m ‑ am gândit c ‑ aţi putea fi
dumneavoastră. Aveţi un bilet, domnule. Cel care a adus mesajul a zis să
binevoiţi să‑l citiţi la lumina felinarului meu.
Foarte surprins de această cerinţă, am luat biletul. Îi era adresat domnului Philip Pip, iar deasupra destinatarului erau scrise cuvintele: „Te rog, citeşte acest bilet pe loc”. L‑am deschis, în timp ce paznicul ţinea felinarul ridicat, şi am citit conţinutul, scris de mâna lui Wemmick:
Nu teduceacasă!
Capitolul XLV
Întorcându ‑ mă de la poarta spre Temple de îndată ce ‑ am citit acest avertisment, mă îndreptai, târâş‑grăpiş, către Fleet Street, de unde luai o birjă
târzie, care mă duse până la „Hummums”, în Covent Garden. La vremea acea, întotdeauna puteai găsi la „Hummums” un pat de închiriat, la orice oră din noapte, iar servitorul de la ghişeu, îngăduindu‑mi să intru, aprinse lumânarea care venea la rând pe raft şi mă conduse drept la dormitorul care venea la rând în registru. Acesta era un soi de vizuină, la parterul din spatele imobilului, cu un pat monstruos şi ameninţător, cu baldachin şi cu patru stâlpi, dominând întregul spaţiu, sprijinindu‑şi unul dintre picioarele sale de despot în vatra focului şi un altul în cadrul uşii, înghesuind cumplit bietul lavoar minuscul, de parcă s‑ar fi bucurat de drepturi divine.
Când cerui să am lumină în odaie peste noapte, servitorul îmi aduse, înainte să se retragă, o lumânare cu fitil de trestie, la mare preţ în vremurile acelea pline de virtuţi - un obiect asemenea stafiei unei trestii, care se frângea din şale de îndată ce o atingeai, cu care nici o încăpere nu se putea lumina vreodată şi care fu plasată într‑o temniţă, izolată pe fundul unei cutii înalte de metal, ca un turn şi cu găuri rotunde, care desenau pe pereţi nişte pete de lumină ca ochii unei făpturi treze, aţintiţi asupra mea. Când mă vârâi în pat, stând întins, cu picioarele umflate de atâta mers, sleit de oboseală şi nespus de abătut, descoperii că nu puteam închide ochii, nici pe‑ai mei, nici pe‑ai acelui Argus stupid din odaie. Şi astfel, în întunericul şi neclintirea nopţii, ne holbam unul la altul.
Ce noapte plină de jale! Cât de neliniştită, cât de lugubră, cât de nesfârşită!
În odaie plutea o miasmă neprimitoare, de funingine rece şi de praf încins şi, aruncând o privire deasupra mea, în colţurile baldachinului, îmi imaginai imensul număr de muşte albastre de carne, de urechelniţe din piaţă şi de râme de la ţară care trebuie să fi fost agăţate acolo, hibernând până la vară. Gândul acesta mă făcu să mă întreb dacă nu s‑ar putea întâmpla ca unele gângănii să
cadă peste mine şi atunci mi se năzări că simt uşoare atingeri pe faţă - o întorsătură foarte neplăcută a gândurilor, care mă făcu că simt alte atingeri, şi mai nesuferite, pe spinare. După ce stătui treaz la pândă o vreme, începură să se facă auzite acele voci stranii care umplu tăcerea. Pereţii de lemn ai odăiţei şopteau, vatra focului ofta, micul lavoar cu picior ticăia şi, din rărunchii dulapului, din când în când, răsuna un soi de coardă de chitară. Aproape în acelaşi timp, ochii de pe pereţi căpătară o nouă expresie, astfel încât în fiecare dintre aceste priviri pironite asupra mea vedeam scris: „Nu te duce acasă!”
Oricare ar fi fost nălucirile şi zgomotele nocturne care mă năpădeau, nici
unul nu uita să mă avertizeze: „Nu te duce acasă!” Şi sfatul acesta se împletea strâns cu fiecare senzaţie, de parcă mi s‑ar fi înfipt în trup, provocându‑mi o rană dureroasă. Nu cu mult înainte, citisem în ziare cum un gentleman necunoscut venise, noaptea căutându‑şi adăpost la „Hummums”, se dusese la culcare şi se omorâse, fiind găsit dimineaţa într‑o baltă de sânge. Îmi trecu prin minte că trebuie să fi ocupat chiar vizuina mea şi mă dădui jos din pat ca să mă
încredinţez că nu erau urme de sânge pe undeva. Apoi, deschisei uşa, privind de
‑a lungul culoarului şi îmi mai veni inima la loc, zărind, departe, lumina ce‑mi ţinea tovărăşie în clădirea aceea şi lângă care picotea servitorul. În tot acest răstimp, mă întrebam neîncetat de ce nu trebuia să mă duc acasă şi ce anume se întâmplase, când aş fi putut să mă întorc şi dacă Provis mai era în siguranţă
acasă - încât ai fi putut crede că în capul meu nu putea să încapă nimic altceva.
Chiar şi atunci când mi‑o aminteam pe Estella şi felul în care ne despărţiserăm în ziua aceea, pentru totdeauna, revăzând toate împrejurările în care se petrecuse despărţirea noastră, toate privirile şi tonurile vocii sale şi mişcările degetelor ei tricotând, şi atunci eram urmărit, de pretutindeni de avertismentul: „Nu te duce acasă!” Când, în sfârşit, aţipii cu mintea şi trupul obosite peste măsură, avertismentul se prefăcu într‑un verb ameninţător şi uriaş, pe care trebuia să‑l conjug la modul conjunctiv, timpul prezent: „Tu să nu te duci acasă, el să nu se ducă acasă, noi să nu ne ducem acasă, voi să nu vă duceţi acasă, ei să nu se ducă
acasă”. Apoi, la diversele forme de condiţional‑optativ: „Eu n‑ar trebui şi nu m‑
aş putea duce acasă” şi „eu n‑aş avea cum, n‑aş putea, n‑aş vrea şi n‑ar trebui să mă duc acasă” - până ce simţii că m‑am zăpăcit, pierzând şirul, şi îmi răsucii capul pe pernă, uitându‑mă din nou la privirile aţintite asupra mea de pe pereţi, de jur împrejur.
Lăsasem vorbă să fiu trezit la ora şapte, ştiind că trebuia să mă întâlnesc cu Wemmick mai înainte de a vedea pe oricine altul şi fiindu‑mi limpede că acesta era un caz în care numai sentimentele sale de Walworth contau. Am fost uşurat când am ieşit din odaia în care‑mi petrecusem o noapte atât de zbuciumată şi n
‑a fost nevoie să mi se mai bată la uşă şi a doua oară, ca să mă scol într‑o clipă
din patul acela neprimitor.
Parapetul castelului răsări înaintea ochilor mei la ora opt. Micuţa slujnică
tocmai intra în fortăreaţă cu două cornuri calde. Mă îndreptai către poartă şi trecui podul mobil însoţit de fetiţă. Astfel, ajunsei neanunţat în faţa lui Wemmick, care pregătea ceaiul pentru el şi tata‑mare. O uşă deschisă oferea vederii priveliştea bătrânului în pat.
― Hei, domnule Pip! zise Wemmick. Te‑ai întors, aşadar?
― Da, m‑am întors, dar nu m‑am dus acasă.
― Foarte bine, zise el, frecându ‑ şi mâinile. Am lăsat, pentru orice eventualitate, câte un bilet la fiecare dintre porţile spre Temple. Dumneata la care ai ajuns?
Îi povestii.
― O să trec eu pe la celelalte, în cursul zilei, ca să rup restul biletelor, zise Wemmick, fiindcă e o regulă sănătoasă să nu laşi, dacă poţi, nici o dovadă scrisă
în urma ta, căci nu se ştie niciodată când va fi folosită împotriva ta. O să‑mi îngădui o mică familiaritate cu dumneata... Vrei, te rog, să frigi cârnatul ăsta pentru tata‑mare?
Îi răspunsei că mă încânta s‑o fac.
― Atunci, poţi să‑ţi vezi de treabă, Mary Anne, îi zise Wemmick micuţei slujnice. Şi astfel, rămânem doar noi doi, după cum vezi, domnule Pip, adăugă el, făcându‑mi cu ochiul când fetiţa ieşi.
Îi mulţumii pentru prietenia şi grija de care dăduse dovadă, iar discuţia noastră continuă cu voce joasă, în vreme ce eu frigeam cârnatul pentru tata‑
