mergem prea mult şi n‑o să pornim foarte de dimineaţă. Să zicem că ar putea să

‑ ţi răpească (socotind şi gustarea de dimineaţă din timpul plimbării) patru ceasuri, de la opt la douăsprezece. N‑ai putea să‑ţi calci pe inimă şi să vii?

Făcuse atât de multe pentru mine, nu o dată, încât ceea ce îmi cerea acum însemna foarte puţin. I‑am spus că puteam să vin şi că voi veni sigur, iar el s‑a arătat atât de încântat de consimţământul meu, încât m ‑ am simţit şi eu mulţumit. La stăruinţa sa, i‑am făgăduit să‑l caut la castel, luni dimineţa, la ora opt şi jumătate şi, cu acestea, ne‑am despărţit.

Punctual la întâlnire, sunai la poarta castelului, luni dimineaţa, şi Wemmick însuşi îmi ieşi în întâmpinare. Ceea ce mă surprinse de la prima privire fu că

părea mai ţeapăn ca de obicei şi purta o pălărie mai lustruită. Înăuntru ne aşteptau două pahare de rom cu lapte şi doi biscuiţi. Bătrânul pesemne se sculase cu noaptea în cap, căci, aruncând o privire în odaia lui, văzui că patul era gol.

După ce ne înviorarăm bând romul cu lapte şi mâncându‑ne biscuiţii, odată

încheiate aceste pregătiri, eram gata să ieşim la plimbare, dar nu mică mi‑a fost mirarea să‑l văd pe Wemmick că ia o undiţă şi o pune pe umăr.

― Ei, doar nu mergem la pescuit! zisei eu.

― Nu, răspunse Wemmick, dar îmi place să umblu cu o undiţă.

Mi‑am zis în sinea mea că era o ciudăţenie, dar n‑am dat glas acestui gând şi am pornit la drum. Ne îndreptarăm către Camberwell Green şi, când ajunserăm mai aproape, Wemmick spuse deodată:

― Hei! Uite‑o biserică!

Nu era nimic surprinzător în acest lucru, dar, din nou, mă mirai foarte tare când el adăugă, de parcă îi venise în minte o idee strălucită:

― Hai să intrăm!

Am intrat, Wemmick lăsându‑şi undiţa sub portal şi uitându‑se bine de jur împrejur. Apoi, Wemmick îşi afundă mâna în buzunarele hainei şi scoase de acolo o bucată de hârtie.

― Hei! zise el. Uite‑o pereche de mănuşi! Hai să le încercăm!

Cum mănuşile erau din piele de căprioară, albe, iar gura sa ca o cutie de scrisori era deschisă cât se poate, începui să am puternice bănuieli. Acestea mi se preschimbară în certitudini când îl zării pe tata‑mare intrând pe o uşă laterală, însoţit de o doamnă.

― Hei! zise Wemmick. Uite‑o pe domnişoara Skiffins! Hai să facem o nuntă!

Domnişoara discretă era înveşmântată în haine obişnuite, numai că acum tocmai se străduia să îşi înlocuiască mănuşile de piele verzi cu unele albe. De

altfel, şi tata‑mare se ocupa cu pregătirea unei jertfe asemănătoare pe altarul lui Hymeneu. Bătrânul gentleman, totuşi, întâmpina mari dificultăţi în a‑şi pune mănuşile, încât, până la urmă, Wemmick trebui să‑l sprijine cu spatele de un pilastru, apoi să treacă în spatele stâlpului, proptindu‑se în el, şi să înceapă să

tragă de mănuşi, în vreme ce eu îl ţineam pe bătrân pe după mijloc, ca să poată

opune o rezistenţă deopotrivă mare şi nevătămătoare. Prin această ingenioasă

stratagemă, mănuşile fură îmbrăcate perfect.

Când se iviră pastorul şi dascălul, ne aliniară pe toţi, în ordine, în faţa balustradei fatale. Credincios ideii sale de a face să pară că nimic din toate acestea nu fusese aranjat dinainte, îl auzii pe Wemmick zicând, ca pentru sine, în vreme ce scoase ceva din buzunarul jiletcii, mai înainte de începerea slujbei:

― Hei! Uite‑un inel!

Eu jucai rolul de martor sau cavaler de onoare al mirelui, în vreme ce o fetiţă

şchioapă, care deschidea uşile stranelor prin biserică şi purta o boneţică de copil mic pe cap, se prefăcu prietena de suflet a domnişoarei Skiffins. Răspunderea de a conduce mireasa la altar îi reveni bătrânului, care izbuti, fără să vrea, să‑l supere pe pastor, ceea ce se întâmplă după cum vă voi spune. Când pastorul întrebă: „Cine i‑o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?”, bătrânul gentleman, neavând nici o bănuială unde ajunsese ceremonia, rămase neclintit, zâmbind cu toată îngăduinţa la cele zece porunci. Atunci, pastorul întrebă din nou: „Cine i ‑ o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?” Bătrânul gentleman continuând să rămână în starea sa de neştiinţă venerabilă, mirele îi strigă, pe tonul său obişnuit: „Ei, tată‑mare, doar ştii... Cine o dă?” La care bătrânul răspunse, cu mare vioiciune, înainte de a spune că el era acela: „Foarte bine, John, foarte bine, băiatule!” Iar pastorul făcu o pauză atât de sumbră după

aceasta, încât pentru moment mă cuprinse îndoiala că în ziua aceea se va mai săvârşi căsătoria.

Totul se încheie cu bine şi, când ieşirăm din biserică, Wemmick ridică

acoperământul cristelniţei, puse mănuşile înăuntru şi o acoperi la loc. Doamna Wemmick, mai grijulie faţă de viitor, îşi vârî mănuşile albe în buzunar şi îşi puse în loc mănuşile sale verzi.

― Şi acum, domnule Pip, zise Wemmick, punându‑şi din nou, triumfător, undiţa pe umăr, ca la venire, dă‑mi voie să te întreb dacă i‑ar putea trece cuiva prin minte că acesta este un alai de nuntă?

La o cârciumioară drăguţă, aflată la vreo milă şi ceva pe dealul înverzit de dincolo de o pajişte, luarăm micul dejun. În salon se mai afla şi o masă de biliard, în cazul în care am fi dorit să ne destindem după ceremonie. Băgai de seamă cu plăcere că doamna Wemmick nu mai desprindea braţul domnului Wemmick când acesta i se încolăcea în jurul taliei, ci rămânea nemişcată, într‑un scaun cu spătar înalt de lângă perete, ca un violoncel în cutia lui, şi îngăduia să fie îmbrăţişată, la fel cum ar fi îngăduit‑o şi instrumentul muzical amintit.

Masa fu excelentă şi, dacă vreunul dintre convivi refuza ceva din cele puse pe masă, Wemmick zicea:

― Sunt prevăzute prin contract, să ştiţi, nu vă fie teamă să luaţi!

Am băut în cinstea tinerei perechi, am băut în cinstea bătrânului, am băut în cinstea castelului, am salutat mireasa la plecare şi am încercat să fiu un tovarăş

de petrecere cât mai plăcut cu putinţă.

Wemmick mă conduse până la uşă, unde ne strânserăm din nou mâinile şi îi

urai numai bucurie.

― Mulţumesc! zise Wemmick, frecându‑şi palmele. Ea se pricepe atât de bine la găini, cum nici n‑ai idee! O să‑ţi dau câteva ouă, ca să‑ţi dai seama singur. Şi, domnule Pip!... mă chemă el înapoi, vorbindu‑mi în şoaptă. Şi acesta este tot un sentiment de Walworth, dacă nu te superi.

― Înţeleg. De care nu trebuie să pomenesc în Little Britain, zisei eu.

Wemmick încuviinţă printr‑un semn din cap.

― După cele ce ţi‑au scăpat zilele trecute, ar fi mai bine ca domnul Jaggers să nu mai afle şi de asta. Ar putea crede că mi s‑a moleşit creierul sau ceva de soiul ăsta.

Capitolul LVI

Provis zăcu în închisoare, foarte bolnav, tot timpul scurs între punerea lui sub acuzaţie şi deschiderea sesiunii de judecată. Avea două coaste rupte, unul din plămâni îi fusese atins şi respira cu mare greutate şi cu dureri care creşteau pe fiecare zi. Din pricina rănilor sale, vorbea cu glas foarte scăzut, abia de‑l auzeam, şi, de altfel, vorbea foarte puţin. Dar era întotdeauna dornic să mă

asculte, iar aceasta deveni cea mai de seamă misiune a vieţii mele: să‑i vorbesc şi să‑i citesc ceea ce ştiam că are voie să audă.

Fiind mult prea bolnav ca să poată rămâne în închisoarea comună, fu mutat, încă de a doua zi, la infirmerie. Aceasta mi‑a dat prilejul să fiu mai des împreună

cu el decât ar fi fost posibil în alte condiţii. Dacă n‑ar fi fost bolnav, ar fi fost pus în lanţuri, căci era privit ca un înrăit într‑ale evadării şi altor blestemăţii.

Deşi îl vedeam în fiecare zi, vizitele erau scurte, şi, din pricina orelor lungi de despărţire, puteam să‑i văd pe chip chiar şi cea mai mică schimbare care se petrecea în starea sănătăţii sale. Nu‑mi amintesc să fi găsit vreodată o schimbare în bine. Se topea văzând cu ochii din clipa în care uşa închisorii se închisese pentru totdeauna în urma lui şi era tot mai slăbit şi mai bolnav.

Supunerea şi resemnarea pe care le arăta erau cele ale unui om la capătul puterilor. Uneori, din ţinuta sa ori din cele vreo două şoapte pe care le scăpa, îmi dădeam seama că a chibzuit îndelung asupra întrebării dacă, în împrejurări mai puţin rele, n‑ar fi fost şi el un om mai bun. Dar niciodată nu şi‑a găsit vreo scuză

pentru faptele sale folosind acest argument, şi nici n‑a încercat să‑şi înfăţişeze trecutul altfel decât fusese.

Se întâmpla, mai bine zis, s‑a întâmplat de două sau trei ori, când mă aflam şi eu de faţă, ca una dintre persoanele însărcinate să‑l păzească să pomenească