― Am fost răsplătit cu generozitate pentru serviciul meu de odinioară, de aici, zisei eu ca s‑o potolesc, prin faptul că am fost apoi luat în ucenicie, şi v‑am pus aceste întrebări numai din curiozitate. Ceea ce urmează are un alt scop, mai dezinteresat, sper. Lăsându ‑ mă să stărui în greşeala mea, domnişoară
Havisham, este adevărat că aţi vrut să le pedepsiţi... sau să le păcăliţi - poate veţi găsi dumneavoastră cuvântul potrivit pentru intenţia pe care aţi avut‑o, aşa încât să nu vă jignească - pe rudele dumneavoastră lacome?
― Da, asta am vrut. Dar o meritau! Şi tu o meritai! Cine sunt eu, mă rog, ca
să mă chinui să‑i conving pe ei sau să te conving pe tine să nu vă închipuiţi una sau alta? Ţi‑ai întins singur capcane. Nu eu ţi le‑am întins.
Aşteptând până se linişti din nou, căci şi la cuvintele acestea mânia îi răbufnise sălbatic şi brusc, zisei mai departe:
― Am fost trimis în familia unei rude de‑a dumneavoastră, domnişoară
Havisham, şi am trăit aproape nedespărţit de membrii ei de când am plecat la Londra. Ştiu că şi ei au picat în plasa aceleiaşi amăgiri, la fel de nevinovaţi ca şi mine. Ar însemna să fiu făţarnic şi lipsit de ruşine dacă nu v‑aş spune, fie că vă
face plăcere, fie că nu, şi fie că vreţi să‑mi daţi crezare, fie că nu, că îl nedreptăţiţi adânc pe domnul Matthew Pocket, ca şi pe fiul său Herbert, dacă îi consideraţi altfel decât generoşi, corecţi, deschişi şi incapabili de orice intrigi sau josnicii.
― Sunt prietenii tăi, zise domnişoara Havisham.
― Mi‑au devenit prieteni, răspunsei eu, ba chiar într‑un moment în care credeau că i‑am înlăturat şi în care Sarah Pocket, domnişoara Georgiana şi doamna Camilla nu erau deloc prietenele mele, după câte ştiu eu.
Faptul că îi puneam pe domnul Pocket şi pe Herbert în contrast cu celelalte neamuri părea să fie de folos, şi mă bucurai să observ acest lucru. Se uită la mine pătrunzător, câteva clipe, apoi mă întrebă, calmă:
― Ce vrei să‑mi ceri pentru ei?
― Un lucru, răsunsei eu. Să nu‑i credeţi de‑o teapă cu ceilalţi. Poate că au acelaşi sânge, dar nu au aceeaşi fire, credeţi‑mă.
Uitându‑se pătrunzător la mine, domnişoara Havisham repetă:
― Ce vrei să‑mi ceri pentru ei?
― Nu sunt atât de priceput, vedeţi bine, spusei eu drept răspuns, simţind că
roşisem puţin, încât să vă ascund, chiar dacă mi‑aş dori s‑o fac, că vreau într‑
adevăr ceva pentru ei. Domnişoară Havisham, dacă aţi putea să vă lipsiţi de nişte bani, ca să‑i faceţi lui Herbert, prietenul meu, primul şi ultimul serviciu din viaţa lui, dar care, din pricina împrejurărilor deja create, va trebui să‑i fie făcut fără
ştirea lui, v‑aş arăta eu cum să procedaţi.
― De ce trebuie să fie făcut fără ştirea lui? întrebă ea, sprijinindu‑se cu amândouă mâinile în baston, ca să mă cerceteze mai bine.
― Pentru că, zisei eu, am început să‑i dau o mână de ajutor eu însumi, acum vreo doi ani, fără ştirea lui, şi n‑aş vrea să fiu dat acum în vileag. Nu pot să vă
spun de ce nu mai sunt în stare să‑i fac acest serviciu până la capăt. Ţine de taina care nu e a mea, ci a altcuiva.
Puţin câte puţin, îşi dezlipi ochii de la mine şi îi întoarse spre foc. După ce îl privi un timp îndelungat, judecând după tăcerea care se lăsă şi după lumina firavă a lumânărilor care se topeau încet, tresări din pricina surpării câtorva tăciuni şi se uită din nou la mine, la început fără să mă vadă, atenţia sporindu‑i apoi treptat. În tot acest răstimp, Estella nu se oprise din împletit. Când deveni din nou atentă la mine, domnişoara Havisham zise, vorbindu ‑mi de parcă
discuţia noastră nu s‑ar fi întrerupt:
― Altceva?
― Estella, zisei eu, întorcându‑mă spre ea, şi încercând să‑mi stăpânesc tremurul vocii, ştii că te iubesc. Ştii că te iubesc de mult şi nebuneşte.
Îşi ridică ochii spre chipul meu, când îi adresai astfel cuvântul, dar degetele
ei continuară să lucreze. Se uita la mine cu o faţă neclintită. Am zărit‑o pe domnişoara Havisham uitându‑se curioasă de la mine la Estella şi de la Estella la mine.
― Ar fi trebuit să‑ţi mărturisesc asta mai demult, dar am tăcut din pricina greşelii aceleia în care am stăruit atâta vreme. Datorită acestei greşeli am nutrit convingerea că domnişoara Havisham ne ursise unul altuia. Şi, câtă vreme am crezut că tu n‑ai fi putut hotărî altfel, m‑am abţinut să‑ţi spun ceva. Însă trebuie să ţi‑o spun acum.
Păstrându‑şi expresia încremenită, cu degetele văzându‑şi mai departe de împletit, Estella clătină din cap.
― Ştiu, zisei eu drept răspuns la gestul ei, ştiu! Nu trag nădejde că te voi putea vreodată numi a mea, Estella. Habar n‑am ce se va întâmpla cu mine peste foarte puţin timp, cât de sărac voi deveni sau încotro îmi voi îndrepta paşii. Cu toate acestea, te iubesc. Te‑am iubit dintotdeauna, din clipa în care te‑am văzut prima oară în această casă.
Uitându‑se la mine cu expresia feţei absolut neclintită, dar cu degetele în mişcare, ea clătină din nou din cap.
― Ar fi fost crud din partea domnişoarei Havisham, îngrozitor de crud, dacă
şi‑ar fi bătut joc de naivitatea unui biet băiat şi m‑ar fi chinuit în toţi aceşti ani cu o speranţă zadarnică şi cu un scop neîntemeiat, dându‑şi seama de gravitatea faptelor sale. Însă eu cred că nu şi‑a dat seama. Cred că, în suferinţa provocată
de încercările prin care a trecut, a uitat de suferinţa mea, Estella.
O văzui pe domnişoara Havisham ducându‑şi mâna în dreptul inimii şi apăsând‑o, în vreme ce continua să‑şi plimbe ochii de la Estella la mine şi înapoi.
― Se pare, zise Estella foarte calm, că există unele sentimente sau închipuiri
- nu ştiu cum să le numesc - pe care eu, una, nu sunt în stare să le înţeleg. Când spui că mă iubeşti, ştiu ce vrei să spui, recunosc alăturarea de cuvinte, dar nimic mai mult. Nu atingi nici o coardă în sufletul meu, nu se întâmplă nimic în pieptul meu. Nu‑mi pasă deloc de ceea ce îmi spui. Am încercat să te previn de acest lucru. Spune, te‑am prevenit?
I‑am răspuns întristat:
― Da.
