faima sa de individ primejdios. Atunci, zâmbea şi îşi întorcea ochii spre mine cu o privire plină de încredere, ca şi cum era convins că văzusem la el un început de îndreptare, încă de când eram copil. Pentru toate celelalte, se arăta spăşit şi plin de remuşcare şi nu l‑am auzit niciodată plângându‑se de felul în care era tratat.

Când sosi vremea deschiderii sesiunii de judecată, domnul Jaggers ceru o amânare a susţinerii procesului până la următoarea sesiune. Fireşte că o făcuse din convingerea că acuzatul nu avea să mai trăiască până atunci, dar cererea îi fu refuzată. Procesul începu printre primele şi, când Magwitch fu adus în banca

acuzaţilor, fu aşezat pe un scaun. Nu se ridică nici o împotrivire ca eu să vin lângă boxă şi, peste balustradă, să‑l ţin de mâna pe care mi‑o întindea.

Judecata fu foarte scurtă şi limpede. Toate lucrurile care se puteau spune în apărarea lui fură spuse - cum dobândise gust pentru muncă şi cum prosperase prin mijloace cinstite şi onorabile. Însă nimic nu putu ştirbi faptul că se întorsese din exil şi că se afla acolo, în prezenţa judecătorului şi a juraţilor. Era cu neputinţă să‑l judeci pentru aceasta şi să nu‑l găseşti vinovat.

La vremea aceea, era obiceiul (după cum am aflat din cumplita mea experienţă la sesiunea aceea) să se dedice o zi încheierii procesului, înainte de a se rosti sentinţa, şi să se pună la cale un final de efect când această sentinţă era de condamnare la moarte. Dacă nu ar fi tabloul de neşters pe care amintirea mea mi‑l aduce şi astăzi înaintea ochilor, cu greu mi‑ar veni să cred, chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, că am văzut treizeci şi doi de acuzaţi, bărbaţi şi femei, aduşi în faţa judecătorului pentru a‑şi primi toţi odată sentinţa. Printre cei treizeci şi doi se afla şi Magwitch, singurul aşezat, ca să poată să respire îndeajuns cât să mai păstreze un strop de viaţă în el.

Întreaga scenă îmi revine acum în minte în culorile vii ale acelei clipe, încât văd şi picăturile ploii de aprilie, rămase pe ferestrele curţii, sclipind în razele soarelui primăvăratic. Stăteam şi de data aceasta dincolo de boxă, într‑un colţ, ţinând mâna lui Magwitch în mâna mea. Îngrămădiţi ca într‑un ţarc, cei treizeci şi doi de bărbaţi şi femei stăteau în boxa acuzaţilor, unii semeţi, alţii copleşiţi de groază, unii suspinând şi plângând, acoperindu ‑ şi obrazul, alţii privind posomorâţi în jur. Se auziseră câteva ţipete dinspre femeile condamnate, care fuseseră chemate la ordine, şi apoi se lăsase tăcerea. Şerifii, împopoţonaţi cu colane, cu buchete de flori şi alte zorzoane oficiale monstruoase, aprozii, portăreii şi o galerie plină de spectatori - un public de teatru considerabil - priveau cu atenţie cum cei treizeci şi doi de acuzaţi şi judecătorul erau puşi faţă în faţă. Apoi, judecătorul începu să le vorbească. Printre nefericitele făpturi dinaintea lui, cărora ţinea în mod deosebit să li se adreseze, exista un bărbat care încă din copilărie încălcase legea, care, după repetate detenţii şi pedepse, fusese, în cele din urmă, condamnat la exil pentru mulţi ani şi care, în urma unor fapte deosebit de violente şi de îndrăzneţe, evadase şi fusese condamnat din nou la deportare pe viaţă. Acest nelegiuit păruse, o vreme, că se căieşte de greşelile lui, cât fusese departe de locurile vechilor sale fapte rele, şi dusese un trai liniştit şi cinstit. Dar, într‑un moment nenorocit, cedând apucăturilor şi patimilor care îl făcuseră atât de multă vreme o pacoste pentru societate, îşi părăsise locul de odihnă şi căinţă

şi se întorsese în ţara unde fusese proscris. Fiind dat în vileag, reuşise pentru o vreme să le scape agenţilor de poliţie, deşi, în cele din urmă, fusese prins în clipa în care voia să fugă, şi atunci le opusese rezistenţă şi pricinuise - el ştia mai bine dacă dinadins sau în orbirea neruşinării sale - moartea denunţătorului său, care îi cunoştea întreaga istorie. Pedeapsa prevăzută pentru întoarcerea sa în ţara de unde fusese surghiunit fiind moartea, iar cazul lui prezentând circumstanţe agravante, trebuia să se pregătească de moarte.

Soarele pătrundea înăuntru prin fereastra largă a tribunalului, trecând prin strălucitorii picuri de ploaie de pe geam, şi desena un con de lumină între cei treizeci şi doi de acuzaţi şi judecător, unindu‑i pe toţi laolaltă şi amintindu‑le, poate, câtorva dintre spectatori că şi acuzaţii şi judecătorul vor ajunge deopotrivă

la Judecata de Apoi, în faţa Judecătorului care e atotştiutor şi care nu poate

greşi. Ridicându‑se pentru o clipă, ca o pată distinctă în calea razei de lumină, condamnatul spuse:

― Domnule judecător, eu mi ‑ am primit deja condamnarea de la Atotputernicul, dar mă înclin în faţa sentinţei dumneavoastră.

Şi se aşeză la loc.

Se iscă o rumoare, apoi judecătorul continuă cu ceea ce mai avea de spus şi celorlalţi. După ce au fost cu toţii condamnaţi oficial, ieşiră - unii avură nevoie să

fie sprijiniţi, alţii păşiră agale, cu priviri neîmblânzite, bravând, câţiva făcură

semne din cap către galerie, vreo doi sau trei îşi strânseră mâinile, iar restul ieşiră mestecând în gură fire de iarbă, pe care le smulseseră din ghivecele plantelor din sală. Magwitch ieşi cel din urmă, pentru că trebuia să fie ajutat să

se scoale din scaunul său şi pentru că mergea foarte încet. Îmi ţinuse mânile strâns, în timp ce se scurseseră din boxă toţi ceilalţi şi în timp ce publicul se ridicase în picioare (aranjându‑şi hainele, ca şi cum ar fi fost la biserică sau mai ştiu eu unde), arătând cu mâna, în jos, ba pe nelegiuitul acela, ba pe celălalt, de cele mai multe ori pe Magwitch şi pe mine.

Îmi doream şi mă rugam fierbinte să moară înainte ca procesul‑verbal al grefierului să fie încheiat, dar, îngrozit că agonia nu i se va sfârşi până atunci, am început să scriu, chiar în noaptea aceea, o petiţie către ministrul de interne, povestindu‑i cum îl cunoscusem pe Magwitch şi cum se întorsese în ţară de dragul meu. Am scris‑o cât am putut de pătimaş şi de înduioşător, iar după ce am terminat‑o şi am trimis‑o m‑am apucat să scriu şi alte petiţii către oameni cu puteri asemănătoare, alegându‑i pe cei care speram să fie cei mai îndurători; ba chiar am întocmit una şi pentru Coroană. Câteva zile şi câteva nopţi după ce îşi primise sentinţa, nu m‑am mai odihnit deloc, doar mai aţipeam din când în când pe scaun, fiind adâncit în scrierea acestor petiţii. Iar după ce le trimiteam, nu mă

mai puteam dezlipi de locurile în care ajungeau, căci mi se părea că ar avea mai mulţi sorţi de izbândă dacă rămâneam în apropierea lor. În această stare de agitaţie nebunească şi fierbere a minţii, cutreieram străzile în fiecare seară, întrebându‑mă pe la care dintre birouri şi case îmi depusesem petiţiile. Până şi în ziua de azi, într‑o seară prăfuită şi rece de primăvară, străzile obositoare din vestul Londrei, cu şirurile lor de case severe şi bine zăvorâte şi cu lungile lor rânduri de felinare, mi se par foarte triste, căci îmi amintesc de timpurile acelea.

Vizitele zilnice pe care i le mai puteam face se scurtaseră şi acum era păzit cu străşnicie. Văzând sau închipuindu‑mi că eram bănuit că i‑aş fi putut aduce otravă, am cerut să fiu percheziţionat înainte să mă aşez lângă patul său şi i‑am spus ofiţerului care se afla mereu acolo că sunt gata să fac orice ca să‑l conving de sinceritatea gândurilor mele. Nimeni nu se purta aspru cu Magwitch sau cu mine. Gardianul mă înştiinţa, în fiecare zi, că Magwitch se simţea mai rău decât în ajun, iar ceilalţi deţinuţi din odaie, şi cei vreo câţiva deţinuţi care îngrijeau de bolnavi ca infirmieri (răufăcători, dar dând dovadă de sentimente nobile, slavă

Domnului!) îmi spuneau acelaşi lucru.

Pe măsură ce zilele treceau, îl vedeam rămânând din ce în ce mai des nemişcat, cu privirea goală aţintită în tavanul alb, cu chipul lipsit de orice expresie, până când vreun cuvânt de al meu îi lumina obrazul, pentru o clipă, dar apoi aluneca din nou în letargie. Uneori nu era în stare să vorbească deloc sau aproape deloc şi, atunci, îmi răspundea apăsându ‑ mi uşor mâna, iar eu ajunsesem să înţeleg foarte bine acest limbaj.

Numărul de zile scurse se ridicase la zece, când descoperii la el o schimbare cum nu mai văzusem. Ochii îi erau îndreptaţi către uşă şi se însufleţiră când intrai eu.

― Dragul meu băiat, zise el, când mă aşezai lângă patul său. Mă temeam că

o să întârzii. Dar ştiam eu că nu e cu putinţă.

― N‑am întârziat, zisei eu. Am aşteptat la poartă să se facă ora.

― Întotdeauna aştepţi la poartă, nu‑i aşa, băiete dragă?

― Da. Ca să nu pierd nici o clipă.

― Mulţumesc, dragul meu băiat, mulţumesc. Dumnezeu să te binecuvânteze! Nu m‑ai părăsit niciodată, dragul meu băiat!

Îi strânsei mâinile amuţit, căci nu puteam să uit că odată voisem să‑l părăsesc.

― Şi, mai presus de toate, zise el, ai fost mult mai aproape de mine de când viaţa mi s‑a întunecat, decât în vremea când îmi strălucea soarele. Ăsta‑i lucrul cel mai bun din toate!

Stătea întins pe spate, răsuflând cu mare greutate. Orice ar fi făcut şi oricât de drag i‑aş fi fost, lumina i se stingea de pe faţă încetul cu încetul, şi un văl i se aşternea peste ochii goi aţintiţi în tavanul alb.

― Astăzi suferi foarte tare?

― Nu mă plâng de nimic, dragă băiete.

― Tu niciodată nu te plângi.

Îşi rostise ultimele cuvinte. Zâmbi, iar eu înţelesei, din felul în care îmi strânse mâna, că voia s‑o ridic şi să i‑o aşez pe piept. Îmi ţinui mâna acolo, iar el zâmbi din nou şi mi‑o acoperi cu mâinile sale.

Timpul vizitei se încheiase, iar noi încă mai stăteam aşa. Dar, uitându‑mă în jur, îl descoperii lângă mine pe guvernatorul închisorii, care îmi şopti:

― Poţi să mai rămâi.

Îi mulţumii cu recunoştinţă şi îl întrebai:

― Aş putea să‑i mai spun ceva, poate încă mă mai aude?

Guvernatorul se trase câţiva paşi mai înapoi şi îi făcu semn gardianului să

iasă. Mişcarea aceasta, deşi se petrecuse fără zgomot, retrase vălul de pe ochii goi aţintiţi în tavanul alb, care îndreptară o privire plină de dragoste către mine.

― Dragă Magwitch, trebuie să‑ţi mai spun ceva, acum, la sfârşit. Înţelegi ce îţi spun?

O apăsare uşoară pe mâna mea.

― Ai avut cândva o fetiţă pe care ai iubit‑o şi ai pierdut‑o.

O apăsare mai puternică pe mâna mea.

― A trăit şi a găsit nişte prieteni puternici. Trăieşte şi acum. Este o adevărată

lady şi este foarte frumoasă. Iar eu o iubesc!

Cu o ultimă sforţare firavă, care n‑ar fi reuşit dacă n‑aş fi fost pregătit şi nu l‑aş fi ajutat, îmi ridică mâna la buzele sale. Apoi, o duse din nou pe piept şi‑o apăsă uşor, odihnindu‑şi mâinile sale deasupra. Privirea goală aţintită în tavanul alb îşi recăpătă strălucirea o clipă, dar apoi pieri, şi capul îi căzu liniştit în piept.

Amintindu‑mi atunci de ceea ce citisem împreună, m‑am gândit la cei doi oameni care au intrat în templu să se roage, şi mi‑am dat seama că nu ştiam alte cuvinte mai potrivite de rostit la căpătâiul său decât: „O, Doamne, îndură‑Te de el, păcătosul!”

Capitolul LVII