― Oh, dragă Biddy, dar ce gătită eşti!

― Da, dragă Pip.

― Şi, Joe, ce gătit eşti şi tu!

― Da, dragul meu Pip, bătrâne.

M‑am uitat lung la ei, de la unul la altul, şi atunci...

― E ziua nunţii mele! strigă Biddy, într‑o izbucnire de fericire. M‑am măritat cu Joe!

..... ...... ...... ..

Mă duseră în bucătărie, unde îmi culcai capul pe vechea masă de brad.

Biddy îmi săruta mâna, iar pe umărul celălalt simţeam atingerea încurajatoare a lui Joe.

―... că nu era destul de în putere, draga mea, ca să facă faţă veştii neaşteptate, zise Joe.

Iar Biddy răspunse:

― Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, dragă Joe, dar eram prea fericită!

Erau amândoi atât de copleşiţi de bucurie şi de mândri că mă vedeau, atât de mişcaţi că venisem pe la ei, atât de încântaţi de faptul că se nimerise să vin tocmai în ziua aceea, ca să le întregesc fericirea!

Primul meu gând fu să‑i mulţumesc fierbinte Cerului că nu‑i suflasem niciodată vreun cuvânt lui Joe despre această ultimă speranţă a mea, acum zădărnicită. Şi cât de adesea, pe când se afla lângă mine, în timpul bolii mele, nu

‑mi stătuse pe buze! Ar fi aflat‑o negreşit, dacă ar mai fi rămas la mine măcar un ceas!

― Dragă Biddy, zisei eu, ai cel mai bun bărbat din toată lumea asta şi, dacă l

‑ai fi văzut cum a stat lângă patul meu, ai fi... Dar nu, nu l‑ai fi putut iubi mai mult decât îl iubeşti.

― Nu, n‑aş fi putut, într‑adevăr, zise Biddy.

― Şi, dragă Joe, ai cea mai bună nevastă din toată lumea asta, şi o să te facă

foarte‑foarte fericit, aşa cum meriţi să fii, dragul, bunul şi nobilul meu Joe!

Joe se uită o clipă la mine, cu buze tremurânde, şi apoi îşi duse sincer mâneca la ochi.

― Joe şi Biddy, pentru că aţi fost la biserică astăzi şi sunteţi îngăduitori şi iubitori faţă de toată omenirea, primiţi umilele mele mulţumiri pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine, fiind răsplătiţi cu atâta nerecunoştinţă! Vă spun că vă voi părăsi în mai puţin de un ceas, căci voi pleca foarte curând în străinătate, şi că

nu voi avea linişte până ce n‑am să câştig prin munca mea banii cu care m‑aţi scăpat de închisoare şi până ce n‑am să vi‑i trimit, dar să nu credeţi, dragă Joe şi dragă Biddy, că, dacă aş putea să vă dau înapoi de o mie de ori mai mult, aş

socoti că pot şterge vreun sfanţ din datoria mea către voi!

Se arătară amândoi adânc mişcaţi de cuvintele mele şi mă rugară, într‑un glas, să nu mai spun nimic.

― Bine, dar trebuie să mai spun. Dragă Joe, sper că vei avea copii pe care să

‑i iubeşti şi că în colţul acesta al căminului va mai sta într‑o seară de iarnă vreun prichindel care o să‑ţi aducă aminte de alt prichindel, care a plecat de aici pentru totdeauna. Să nu‑i spui, Joe, că am fost nerecunoscător. Să nu‑i spui, Biddy, că

am fost lipsit de mărinimie şi nedrept. Spuneţi‑i doar că v‑am respectat pe amândoi pentru că aţi fost atât de buni şi de cinstiţi şi că, pentru că el este copilul vostru, am zis că este firesc să ajungă un om mult mai bun decât mine.

― Ba n‑am să‑i spun, zise Joe, din dosul mânecii, nimic de soiul ăsta, Pip.

Nici Biddy n‑o să‑i spună. Nimeni, nimeni n‑o să‑i spună aşa ceva.

― Şi acum, deşi ştiu că aţi făcut‑o deja în inimile voastre minunate, vă rog din suflet să‑mi spuneţi amândoi că mă iertaţi! Vă rog, lăsaţi‑mă să vă aud rostind aceste cuvinte, ca să pot duce amintirea sunetului lor cu mine, şi atunci o să fiu în stare să îmi închipui că aveţi încredere în mine şi că veţi gândi lucruri mai bune despre mine odată şi‑odată!

― Oh, dragul meu prieten, Pip, bătrâne! zise Joe. Dumnezeu ştie că te iert, dacă e ceva pentru care să te iert!

― Amin! Dumnezeu ştie că te iert! se auzi Biddy, ca un ecou.

― Acum daţi‑mi voie să mă duc până sus, să văd vechea mea odăiţă şi să mă

odihnesc acolo câteva clipe, singur. Iar după ce o să stau cu voi la masă, să veniţi cu mine, până la stâlpul indicator, dragă Joe şi Biddy, înainte să ne luăm rămas

‑bun!

Am vândut bruma de lucruri rămase şi‑am pus deoparte tot ce am putut, pentru a mă înţelege cu creditorii - care mi‑au acordat un răgaz generos ca să le dau toţi banii înapoi - şi am plecat din ţară, alăturându‑mă lui Herbert. Cam într

‑o lună am părăsit Anglia, iar în vreo alte două luni eram agent la „Clarriker & Co.”, şi după alte patru luni primeam cea dintâi sarcină pe cont propriu. Căci grinda tavanului care traversa salonul de la Mill Pond Bank a încetat să mai

tremure sub tunetele şi fulgerele bătrânului Bill Barley şi acum era liniştită, aşa că Herbert plecase să se însoare cu domnişoara Clara, iar eu rămăsesem cu întreaga răspundere a filialei orientale, până ce aveau să se întoarcă amândoi.

Au trecut mai mulţi ani până să ajung partener la firmă. Dar am trăit fericit lângă Herbert şi soţia sa un trai modest şi mi‑am plătit toate datoriile şi am corespondat mereu cu Biddy şi Joe. Abia când am devenit al treilea asociat al firmei, Clarriker m‑a pârât lui Herbert, mărturisindu‑i că taina parteneriatului lui Herbert îi împovărase destulă vreme cugetul, aşa că trebuia să i‑o spună.

Aşadar, i‑a dezvăluit‑o, iar Herbert a fost nespus de emoţionat şi de surprins, iar prietenia noastră n‑a avut de suferit din pricina îndelungatei mele tăceri. Nu trebuie să las lumea să‑şi închipuie că firma noastră era uriaşă sau că scoteam o grămadă de bani de pe urma ei. Nu făceam afaceri pe picior mare, dar ne bucuram de o reputaţie bună, munceam mult pentru câştigurile noastre şi ne descurcam mulţumitor. Datoram atât de mult sârguinţei voioase a săritorului Herbert, încât adeseori mă întrebam cum am putut vreodată să cred, în primele zile când ne întâlniserăm, că nu va fi în stare să reuşească în viaţă, până când într‑o bună zi m‑a luminat gândul că, pesemne, neputinţa aceasta n‑a fost niciodată în el, ci în mine.

Capitolul LIX

Timp de unsprezece ani nu îi mai văzusem, cu ochii mei, pe Joe şi pe Biddy -

deşi amândoi îmi răsăreau adesea înaintea ochilor minţii, în Orient - când, într‑

o seară de decembrie, la vreo oră sau două după ce se lăsase întunericul, mi‑am aşezat uşor mâna pe clanţa vechii noastre bucătării. O apăsai atât de uşor, încât nu mă auzi nimeni, şi aruncai o privire înăuntru înainte să fiu văzut. Acolo, fumându‑şi pipa în locul lui dintotdeauna, în faţa focului din bucătărie, la fel de sănătos şi de în putere ca întotdeauna, deşi puţin încărunţit, stătea Joe; iar dincolo de el, vârât într‑un colţ şi apărat de piciorul lui Joe, aşezat pe vechiul meu scăunel şi uitându‑se la foc... eram iarăşi eu!

― I‑am pus numele Pip, de dragul tău, prietene, zise Joe încântat, când mă

aşezai pe un alt scăunel, alături de copil (dar fără să‑i ciufulesc părul), căci speram să semene puţin cu tine, când va mai creşte, şi credem că‑ţi seamănă.

Şi eu credeam la fel, aşa că l‑am luat la o plimbare a doua zi dimineaţa şi am stat de vorbă o grămadă, înţelegându‑ne minunat unul cu altul. Şi l‑am dus şi la cimitir, suindu‑l pe o piatră de mormânt, iar el îmi arătă, de la înălţimea aceea, care piatră era dedicată memoriei lui „Philip Pirrip, răposat al acestei parohii, şi, de asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus”.

― Biddy, zisei eu, când am ajuns să vorbesc cu ea, după masă, în timp ce fetiţa îi adormise în poală, va trebui să mi‑l dai pe Pip într‑una din zilele acestea sau să mi‑l împrumuţi, cum vrei să‑i spui.

― Nu, nu, zise Biddy cu blândeţe. Trebuie să te însori.