La ultimul etaj, în mansarda împărţită cu ajutorul unui perete de scânduri în două încăperi răcoroase şi aerisite, în care domnul Barley se auzea mult mai slab decât în salonul de sub odaia sa, l‑am găsit pe Provis, instalat confortabil.
Nu pomeni despre nici o îngrijorare, de parcă nu simţea nici una care să merite rostită cu glas tare, dar mă izbi faptul că era mult mai blând - greu de spus cum anume, căci nu‑mi puteam da seama şi n‑am putut nici mai târziu, oricât am încercat să‑mi amintesc, dar fără nici o îndoială că era mult mai blând.
Prilejul pe care ziua aceea de odihnă mi‑l oferise pentru a gândi pe îndelete avusese drept rezultat convingerea mea fermă că nu trebuia să‑i spun nimic lui Provis în legătură cu Compeyson. După tot ce aflasem, duşmănia sa faţă de omul acela l‑ar fi împins să iasă din casă şi să pornească în căutarea lui, grăbindu‑şi astfel pieirea. Aşadar, când Herbert şi cu mine ne aşezarăm, împreună cu Provis, în faţa focului din odaia sa, îl întrebai, mai întâi de toate, dacă are încredere în părerile lui Wemmick şi în sursele sale de informaţii.
― Desigur, dragul meu băiat, se înţelege! răspunse el, făcând un semn din cap cu gravitate. Jaggers ştie lucrul acesta.
― Atunci, uite! Am stat de vorbă cu Wemmick, zisei eu, şi am venit să‑ţi spun ce măsuri m‑a îndemnat să iau şi ce sfat mi‑a dat.
Şi i‑am redat întocmai discuţia mea cu Wemmick, mai puţin cele privitoare
la Compeyson, cum ziceam. I‑am povestit că Wemmick auzise, la închisoarea Newgate (de la vreun slujbaş de acolo sau de la vreun deţinut, asta nu mai ştiam), că era bănuit că s‑a întors şi că apartamentul în care locuiam era supravegheat.
I‑am spus că Wemmick ne sfătuia ca el, Provis, să stea ascuns o vreme, iar eu să
mă ţin departe de el. Apoi i‑am spus şi ce‑mi zisese Wemmick despre plecarea din ţară. Am adăugat că, bineînţeles, când va veni momentul, voi pleca odată cu el sau îl voi urma, la scurtă vreme, după cum ar fi fost mai lipsit de primejdii în opinia lui Wemmick. Despre ce avea să se întâmple după aceea n‑am adus vorba
- într‑adevăr, nici mie nu‑mi era deloc limpede în minte, nici plăcut în conştiinţă, mai ales acum, când îl vedeam atât de împăcat sufleteşte, deşi se afla neîndoielnic în primejdie, de dragul meu. Cât despre schimbarea modului meu de trai, l‑am întrebat dacă, în împrejurările în care ne aflam în prezent, nesigure şi grele, n‑ar fi pur şi simplu caraghios, dacă nu mai rău, să‑i dau ascultare şi să‑
mi înmulţesc cheltuielile.
Provis nu putu să nu‑mi dea dreptate şi, într‑adevăr, se arătă rezonabil în tot ceea ce discutarăm. Întoarcerea sa în Anglia fusese un gest periculos, recunoscu el, şi ştiuse că avea să rămână întotdeauna astfel. Mai spuse că nu va întreprinde nimic ca să‑şi forţeze norocul şi că îşi făcea prea puţine griji în ceea ce privea siguranţa sa, câtă vreme se bucura de ajutorul nostru atât de preţios.
Herbert, care privise îndelung în foc, chibzuind, zise atunci că îi trecuse prin minte un gând, inspirat din sfaturile lui Wemmick, şi care poate ar merita încercat.
― Amândoi suntem buni vâslaşi, Handel, şi l‑am putea duce noi înşine pe fluviu în jos, când va sosi ceasul. Astfel, n‑ar mai fi nevoie să închiriem atunci nici vreo barcă, nici vreun vâslaş străin, ceea ce ne‑ar scuti cel puţin de o bănuială - şi este bine să preîntâmpini cât mai multe motive de suspiciune. Nu contează anotimpul... Nu crezi că ar fi un lucru bun dacă ai începe chiar de acum să ţii o barcă la debarcaderul din Temple şi să‑ţi faci obiceiul să vâsleşti pe fluviu? O dată ce‑ţi vei face acest obicei, cine va mai băga de seamă sau cine se va mai mira, când va sosi clipa plecării? Dacă o vei face de douăzeci sau de cincizeci de ori până atunci, la momentul respectiv nu va fi nimic neobişnuit că o faci şi a douăzeci şi una oară sau a cincizeci şi una oară.
Îmi plăcu acest plan, iar Provis se arătă de‑a dreptul încântat de el. Am hotărât că merita pus în aplicare şi că Provis va trebui să nu dea niciodată vreun semn că ne cunoaşte, dacă ne va vedea trecând pe sub London Bridge sau prin dreptul lui Mill Pond Bank. Ne‑am înţeles că va trebui să‑şi tragă obloanele ferestrelor, care dădeau spre răsărit, ori de câte ori ne va vedea trecând, dându‑
ne de veste, astfel, că totul este în regulă.
Cu acestea, odată ce totul fusese stabilit, discuţia noastră se sfârşi. Mă
ridicai să plec, atrăgându‑i lui Herbert atenţia că ar fi mai bine să nu ne întoarcem acasă amândoi o dată, aşa că eu urma să plec cel dintâi, iar el după o jumătate de oră.
― Nu‑mi face plăcere că trebuie să te las aici, îi zisei lui Provis, deşi nu mă
îndoiesc că eşti mai în siguranţă aici decât în preajma mea. La revedere!
― Dragul meu băiat, răspunse el, strângându‑mi mâinile, nu ştiu când o să
ne mai putem întâlni şi nu‑mi plac despărţirile cu „La revedere”. Spune mai bine
„Noapte bună”!
― Noapte bună! Herbert o să facă mereu drumul între noi şi, când va sosi clipa, poţi fi sigur că voi fi pregătit. Noapte bună, noapte bună!
Ne‑am zis că ar fi bine ca el să rămână în camerele lui, aşa că îl lăsarăm pe palier, în faţa uşii, ţinând o lumânare deasupra balustradei ca să ne lumineze scările la coborâre. Privind înapoi către el, m‑am gândit la prima noapte când sosise şi la cum se schimbaseră rolurile de atunci, când nici nu‑mi trecea prin minte că voi fi atât de trist şi de neliniştit ca acum fiindcă mă despărţeam de el.
Bătrânul Barley bodogănea şi înjura, când trecurăm iarăşi pe lângă uşa lui, de parcă nu făcuse nici o pauză şi nu avea de gând să se mai oprească vreodată.
Când ajunserăm la capătul scării, îl întrebai pe Herbert dacă omul nostru îşi păstrase numele de Provis. Herbert îmi răspunse că nu, fireşte, şi că pe noul chiriaş în chema domnul Campbell. De asemenea, îmi explică el, tot ceea ce se ştia despre domnul Campbell era că el, Herbert, îl avea în grijă şi, prin urmare, avea tot interesul ca domnul Campbell să ducă o viaţă îndestulătoare şi retrasă.
Astfel, când am intrat în salonul unde doamna Whimple şi Clara şedeau ocupate cu lucrul lor de mână, eu n‑am mai zis nimic despre interesul meu faţă de domnul Campbell, ci am păstrat totul pentru mine. După ce îmi luai rămas‑bun de la frumoasa şi gingaşa fată cu ochi întunecaţi şi de la femeia cu inimă de mamă, care nu‑şi putuse înfrâna simpatia sinceră pentru mica poveste de dragoste adevărată, mi se păru că atelierul de parâme „Old Green Copper” se înălţa, de fapt, pe un cu totul alt teren. Bătrânul Barley putea fi bătrân cât lumea şi putea să înjure cât două armate la un loc, fiindcă în bazinul Chinks se aflau destulă tinereţe, încredere şi speranţă mântuitoare cât să‑l umple până la buză, ba chiar să dea pe dinafară. Dar atunci, gândurile îmi zburară la Estella şi la despărţirea noastră şi mă întorsei acasă foarte trist.
Totul era mai liniştit ca niciodată în cartierul Temple. Ferestrele odăilor din clădirea din faţă, pe care Provis le ocupase până nu demult, erau întunecate şi încremenite. Nu se vedea nici ţipenie de om în Garden Court. Am trecut pe lângă
fântână de două sau trei ori înainte să cobor treptele care duceau spre locuinţa mea, dar eram într‑adevăr singur. Când Herbert se întoarse, veni până la mine la pat - căci mă dusesem drept la culcare, abătut şi frânt cum mă simţeam - şi mă
înştiinţă de acelaşi lucru. După aceea, deschizând una dintre ferestre, se uită pe stradă, în lumina lunii, şi îmi spuse că totul era la fel de pustiu şi de solemn ca o catedrală.
A doua zi, m‑am dus să caut o barcă. Am găsit curând una, pe care am adus
‑o până la debarcaderul din Temple, legând‑o într‑un loc la care puteam să ajung în vreo două minte. Apoi, am început să ies zilnic, chipurile pentru a mă antrena şi a face mişcare - uneori singur, alteori însoţit de Herbert. Ieşeam adesea şi pe vreme rece, pe ploaie şi pe grindină, însă nimeni nu mă mai băga în seamă, după
ce fusesem văzut de vreo câteva ori. La început, mă ţineam aproape de Blackfriars Bridge, dar, când orele de flux se schimbau, o luam către London Bridge. Pe vremea aceea, era vechiul London Bridge şi, la unele faze ale fluxului, se iscau în jurul său vârtejuri şi un curent perfid care îi aduseseră locului o faimă
proastă. Însă eu ştiam destul de bine cum să „ţintesc” podul, când le vedeam iscându‑se, şi astfel am început să vâslesc printre vasele puse la apă în Pool şi mai jos, spre Erith. Prima oară când am trecut pe lângă Mill Pond Bank, Herbert şi cu mine trăgeam fiecare la câte o pereche de rame şi, atât la dus, cât şi la întors, am văzut obloanele ferestrelor dinspre răsărit coborând. Herbert vizita
casa doamnei Whimple de trei ori pe săptămână - rar s‑a întâmplat să se ducă de mai puţine ori - şi niciodată nu mi‑a adus vreo cât de mică informaţie care să mă
pună pe jar. Totuşi ştiam că există motive întemeiate de nelinişte şi nu puteam să
alung gândul că sunt supravegheat. Odată ce ţi se naşte în minte, gândul acesta te urmăreşte neîncetat. Mi‑ar fi greu să vă spun câte persoane nevinovate am bănuit, pe‑atunci, că ar fi pe urmele mele.
Pe scurt, trăiam mereu cu frică din pricina acelui om nesăbuit, care trebuia să rămână ascuns. Herbert îmi spusese, odinioară, că îi plăcea să zăbovească la câte o fereastră a apartamentului nostru, după căderea serii, când începea refluxul, şi să‑şi închipuie că apele se îndreptau, purtându‑i toate gândurile, spre Clara. Însă eu îmi închipuiam acum că ele se îndreptau spre Magwitch şi că
fiecare pată întunecată de la suprafaţă ar fi putut să fie urmăritorii lui, ducându
