― Dacă‑l cunosc!? exclamă hangiul. Încă de când era... de când era de‑o şchioapă!

― Dar mai vine vreodată pe aici?

― Sigur, zise hangiul, mai vine când şi când pe la prietenii lui nobili, iar omului care l‑a făcut un gentleman îi dă cu piciorul.

― Şi cine e omul acela?

― Cel despre care ţi‑am vorbit, zise hangiul, domnul Pumblechook.

― Faţă de altcineva nu se mai arată nerecunoscător?

― Fără îndoială că s‑ar arăta, dacă ar putea, răspunse hangiul, numai că nu poate. De ce? Pentru că Pumblechook este singurul care a făcut totul pentru el.

― Pumblechook spune asta?

― Dacă spune asta!? făcu hangiul. N‑are de ce să spună asta. Se ştie!

― Dar o spune?

― I s‑ar preface sângele în oţet oricui l‑ar auzi vorbind despre asta, zise hangiul.

Mi‑am spus în sinea mea: „Totuşi, Joe, dragul meu Joe, tu nu vorbeşti niciodată despre asta. Îndelung răbdătorul şi iubitorul meu Joe, tu nu te plângi niciodată. Nici tu, scumpa şi blânda mea Biddy!”

― S ‑ ar zice că v ‑ a pierit şi pofta de mâncare în urma accidentului dumneavoastră, spuse hangiul, aruncând o privire la braţul meu bandajat, de sub haină. Încercaţi o bucăţică mai fragedă!

― Nu, mulţumesc, răspunsei eu şi mă întorsei cu spatele la masă, căzând pe gânduri, cu ochii spre foc. Nu mai pot mânca. Poţi să strângi.

Niciodată nu mă apăsase atât de dureros nerecunoştinţa mea faţă de Joe ca acum, din pricina şarlatanului neruşinat de Pumblechook. Cu cât mai făţarnic era el, cu atât mai sincer era Joe; cu cât mai josnic era el, cu atât mai nobil era Joe.

Mai bine de‑un ceas, cât am stat în faţa focului cu aceste gânduri în minte, m‑am simţit umilit până în adâncul sufletului, şi pe bună dreptate. Bătaia

ceasului m‑a smuls din gânduri, dar nu şi din mâhnirea şi remuşcările mele.

Atunci m‑am ridicat, mi‑am încheiat haina în jurul gâtului şi am ieşit afară.

Scotocisem prin buzunare mai devreme după scrisoarea primită, ca s‑o mai citesc o dată, dar nu reuşisem s‑o găsesc şi mă gândeam cu neplăcere că îmi căzuse, pesemne, în paiele din trăsură. Ştiam, totuşi, foarte bine că locul de întâlnire era baraca stăvilarului de lângă cuptorul de var, în mlaştină, iar ora întâlnirii era nouă. Am pornit‑o grăbit drept spre mlaştină, nemaiavând nici o clipă de pierdut.

Capitolul LIII

Era o noapte neagră, deşi luna plină răsărise de cum lăsasem în urmă

grădinile şi pătrunsesem în mlaştină. Dincolo de marginea sa întunecată se vedea o panglică de cer senin, lată numai cât să cuprindă luna, mare şi roşie. În câteva minute, aceasta urcă deasupra fâşei senine, pierzându‑se în norii groşi, îngrămădiţi unul peste altul.

Sufla un vânt lugubru, iar mlaştina era posomorâtă. Un străin n‑ar fi putut îndura priveliştea, ba chiar şi mie mi se părea atât de apăsătoare, încât şovăiam, pe jumătate ispitit să mă întorc îndărăt. Însă o cunoşteam bine şi puteam să

nimeresc drumul şi printr‑o beznă mai adâncă, aşa că nu aveam nici o scuză să

mă întorc, o dată ce ajunsesem aici. Aşa că am continuat să merg, împotriva voinţei mele, la fel cum venisem până aici.

Nu mă îndreptam către vechea mea casă şi nici nu mergeam pe drumul pe care străbătuserăm cândva mlaştina, în urmărirea puşcăriaşilor. Mergeam acum cu spatele la pontoane şi, când priveam peste umăr, puteam zări în depărtare luminile lor bine cunoscute pe fâşia de nisip. Cunoşteam cuptorul de ars varul la fel de bine ca pe vechiul fort, deşi se aflau la mai multe mile distanţă unul de altul, şi, dacă s‑ar fi aprins câte o torţă în fiecare dintre aceste două puncte, în noaptea aceea s‑ar fi văzut o lungă dâră de orizont albicios între două pete strălucitoare.

La început, a trebuit să închid nişte porţi în urma mea. Din când în când, înmărmuream, căci vitele culcate pe potecile cu maluri înalte se ridicau în picioare şi porneau la fugă, împiedicându‑se prin ierburi şi păpuriş. Însă, după

puţin timp, mi se păru că rămăsesem singur în tot şesul.

Mai trecu încă o jumătate de oră până să mă apropii de cuptorul de var.

Varul ardea cu un miros greu şi înecăcios, iar focul fuseseră aprins şi lăsat în voia sa, căci nu se vedea nici un lucrător prin preajmă. Imediat lângă cuptor se afla o micuţă carieră de piatră. Era chiar în drumul meu şi băgai de seamă, după

uneltele şi roabele risipite în jur, că se lucrase acolo toată ziua.

Urcând din nou la nivelul mlaştinii, dincolo de această groapă mare, pe poteca plină de hârtoape care o traversa, zării o lumină în baraca veche a stăvilarului. Îmi iuţii paşii şi bătui la uşă. Aşteptând un răspuns, mă uitai în jurul meu, observând că stăvilarul era părăsit şi rupt, că baraca de lemn cu acoperiş de ţiglă nu avea să mai apere mult de vânt şi ploaie, în caz că acum o făcea, că noroiul şi mocirla erau acoperite cu var şi că aburii înăbuşitori din

cuptor se târau fantomatic spre mine. Nu primii nici un răspuns, aşa că mai bătui o dată. Tot fără răspuns, aşa că încercai ivărul.

Ivărul sări sub mâna mea şi uşa se deschise. Uitându‑mă înăuntru, văzui o lumânare aprinsă pe masă, o bancă, şi o saltea pe un cadru de pat pe rotiţe. Cum mai era şi un pod deasupra, am strigat:

― E cineva aici?

Dar nici acum nu mi se răspunse. Atunci, mă uitai la ceas şi, văzând că e trecut de nouă, strigai din nou:

― E cineva aici?

Cum nu primii nici un răspuns, ieşii pe uşă afară, neştiind ce să fac.

Începuse o ploaie deasă. Nevăzând nimic altceva decât ceea ce văzusem şi până atunci, intrai înapoi în baracă şi rămăsei în prag, privind afară, în noapte.

Pe când îmi spuneam că, de bună seamă, fusese cineva înăuntru de curând şi că

avea să se întoarcă în scurtă vreme, altminteri lumânarea n‑ar fi fost aprinsă, îmi dădu prin minte să mă uit cât de lung era fitilul ars. Mă răsucii pe călcâie să mă

duc la lumânare şi, când pusei mâna pe ea, se stinse deodată, izbită puternic, iar în clipa următoare înţelesei că fusesem prins şi strâns zdravăn într‑un laţ, pe care cineva mi‑l aruncase din spate peste cap.

― Ei, zise o voce înăbuşită, cu o înjurătură, acum te‑am prins!

― Ce‑i asta? am strigat, zbătându‑mă. Cine e? Ajutor, ajutor, ajutor!

Braţele îmi erau lipite pe lângă corp, iar strânsoarea laţului pe braţul rănit îmi provoca dureri înfiorătoare. Uneori o mână de zdrahon, alteori un piept de zdrahon îmi astupa gura, ca să‑mi înăbuşe strigătele. Simţeam mereu o răsuflare fierbinte lângă mine, în timp ce mă luptam din răsputeri, dar zadarnic, pe întuneric, şi eram legat fedeleş de perete.

― Şi acuma, zise vocea înăbuşită cu o altă înjurătură, mai strigă tu şi‑o să te curăţ cât ai clipi!

Gata să leşin şi ameţit de durerea din braţul rănit, năucit de surpriză şi totuşi dându‑mi seama cât de uşor ar fi fost ca această ameninţare să fie pusă în fapt, mă oprii şi încercai să‑mi eliberez braţul puţin. Dar eram legat mult prea strâns ca să izbutesc. Simţeam că, dacă înainte braţul îmi fusese ars, acum îmi era pus la fiert.

Deodată, noaptea de afară dispăru, fiind înlocuită cu o beznă ca de smoală, ceea ce mă făcu să înţeleg că necunoscutul trăsese oblonul. După ce bâjbâi puţin prin jur, găsi cremenea şi amnarul pe care le căuta şi se căzni să aprindă o lumină. Eu îmi încordai vederea către scânteile care cădeau pe iască şi peste care el sufla neîncetat, ţinând un băţ de chibrit în mână, dar nu‑i putui desluşi decât buzele şi vârful albastru al băţului de chibrit, dar şi pe‑acestea doar pe apucate.

Iasca era umedă - nici nu era de mirare, într‑un astfel de loc - şi scânteile piereau, una după alta.

Omul nu se grăbea deloc şi o lua de la capăt, scăpărând amnarul de cremene. Cum scânteile cădeau ploaie în jurul lui, i‑am putut vedea mâinile şi câteva linii ale feţei, şi‑am priceput că era aşezat şi aplecat peste masă. Curând, i‑am zărit din nou buzele vinete, suflând peste iască, apoi izbucni o flacără ce mi