― Nu sunt atât de nesăbuit, domnule, cât să vă socotesc răspunzător în vreun fel pentru înţelegerea greşită şi concluziile mele neîntemeiate, dar întotdeauna am crezut că e vorba de domnişoara Havisham.
― După cum spui, Pip, răspunse domnul Jaggers, întorcându‑şi privirea cu răceală spre mine şi împungând aerul cu degetul arătător, nu sunt răspunzător pentru aceasta.
― Totuşi, părea atât de adevărat, domnule! mă apărai eu, cu inima zdrobită.
― N‑aveai nici cea mai mică dovadă, Pip, îmi zise domnul Jaggers, scuturând din cap şi adunându‑şi poalele hainei. Niciodată să nu te iei după aparenţe, să
cauţi întotdeauna dovezile. Nu există regulă mai bună.
― Nu mai am nimic de spus, oftai eu, după ce stătusem tăcut câteva clipe. Mi
‑am verificat informaţia şi cu asta, basta!
― Iar pentru că Magwitch - din New South Wales - şi‑a dezvăluit, în cele din urmă, identitatea, zise domnul Jaggers, vei înţelege, Pip, cât de neabătut am
urmat linia stabilită de‑a lungul întregii noastre relaţii. Niciodată n‑a existat nici cea mai mică abatere de la linia strictă a faptelor. Eşti conştient de asta?
― Pe deplin, domnule.
― I‑am comunicat lui Magwitch - din New South Wales -, când mi‑a scris prima oară - din New South Wales -, să ţină cont că nu trebuie să se aştepte de la mine să mă abat vreodată de la linia strictă a faptelor. De asemenea, i‑am comunicat să aibă în vedere şi un alt lucru. Mi s‑a părut că desluşesc vag în scrisoarea sa o oarecare intenţie de a te vizita aici, în Anglia. L‑am prevenit că nu trebuie să mai aud nimic de soiul ăsta, că în situaţia lui este departe de a obţine iertarea, că a fost expatriat pentru tot restul vieţii şi că, făcându‑şi apariţia în ţara sa, gestul va fi considerat un delict şi îl va face pasibil de pedeapsa capitală.
L‑am prevenit pe Magwitch, zise domnul Jaggers uitându‑se încruntat la mine. I
‑am scris în New South Wales despre aceste lucruri. Fără îndoială că a ţinut cont de avertisment.
― Desigur, întării eu.
― Am fost informat de către Wemmick, continuă domnul Jaggers, uitându‑
se mai departe încruntat la mine, că a venit o scrisoare, marcată la Portsmouth, de la un colonist pe nume Purvis sau...
― Sau Provis, îi suflai eu.
― Aşa, sau Provis - mulţumesc, Pip. Poate că e chiar Provis, nu? Poate că tu ştii că este Provis, nu?
― Da, zisei eu.
― Ştii că este Provis. O scrisoare, ziceam, din Portsmouth, de la un colonist pe nume Provis, care cerea detalii despre adresa ta, în numele lui Magwitch. Am înţeles că Wemmick i‑a trimis detaliile cerute, tot prin poştă. Probabil că tot de la Provis ai primit şi tu lămuririle despre Magwitch... din New South Wales, nu‑i aşa?
― Da, de la Provis le‑am primit, răspunsei eu.
― La revedere, Pip, zise domnul Jaggers, întinzându‑mi mâna. Mă bucur că
te‑am văzut. Dacă o să‑i mai scrii lui Magwitch - în New South Wales - sau dacă
o să‑i trimiţi vorbă prin Provis, fii bun şi anunţă‑l că raportul amănunţit şi documentele doveditoare ale lungii noastre socoteli îţi vor fi trimise ţie, laolaltă cu restul de bani, căci încă au mai rămas bani. La revedere, Pip!
Am dat mâna, iar el a continuat să mă privească încruntat. M‑am întors către uşă şi el tot se mai uita încruntat după mine, în vreme ce, de pe raft, cele două măşti mortuare păreau că încearcă să‑şi deschidă pleoapele şi să scoată din gâtlejurile lor tumefiate exclamaţia: „Oh, ce mai om!”
Wemmick era plecat în oraş, dar şi dacă s‑ar fi aflat la pupitrul său, tot n‑ar fi putut să mă ajute cu nimic. M‑am întors direct în Temple, unde l‑am găsit pe cumplitul Provis bând rom cu apă şi fumând tutun „cap‑de‑negru”, în deplină
siguranţă.
A doua zi, hainele pe care i le comandasem sosiră acasă, iar el le îmbrăcă.
Orice ar fi pus pe el îi venea şi mai prost (cel puţin aşa gândeam eu, cu tristeţe) decât ce purtase înainte. Am început să cred că avea ceva în el care zădărnicea orice încercare de a‑l deghiza. Cu cât îl îmbrăcam cu haine mai elegante, cu atât mai tare aducea cu ocnaşul şchiopătând din mlaştină. Această impresie născută
din mintea mea bolnavă de nelinişte se datora, fără îndoială, faptului că
înfăţişarea şi purtările sale de demult îmi redeveniseră familiare, şi tot mai eram încredinţat că îşi târa unul din picioare, de parcă ar mai fi avut încă inelul greu de fier prins de el, şi că din creştet până‑n tălpi era puşcăriaş, puşcăriaş până‑n străfundurile fiinţei sale.
Pe de altă parte, urmările vieţii singuratice pe care o dusese în coliba aceea încă îşi mai spuneau cuvântul şi îi dădeau o înfăţişare sălbatică, pe care nici un fel de haină n‑o putea îmblânzi. Mai erau şi urmările vieţii stigmatizate, duse printre cei aidoma lui şi, mai presus de toate, conştiinţa faptului că se furişa şi se ascundea. Fie că stătea aşezat sau în picioare, fie că mânca sau bea, în felul în care chibzuia, cu capul vârât între umeri, chinuit, sau în care îşi scotea cuţitul mare, de marinar, cu mâner de os, şi întâi îl ştergea pe picior şi abia pe urmă îşi tăia mâncarea, sau în felul în care îşi ridica paharul sau ceaşca la gură, de parcă
erau nişte blide prost făcute, sau în care îşi tăia o bucată de pâine cu care ştergea de jur împrejur, până la ultima urmă de sos, farfuria, de parcă voia să ‑şi prelungească plăcerea mâncării cât mai mult, după care îşi curăţa şi degetele pe bucata de pâine şi o înghiţea - în toate aceste împrejurări şi în nenumărate alte situaţii mărunte, care se iveau la tot pasul într‑o zi, el era în mod vădit şi fără
putinţă de tăgadă puşcăriaşul, răufăcătorul, omul în lanţuri.
Fusese ideea lui să‑şi pudreze părul, iar eu mă înduplecasem, după ce izbutisem să‑l conving să renunţe la pantalonii scurţi. Dar nu pot descrie efectul pudrei asupra lui decât prin priveliştea fardului pe faţa unui mort, într‑atât de cumplit era felul în care tot ce era de dorit să rămână ascuns din înfăţişarea lui străbătea prin stratul subţire al acelei măşti şi părea să iasă strălucitor la iveală, ca un nimb în creştetul capului. Am fost nevoiţi să renunţăm la pudră de la prima încercare şi să păstrăm părul lui aşa cum era, numai că tuns scurt.
N‑am cuvinte să spun ce simţeam, în acelaşi timp, în privinţa groaznicului mister pe care îl reprezenta el pentru mine. Când mai aţipea, seara, cu mâinile sale noduroase încleştate de braţele fotoliului şi cu capul său pleşuv, brăzdat de cute adânci, căzut în piept, şedeam şi mă uitam la el, întrebându‑mă ce făcuse şi punându‑i în cârcă toate faptele rele din lume, până când mă cuprindea o poftă
de nestăvilit să sar în picioare şi să fug. Cu fiecare ceas, dezgustul meu faţă de el creştea într‑atât încât cred că, până la urmă, ajuns la capătul puterilor din pricina atâtor gânduri negre, fără să mai ţin seama de tot binele pe care mi‑l făcuse şi de riscul pe care îl înfrunta acum, chiar aş fi ascultat această pornire, dacă n‑aş fi ştiu că Herbert avea să se întoarcă în scurt timp. Odată, m‑am dat de
‑a binelea jos din pat, în toiul nopţii, şi‑am început să mă îmbrac în cele mai jerpelite haine ale mele, grăbit să‑l las acolo, să‑l las cu tot ce aveam şi să mă
înrolez ca soldat în India.
Mă îndoiesc că vreo stafie m‑ar fi îngrozit mai tare, acolo, în odăile pustii, în serile şi nopţile acelea lungi, cu vânt şi cu ploaie izbind neîncetat. O stafie n‑ar fi putut fi prinsă şi spânzurată din pricina mea, în schimb, gândul că el ar fi putut să păţească aşa ceva şi spaima cumplită că, până la urmă, chiar aşa se va întâmpla îmi sporeau teama. Când nu dormea sau nu făcea pasienţe cu un pachet de cărţi ferfeniţite de‑ale lui - un joc pe care nu mi‑a fost dat să‑l văd nicăieri altundeva, în care el îşi însemna cărţile câştigate înfigându‑şi cuţitul de marinar în masă - aşadar, când nu avea aceste două îndeletniciri, mă ruga să‑i citesc ceva:
