Oricum, cu greu m‑am înfrânat să nu mă duc în strada Gerrard chiar în seara aceea. Nerăbdarea mi se mai potoli numai când Herbert începu să‑mi explice că, dacă plecam în clipa aceea, probabil aveam să fiu ţintuit la pat şi incapabil să dau o mână de ajutor tocmai când siguranţa fugarului nostru ar fi depins de mine. Înduplecându‑mă, în sfârşit, după ce repetai încă o dată că, orice s‑ar întâmpla, aveam să mă duc la domnul Jaggers a doua zi, acceptai să nu mai stărui, să‑mi las rănile să fie îngrijite şi să rămân acasă. A doua zi, dimineaţa devreme, ieşirăm împreună, îl lăsai pe Herbert, care la cotul străzii Giltspur o

apucă spre Smithfield, să îşi vadă de drum spre City, iar eu mă îndreptai către Little Britain.

Din când în când, domnul Jaggers şi domnul Wemmick treceau în revistă

conturile biroului, verificau actele şi puneau în ordine dosarele. În aceste ocazii, Wemmick îşi ducea registrele şi documentele în cabinetul domnului Jaggers, iar un secretar dintre cei de la etaj cobora în biroul din faţă, ţinându‑i locul. Găsind un astfel de suplinitor la postul lui Wemmick în dimineaţa aceea, înţelesei ce se petrecea, dar nu‑mi păru rău că aveau să fie amândoi de faţă, căci astfel Wemmick se putea convinge că nu‑i spuneam domnului Jaggers nimic care să‑l compromită pe el.

Apariţia mea, cu braţul bandajat şi cu haina neîncheiată, aruncată peste umeri, îmi înlesni scopul. Deşi îi trimisesem domnului Jaggers de îndată ce sosisem în oraş un scurt raport despre accident, trebui acum să‑i dau toate detaliile. Împrejurările fiind ieşite din comun, discuţia noastră fu mai puţin seacă

şi rigidă, mai puţin controlată de regulile depoziţiilor juridice decât cele de până

atunci. Când am descris dezastrul, domnul Jaggers a stat, potrivit obiceiului său, în faţa căminului. Wemmick se lăsase pe spate în scaunul său, uitându‑se ţintă

la mine, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi tocul vârât în gura sa ca o cutie de scrisori. Măştile celor două brute, pe care mintea mea nu le putea despărţi niciodată de procedurile oficiale, păreau să se întrebe, schimonosindu‑se, dacă

nu simţeau cumva miros de fum în momentul acela.

Povestirea mea încheindu‑se, iar întrebările celor doi încetând, scosei din buzunar împuternicirea prin care domnişoara Havisham îmi dădea nouă sute de lire pentru Herbert. Ochii domnului Jaggers se înfundară şi mai mult în orbite când îi înmânai tăbliţele, dar i le dădu imediat lui Wemmick, cu ordinul de a completa un cec, pe care să i‑l dea apoi lui, să‑l semneze. Pe când se pregătea cecul, mă uitam la Wemmick, care scria, iar domnul Jaggers, legănându‑se şi apăsând cu toată greutatea pe ghetele sale bine lustruite, se uita la mine.

― Îmi pare rău, Pip, zise el când îmi vârâi cecul în buzunar, după ce îl semnase, că nu facem nimic pentru dumneata.

― Domnişoara Havisham a avut bunăvoinţa să mă întrebe dacă n‑ar putea face nimic pentru mine, iar eu i‑am răspuns că nu.

― Toată lumea ar trebui să‑şi cunoască interesul! zise domnul Jaggers, şi îl zării pe Wemmick schiţând din buze cuvintele „proprietate portabilă”.

― Eu nu i‑aş fi răspuns nu, dacă aş fi fost în locul dumitale, mai zise domnul Jaggers, dar fiecare îşi cunoaşte mai bine propriul interes.

― Interesul fiecărui om, îmi zise şi Wemmick, cu reproş abia mascat, trebuie să fie „proprietatea portabilă”.

Socotind că venise timpul pentru a deschide discuţia despre ceea ce aveam pe suflet, am zis, întorcându‑mă spre domnul Jaggers:

― Totuşi, i‑am cerut ceva domnişoarei Havisham, domnule. I‑am cerut să‑

mi dea mai multe informaţii cu privire la fiica ei adoptivă, iar ea mi‑a spus tot ce ştia.

― Da? făcu domnul Jaggers, aplecându‑se să îşi privească ghetele şi, apoi, îndreptându‑se. Ha! Eu nu cred că aş fi făcut aşa, dacă aş fi fost în locul domnişoarei Havisham. Dar ea trebuie să‑şi fi cunoscut mai bine interesul.

― Ştiu mai mult despre povestea copilei adoptate de domnişoara Havisham

decât ştie domnişoara Havisham însăşi, domnule. Ştiu cine este mama fetei.

Domnul Jaggers se uită întrebător la mine şi repetă:

― Mama?

― N‑au trecut mai mult de trei zile de când i‑am văzut mama.

― Da? făcu domnul Jaggers.

― Şi la fel şi dumneavoastră, domnule. Iar dumneavoastră aţi văzut‑o şi mai de curând.

― Da? continuă domnul Jaggers.

― Şi cred că ştiu mai multe despre povestea Estellei şi decât dumneavoastră, zisei eu. Pentru că îi cunosc şi tatăl.

În gesturile domnului Jaggers avu loc o poticnire - se stăpânea mult prea bine ca să arate vreo schimbare, dar nu‑şi putu împiedica un fel de tresărire atentă, greu de definit - când mă încredinţă că el, unul, nu ştia cine era tatăl Estellei. Începusem să bănuiesc acest lucru când auzisem cele spuse de Provis (şi repetate, mai târziu, de Herbert) despre faptul că omul meu stătuse în umbră în timpul procesului femeii, şi făcusem legătura dintre această mărturisire şi faptul că Provis nu era, pe atunci, clientul domnului Jaggers - ceea ce urma să se întâmple abia peste patru ani, când nu mai avea nici un motiv să‑şi dezvăluie rolul în cazul de dinainte. Dar nu fusesem sigur că domnul Jaggers nu cunoştea şi această parte a poveştii, deşi acum nu mai aveam nici o îndoială.

― Aşa! Ştii cine este tatăl domnişoarei, Pip? zise întrebător domnul Jaggers.

― Da, răspunsei eu, numele său este Provis... din New South Wales.

Chiar şi domnul Jaggers tresări când rostii aceste cuvinte. Fusese cea mai slabă tresărire care i‑a scăpat cuiva vreodată, cea mai grijuliu înăbuşită şi cea mai iute stăpânită, dar fusese o tresărire, deşi o mascase, în parte, prin mişcarea de a‑şi scoate batista din buzunar. N‑aş putea spune cum a primit Wemmick vestea, căci nu m ‑am uitat la el tocmai în clipa aceea, de teamă ca ochii pătrunzători ai domnului Jaggers să nu desluşească din aceasta că între noi s‑a înfiripat o legătură despre care el nu avea habar.

― Şi pe ce dovadă, Pip, întrebă domnul Jaggers foarte rece, oprindu‑se cu batista la jumătatea drumului către nas, se bizuie Provis când pretinde aceasta?

― N‑o pretinde, zisei eu, niciodată n‑a pretins‑o, căci n‑are habar şi nici nu bănuieşte că fiica sa e în viaţă.

Pentru prima oară, puterea batistei dădu greş. Răspunsul meu fu atât de neaşteptat, încât domnul Jaggers îşi puse batista în buzunar fără a‑şi mai duce la capăt gestul obişnuit, îşi încrucişă braţele şi mă privi cu atenţie hotărâtă, deşi faţa îi rămăsese neclintită.

Atunci, i‑am povestit tot ce ştiam şi de unde ştiam - însă lăsându‑l să creadă

că aflasem de la domnişoara Havisham ceea ce, de fapt, aflasem de la Wemmick.

Am avut într‑adevăr mare grijă în această privinţă. Nici măcar nu m‑am uitat la Wemmick până ce nu am terminat tot ce aveam de spus şi nu am mai înfruntat o vreme, în tăcere, privirea domnului Jaggers. Iar când, în cele din urmă, mi‑am întors ochii spre Wemmick, am descoperit că îşi scosese condeiul din cutia sa de scrisori şi era foarte absorbit de hârtiile de pe masă.

― Ha! făcu domnul Jaggers, într‑un târziu, când secretarul mută hârtiile de pe masă. La ce act rămăseseşi, Wemmick, când a intrat domnul Pip?

Însă nu puteam îngădui să fiu dat afară în felul acela, aşa că i‑am cerut pătimaş şi aproape indignat domnului Jaggers să se poarte mai sincer şi mai bărbăteşte cu mine. I‑am reamintit speranţele înşelătoare cu care mă amăgisem, lunga vreme cât duraseră şi descoperirea cu care se încheiaseră - dându‑i de înţeles primejdia în care era Provis şi care îmi împovăra cugetul. I‑am spus că

meritam, cu siguranţă, ceva mai multă încredere din partea lui, în schimbul mărturisirii pe care tocmai i‑o făcusem. L‑am asigurat că nu‑l învinovăţeam, nici nu‑l bănuiam, nici nu îmi pierdusem încrederea în el, ci doar voiam să mă

asigure de adevărul celor descoperite de mine. Şi, dacă m‑ar fi întrebat de ce aveam nevoie de asigurările sale şi de ce credeam că am vreun drept să i le cer, i

‑aş fi răspuns, oricât de puţin ar fi preţuit el astfel de visuri sărmane, că o iubeam pe Estella nespus de tare şi de foarte multă vreme şi că, deşi o pierdusem pe veci şi urma să duc o viaţă pustie, tot ce avea legătură cu ea încă mi‑era mai drag şi mai aproape de suflet decât orice altceva pe lume. Văzând că domnul Jaggers rămăsese în picioare, nemişcat şi tăcut, arătând neînduplecat şi după această

rugăminte, m‑am întors către Wemmick şi i‑am zis:

― Wemmick, te ştiu un om cu o inimă simţitoare. Ţi‑am văzut încântătoarea casă, ţi‑am cunoscut bătrânul tată şi am văzut toate mijloacele nevinovate şi vesele cu care petreci vremea după viaţa de la birou. Te implor să pui o vorbă

bună pentru mine la domnul Jaggers şi să‑l faci să înţeleagă că, ţinând cont de împrejurările date, ar trebui să fie mai sincer cu mine!

N‑am mai văzut niciodată doi oameni care să se uite mai ciudat unul la altul decât s‑au uitat domnul Jaggers şi Wemmick după această rugăminte a mea. La început, am avut presimţirea că Wemmick va fi de îndată concediat. Dar presimţirea mi s‑a risipit când l‑am văzut pe domnul Jaggers destinzându‑şi chipul într‑un soi de zâmbet, iar pe Wemmick prinzând curaj.

― Ce înseamnă toate acestea? zise domnul Jaggers. Dumneata ai un tată

bătrân şi mijloace de distracţie plăcute şi vesele?

― Ei! replică Wemmick. Câtă vreme nu le aduc cu mine aici, ce contează?