― Pip, zise domnul Jaggers, punându‑şi o mână pe braţul meu şi zâmbind deschis, omul acesta trebuie să fie cel mai dibaci prefăcut din toată Londra!

― Nici pe departe! replică Wemmick, devenind din ce în ce mai îndrăzneţ. Sau cred că şi dumneavoastră sunteţi unul.

Schimbară din nou acele priviri ciudate, de parcă fiecare s‑ar fi temut să nu fie prins pe picior greşit de celălalt.

― Dumneata ai o căsuţă încântătoare?

― De vreme ce nu o amestec cu serviciul, replică Wemmick, să zicem că aşa este. Acuma, uitându‑mă la dumneavoastră, domnule, nu m‑aş mira ca şi dumneavoastră să plănuiţi şi să vă străduiţi în taină să aveţi o casă plăcută, într

‑o bună zi, când vă veţi simţi obosit de toată munca aceasta.

Domnul Jaggers dădu din cap, cu gândul la trecut, de vreo două sau trei ori şi oftă de‑adevăratelea.

― Pip, zise el, n‑o să‑ţi vorbesc despre „sărmane visuri”. Dumneata ştii mai multe decât mine despre astfel de treburi, având şi o experienţă mai proaspătă de acest soi. Dar hai să vorbim despre cealaltă problemă. O să‑ţi înfăţişez un posibil caz, dar ia aminte! Nu recunosc nimic!

Apoi aşteptă să‑i declar că înţelesesem bine precizarea că nu recunoştea nimic.

― Şi ‑ acuma, Pip, zise domnul Jaggers, să ne închipuim cazul. Să ne închipuim că o femeie, în nişte împrejurări ca acelea pe care le‑ai menţionat tu, îşi ţine copilul ascuns şi este silită să‑i mărturisească acest lucru avocatului, când acesta reuşeşte s‑o convingă că el trebuie să ştie, ca să‑şi poată concepe apărarea, care este adevărul despre soarta copilului. Să ne închipuim că, în acelaşi timp, este însărcinat să găsească o fetiţă pentru o lady excentrică şi bogată, care vrea s‑o adopte şi s‑o crească.

― Vă urmăresc cu atenţie, domnule.

― Să ne închipuim că el trăieşte într‑o atmosferă de iad şi că tot ce a văzut el despre copii este faptul că sunt aduşi pe lume în număr mare şi sortiţi unei pieiri sigure. Să ne închipuim că a văzut adesea copii judecaţi în toată puterea cuvântului la tribunalele penale, ridicaţi în braţe ca să poată fi văzuţi mai bine.

Să ne închipuim că ştie că, de obicei, copiii sunt băgaţi la închisoare, biciuiţi, aruncaţi de colo‑colo, neglijaţi, alungaţi, pregătiţi în fel şi chip pentru a ajunge pe mâna călăului şi crescuţi doar pentru a fi spânzuraţi. Să ne închipuim că, ştiind soarta copiilor pe care i‑a văzut el în viaţa de zi cu zi a meseriei sale, are motive întemeiate să îi considere pe aceştia doar puietul de peşte care va creşte ca să‑i ajungă lui în plasă - urmăriţi, apăraţi, puşi să jure strâmb, rămaşi orfani, chinuiţi într‑un fel sau altul.

― Vă ascult, domnule.

― Să ne închipuim, Pip, că în toată grămada aceasta de copii ar fi şi o fetiţă

drăguţă, care ar putea fi salvată; tatăl ei o crede moartă şi nu îndrăzneşte să

stârnească valuri în această privinţă, iar asupra mamei ei consilierul legal are puterea să zică: „Ştiu ce ai făcut şi cum ai făcut. Ai venit aşa, ai făcut cutare şi cutare lucru ca să înlături bănuielile. Ţi‑am descoperit urmele, pas cu pas, şi pot să‑ţi spun tot ce s‑a întâmplat. Desparte‑te de copil, dacă nu va fi nevoie să

apară la tribunal ca să te scape şi, atunci, va apărea. Lasă‑ţi copilul pe mâna mea şi o să fac tot ce‑mi stă în puteri să te scot basma curată. Dacă tu eşti salvată, şi copilul tău va fi salvat; dacă tu eşti pierdută, copilul tău va fi oricum salvat”. Să

ne închipuim că s‑au înţeles aşa şi că femeia a fost achitată.

― Înţeleg pe deplin.

― Dar înţelegi şi că nu recunosc nimic?

― Înţeleg şi că nu recunoaşteţi nimic.

Iar Wemmick repetă:

― Nu recunoaşte nimic.

― Să ne închipuim, Pip, că patima şi groaza morţii i‑au zdruncinat puţin mintea femeii şi că, atunci când a fost pusă în libertate, i s‑a făcut frică de toată

lumea şi a venit la consilierul său legal, cerându‑i adăpost. Să ne închipuim că el a primit‑o în casa lui şi că îi ţine în frâu apucăturile violente mai vechi ale firii sale, ori de câte ori o simte că este gata să izbucnească, folosindu‑se de vechea putere asupra ei. Înţelegi acest caz ipotetic?

― Foarte bine.

― Să ne închipuim că fetiţa a crescut şi s‑a măritat pentru bani. Că mama ei încă mai trăieşte. Că tatăl ei încă mai trăieşte. Că mama şi tatăl, fără să ştie unul despre celălalt, locuiesc la câteva mile, sau la câţiva furlongs ori iarzi distanţă

unul de celălalt. Că taina a rămas ascunsă pentru toată lumea, în afară de dumneata, care i‑ai găsit dezlegarea. Să ne închipuim această din urmă situaţie cu foarte mare atenţie.

― Sunt foarte atent.

― O să‑i cer lui Wemmick să şi‑o închipuie şi el cu foarte mare atenţie.

Wemmick spuse, de asemenea:

― Sunt foarte atent.

― Pentru binele cui ai da în vileag acest secret? Al tatălui? Nu cred că va avea o purtare mai bună faţă de mamă. Al mamei? Cred că, dacă a comis o faptă ca aceea pentru care a fost judecată, ar fi mai în siguranţă acolo unde se află acum.

Pentru binele fetei? Nu prea îmi vine să cred că i‑ar folosi la ceva să se afle cine i

‑au fost părinţii şi vestea să ajungă la urechile soţului, să fie târâtă în mizerie, după o evadare de douăzeci de ani, care părea că va ţine toată viaţa. Şi, admiţând că dumneata eşti îndrăgostit de ea, Pip, şi ţi‑ai clădit în jurul ei „sărmanele visuri” care, la un moment dat, se nasc în minţile mai multor oameni decât ai putea crede, atunci îţi spun eu că ar fi mai bine - şi poate ai fi făcut‑o, dacă te‑ai fi gândit mai mult - să‑ţi retezi mâna stângă, bandajată, cu mâna ta dreaptă

bandajată şi apoi să‑i dai securea lui Wemmick, aici de faţă, ca să ţi‑o reteze şi pe cealaltă.

M‑am uitat la Wemmick, a cărui faţă era foarte serioasă. El îşi duse, foarte grav, degetul la buze. Făcui şi eu la fel. Domnul Jaggers făcu la fel.

― Aşadar, Wemmick, zise acesta din urmă, reluându ‑ şi atitudinea dintotdeauna, la ce act rămăseseşi, când a intrat domnul Pip?

Am mai stat puţin, în vreme ce ei se aşternuseră pe treabă, şi am băgat de seamă că privirile ciudate pe care şi le aruncaseră unul altuia s‑au repetat de mai multe ori, cu deosebirea că, acum, fiecare dintre ei părea că bănuieşte, ca să nu spun că ştia, că dăduse dovadă, în faţa celuilalt, de o slăbiciune deloc profesională. De aceea, cred eu, se arătau acum neînduplecaţi unul cu celălalt.

Domnul Jaggers îşi luase un aer poruncitor, iar Wemmick se apăra cu îndârjire, ori de câte ori se ivea vreun punct, cât de mic, asupra căruia nu erau lămuriţi. Nu

‑i mai văzusem niciodată în raporturi atât de proaste; de obicei, se împăcau foarte bine.

Amândoi, însă, fură scoşi din încurcătură de apariţia foarte nimerită a lui Mike, clientul cu căciula de blană şi cu obiceiul de a‑şi şterge nasul cu mâneca, pe care îl văzusem chiar în prima zi în care păşisem în acel birou. Acest individ, care, atât în ceea ce‑l privea pe el cât şi pe unii membri ai familiei sale, părea să

fie întotdeauna într‑o încurcătură (ceea ce, într‑un loc ca acela, însemna să fie la Newgate), veni acum să anunţe că fiica lui mai mare a fost arestată, acuzată că ar fi furat dintr ‑ o prăvălie. În vreme ce îi împărtăşea această veste tristă lui Wemmick, iar domnul Jaggers stătea, autoritar, în faţa focului, neluând parte la discuţie, în ochii lui Mike se ivi o lacrimă.

― Ce crezi că faci? întrebă Wemmick, cu cea mai mare indignare. Ce, ai venit aici ca să te smiorcăi?

― N‑am venit pentru asta, domnule Wemmick.

― Dar asta ai făcut! zise Wemmick. Cum îndrăzneşti? Nu eşti în starea potrivită să vii aici, dacă nu poţi să vii fără să dai apă la şoareci! Ce înseamnă

asta?

― Omul nu‑şi poate stăpâni sentimentele, domnule Wemmick, se apără

Mike.