― N‑am mai dat ochii cu el a doua oară. Nici n‑aveam cum.
― A venit, ţinându‑şi cuvântul dat, şi mi‑a adus cele două bancnote de câte o liră. Eram un băiat sărac, pe atunci, după cum ştii, iar pentru un băiat sărac bancnotele acelea au însemnat o mică avere. Dar, ca şi tine, am dus‑o din ce în ce mai bine de atunci, iar acum trebuie să‑mi dai voie să ţi le înapoiez. Le vei pune în slujba unui alt băiat sărac.
Mi‑am scos punga. El mă urmări cu atenţie când aşezai punga pe masă şi o deschisei, alegând două bancnote de o liră din banii dinăuntru. Bancnotele erau curate şi noi, iar eu le netezii şi i le întinsei. Ţintuindu‑mă cu privirea, le aşeză
una peste cealaltă, le îndoi, le răsuci, le aprinse de la flacăra lămpii şi lăsă cenuşa să cadă pe tavă.
― Pot să îndrăznesc să te întreb, zise el atunci, cu un zâmbet ce aducea a încruntare şi cu o încruntare ce aducea a zâmbet, cum de ţi‑a mers bine de când tu şi cu mine ne‑am întâlnit în mlaştinile acelea pustii şi îngheţate?
― Cum?
― Îhî!
Îşi goli paharul, se ridică şi se sprijini cu mâna lui grea şi negricioasă de poliţă, într‑un colţ al căminului. Îşi ridică un picior pe grătarul căminului, pentru a‑l usca şi a‑l încălzi, iar gheata sa udă începu să scoată aburi. Însă nu se uita nici la ea, nici la foc, ci mă privea pe mine drept în ochi. Abia în momentul acesta începui să tremur.
Am deschis gura, mişcându‑mi buzele şi rostind muţeşte câteva cuvinte, după care mă căznii să‑i spun, foarte încâlcit, că fusesem ales să moştenesc o avere.
― Ar putea un umil ocnaş să întrebe ce avere? întrebă el.
― Nu ştiu.
― Ar putea un umil ocnaş să întrebe a cui avere? urmă el.
Am îngăimat din nou:
― Nu ştiu.
― Îmi dai voie să ghicesc, te‑aş întreba eu, care a fost venitul tău de când ai devenit major? Să începem cu prima cifră. Cinci?
Cu inima bătându‑mi în piept ca un baros mânuit alandala, mă ridicai de pe scaun, rămânând cu o mână pe spetează şi uitându‑mă înnebunit la el.
― Şi acum să vorbim despre custode, continuă el. Trebuie să fi fost vreun custode sau ceva asemănător, câtă vreme ai fost minor. Vreun avocat, probabil.
Prima literă a numelui avocatului, ia să vedem, să fie J?
Am fost izbit, ca de un fulger, de adevărul situaţiei mele. Iar dezamăgirile, primejdiile, necazurile şi urmările acesteia se năpustiră în mintea mea puzderie, şi mă doborâră sub greutatea lor, aşa că de‑abia mai răsuflam.
― Să zicem, reluă el, că omul care l‑a angajat pe acel avocat al cărui nume începe cu J şi ar putea fi Jaggers a venit de peste ocean până la Portsmouth, a debarcat acolo şi a vrut să‑ţi facă o vizită. „Totuşi, m‑ai găsit” ai spus tu adineauri. Ei! Cum te‑am găsit? Păi, i‑am scris de la Portsmouth unei persoane
din Londra, cerându‑i amănunte despre adresa ta. Numele acelei persoane?
Wemmick.
N‑aş fi putut rosti un cuvânt nici dacă viaţa mea ar fi atârnat de aceasta. Am rămas în picioare, cu o mână pe speteaza scaunului şi cu cealaltă apăsându‑mi pieptul, căci simţeam că mă înăbuş. Am rămas în picioare, uitându ‑ mă
înnebunit la el, până când m‑am încleştat de scaun, căci odaia începuse să se învârtă şi să salte. El mă prinse în braţe, mă trase către canapea, mă întinse, sprijinindu‑mă cu perne, şi se lăsă într‑un genunchi lângă mine - apropiindu‑şi de ochii mei faţa, pe care acum mi‑o aminteam fără greş şi la vederea căreia mă
înfiorai.
― Da, Pip, dragul meu băiat, eu am făcut un gentleman din tine! Eu sunt cel care a făcut asta! Am jurat atunci, demult, că, dacă vreodată aveam să mai câştig vreo guinee, acea guinee avea să fie a ta. Am jurat, mai apoi, că, dacă vreodată am să dau o lovitură şi‑am să devin bogat, tu vei fi cel bogat. Am trăit greu, ca tu să
trăieşti bine. Am trudit amarnic, ca tu să nu fii nevoit să munceşti. Ce te nedumereşte, băiete dragă? Crezi că‑ţi spun toate acestea ca să te simţi obligat?
Nicidecum! Ţi‑o spun ca să ştii că nenorocitul acela de câine hăituit, pe care l‑ai salvat, şi‑a ridicat fruntea atât de sus încât să poată creşte un gentleman - şi, Pip, tu eşti acela!
Scârba pe care o simţeam faţă de omul acela, groaza pe care o aveam faţă de el, sila cu care mă feream de atingerea lui n‑ar fi putut fi mai mari nici dacă ar fi fost cine ştie ce fiară turbată.
― Ascultă‑mă bine, Pip, eu sunt al doilea tată pentru tine. Tu eşti fiul meu şi pentru mine însemni mai mult decât oricine. Am pus bani deoparte numai ca să
ai tu ce cheltui. Pe când eram tocmit ca oier şi mă aflam într‑o cocioabă, în singurătate, nevăzând alte fiinţe vii decât oile, până ce aproape că uitasem cum arată chipurile omeneşti, vedeam aievea chipul tău. Îmi scăpa cuţitul din mână
de nenumărate ori, în cocioaba aceea, pe când stăteam la masă, şi atunci îmi ziceam: „Iar e băiatul aici, uitându‑se la mine când mănânc şi beau!” Te‑am văzut acolo de multe ori, la fel de limpede cum te văzusem în mlaştinile acelea ceţoase. „Să mă bată Dumnezeu! - ziceam eu, de fiecare dată, şi apoi ieşeam afară, sub cerul liber, ca s‑o strig către Ceruri - să mă bată Dumnezeu dacă, atunci când oi fi liber şi bogat, n‑oi face din băiatul acela un gentleman!” Şi am făcut‑o! Păi, nu? Uită‑te la tine, dragă băiete! Uită‑te la casa asta a ta de acum, potrivită pentru un lord! Un lord? Ha! O să faci rămăşag, pe banii tăi, cu ceilalţi lorzi şi‑o să‑i întreci!
Înflăcărat şi triumfător, ştiind că aproape îmi pierdusem cunoştinţa, nu băga de seamă felul în care primeam eu spusele sale. Şi aceasta era singura mea fărâmă de uşurare.
― Ascultă ‑ mă bine! continuă el, scoţându ‑ mi ceasul din buzunar şi întorcând spre el un inel de pe degetul meu, în vreme ce eu mă trăgeam înapoi, ferindu‑mă de atingerea sa de parcă ar fi fost un şarpe. E de aur şi e o frumuseţe... e un ceas de gentleman, zic eu! Un diamant înconjurat de rubine... e un inel de gentleman, zic eu! Uită‑te la rufăria ta... o rufărie fină şi frumoasă! Uită
‑te la hainele tale... nici că s‑ar găsi haine mai bune! Pe deasupra, cărţile tale, făcu el şi îşi întoarse privirile roată prin odaie, iată‑le, unele peste altele, pe
rafturile lor, cu sutele! Şi le‑ai citit, nu‑i aşa? Am văzut că citeai una, când am intrat. Ha, ha, ha! Să mi le citeşti şi mie, băiete dragă! Chiar dacă sunt în alte limbi, pe care eu nu le înţeleg, o să mă simt la fel de mândru ca şi când le‑aş
înţelege.
Îmi apucă din nou mâinile şi le duse la buze, iar mie îmi îngheţă sângele în vene.
― Să nu te superi că‑ţi vorbesc deschis, Pip! zise el, după ce îşi trecu din nou mâneca peste ochi şi peste frunte şi scoase din gât ţăcănitul acela de care îmi aminteam atât de bine - şi‑mi era cu atât mai groază de el cu cât îl vedeam mai emoţionat. Tu nici n‑ai putea face altceva mai bun decât să taci, dragul meu băiat. Fiindcă tu nu ai aşteptat atât de multă vreme aceste clipe, aşa cum le‑am aşteptat eu. Tu nu te‑ai pregătit pentru întâlnirea asta aşa cum m‑am pregătit eu. Dar, zău aşa, chiar nu ţi‑a trecut niciodată prin minte că eu eram acela?
― Oh, nu, nu, nu! răspunsei eu. Niciodată, niciodată!
