dangătul clopotelor de la catedrală răsună mai trist şi mai îndepărtat decât altădată. La fel, foalele vechii orgi îmi ajunseră parcă pentru prima oară la urechi ca o muzică funebră. Iar ciorile, dând târcoale turnului cenuşiu şi legănându‑se pe crengile desfrunzite ale copacilor înalţi din grădina mănăstirii, păreau să‑mi dea de veste că locurile s‑au schimbat şi că Estella a plecat de acolo pentru totdeauna.

O femeie în vârstă, pe care o mai văzusem şi înainte şi despre care ştiam că

este una dintre servitoarele care locuiau în cealaltă casă, dincolo de curtea din spate, veni să‑mi deschidă poarta. Ca în vremurile de odinioară, lumânarea aprinsă era aşezată la intrare, înăuntru, la capătul culoarului întunecos, iar eu o luai şi urcai scara singur. Domnişoara Havisham nu se afla în odaia sa, ci în odaia mai mare aflată de cealaltă parte a treptelor. Aruncând o privire în aceasta, după ce bătui zadarnic la uşă, o văzui stând lângă cămin, într‑un scaun jerpelit, pierdută în gânduri, ghemuită şi aplecată în faţă către focul aproape stins.

Cum făcusem adeseori pe vremuri, am intrat şi am rămas în picioare, sprijinindu‑mă de colţul căminului, astfel încât să mă poată vedea când avea să

‑şi ridice ochii. Era o atmosferă de singurătate deplină în jurul ei, care mi‑ar fi strâns inima chiar dacă domnişoara Havisham mi‑ar fi provocat, cu bună ştiinţă, o suferinţă mai adâncă decât aceea pentru care o puteam învinui acum. În timp ce o căinam astfel, în tăcere, gândindu‑mă cum, de‑a lungul timpului, eu însumi devenisem o parte din blestemul acestei case, ochii ei se îndreptară asupra mea.

Tresări şi întrebă în şoaptă:

― E de‑adevăratalea?

― Este. Sunt eu, Pip. Domnul Jaggers mi ‑ a dat ieri biletul de la dumneavoastră şi n‑am vrut să‑mi mai întârzii vizita.

― Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc.

După ce îmi adusei şi eu un scaun, la fel de jerpelit, în faţa căminului, observai o expresie nouă pe chipul ei, de parcă i‑ar fi fost frică de mine.

― Vreau, zise ea, să mai discutăm despre acea afacere pe care mi‑ai pomenit

‑o ultima oară când ai fost pe aici şi să‑ţi arăt că nu sunt chiar de piatră. Dar probabil că nu mai crezi în ruptul capului acum că mai există ceva omenesc în inima mea.

Îi spusei câteva cuvinte liniştitoare, iar ea îşi întinse, tremurătoare, mâna dreaptă către mine, de parcă ar fi vrut să mă mângâie, numai că şi‑o trase înapoi mai înainte să‑i pricep intenţia sau să mă dumiresc cum trebuie să‑i răspund la acest gest.

― Ai spus, vorbind despre prietenul tău, că îmi poţi arăta cum să fac ceva

folositor şi bun. Ceva ce ţi‑ar fi plăcut să faci tu, nu‑i aşa?

― Da, ceva ce mi‑ar fi plăcut foarte, foarte tare să fi făcut eu.

― Ce anume?

Am început să ‑ i spun povestea aceea secretă despre parteneriatul lui Herbert. Nici nu intrasem prea bine în amănunte, când am observat, după

privirile sale, că este atentă mai mult la mine, decât la ceea ce îi spuneam. M‑am convins că aşa stăteau lucrurile când am tăcut şi au trecut mai multe minute până să dea vreun semn că a băgat de seamă că mă oprisem.

― Te‑ai oprit, întrebă ea atunci, cu expresia de mai devreme, de parcă îi era frică de mine, te‑ai oprit pentru că mă urăşti prea mult ca să mai vorbeşti cu mine?

― Nu, nicidecum! răspunsei eu. Cum puteţi crede aşa ceva, domnişoară

Havisham? M‑am oprit doar pentru că mi s‑a părut că nu eraţi atentă la ceea ce vă spuneam.

― Poate că nu eram, răspunse ea, ducându‑şi o mână la frunte. Începi din nou şi lasă‑mă să mă uit la altceva. Stai puţin! Acuma, spune‑mi!

Se sprijinise cu mâna în baston, în felul acela foarte hotărât care îi stătea uneori în fire, şi se uita la foc, cu faţa încordată, străduindu‑se să înţeleagă ce asculta. Am continuat cu lămuririle mele şi i‑am spus cum nădăjduisem să

închei eu afacerea, cu mijloacele mele, dar cum, în această privinţă, fusesem dezamăgit. Acea parte a istorisirii, mi‑am reamintit eu, avea drept cauză nişte probleme pe care nu le puteam înfăţişa, căci reprezentau secretele foarte importante ale altcuiva.

― Aşa, deci! zise ea, încuviinţând cu un semn din cap, dar tot fără să se uite la mine. Şi de câţi bani mai este nevoie pentru a desăvârşi afacerea?

Aproape că mă temeam să rostesc suma, pentru că mi se părea foarte mare.

― Nouă sute de lire.

― Dacă îţi dau ţie banii pentru aceasta, păstrezi secretul ajutorului din partea mea, aşa cum l‑ai păstrat şi pe cel din partea ta?

― Cu aceeaşi străşnicie!

― Şi aşa te vei simţi mai liniştit?

― Cu mult mai liniştit.

― Eşti foarte nefericit acum?

Îmi puse această întrebare din urmă tot fără să se uite la mine, dar pe un ton neobişnuit, înduioşat. Eu nu‑i putui răspunde imediat, căci îmi pierise glasul. Ea îşi rezemă braţul stâng pe mânerul bastonului şi îşi culcă uşor fruntea deasupra.

― Sunt departe de a fi fericit, domnişoară Havisham, dar am acum alte motive de frământare decât cele pe care le cunoaşteţi. Sunt secretele despre care v‑am pomenit.

După puţin timp, îşi ridică fruntea şi privi din nou la foc.

― Este foarte delicat din partea ta să‑mi spui că ai alte motive de nefericire.

Chiar e adevărat?

― Prea adevărat.

― Nu te pot ajuta şi altfel, Pip, decât ajutându‑ţi prietenul? În afară de aceasta, n‑aş putea face nimic pentru tine?

― Nimic. Vă mulţumesc de întrebare. Vă mulţumesc şi mai mult pentru tonul întrebării. Dar nu, nu puteţi face nimic altceva pentru mine.

Se ridică deodată de pe scaun şi începu să caute, prin odaia în paragină, cele trebuincioase scrisului. Nu găsi nimic de acest soi şi atunci scoase din buzunar nişte tăbliţe de fildeş îngălbenit, cu chenar de aur mat, şi scrise pe ele, cu un creion pe care‑l scoase dintr‑un toc tot de aur mat, atârnat la gâtul ei.

― Eşti încă în termeni buni cu domnul Jaggers?

― Desigur. Chiar ieri am luat masa la el.

― Aceasta este o dispoziţie către el, ca să‑ţi plătească banii aceia, pe care să

‑i cheltui tu cum doreşti pentru prietenul tău. Eu nu ţin nici un ban în casă, dar, dacă preferi ca domnul Jaggers să nu ştie nimic despre asta, o să‑i cer aici şi ţi‑

i trimit eu.

― Vă mulţumesc, domnişoară Havisham. N‑am nimic împotrivă să‑i primesc direct de la el.

Îmi citi ceea ce scrisese. Totul era scurt şi limpede, în mod vădit cu intenţia de a alunga orice bănuială că aş primi banii aceia pentru folosul meu. Am luat tăbliţele din mâna sa cuprinsă din nou de un tremur care s‑a înteţit când şi‑a scos lănţişorul de care era prins creionul şi l‑a pus în mâna mea. Făcuse toate acestea fără să se uite în ochii mei.

― Numele meu este pe prima filă. Dacă ai putea cumva să scrii, sub numele meu, „O iert”, deşi, după atâta vreme, inima mea zdrobită este praf şi pulbere... te