― Păi, ca să spun aşa, zisei eu, bucuros că‑i pot răspunde şi eu o dată în doi peri într‑un contrainterogatoriu, nu ştiu sigur, de vreme ce nu m‑am hotărât.

― Te pregăteşti să iei masa? întrebă domnul Jaggers. Presupun că nu te deranjează s‑o recunoşti.

― Nu, nu mă deranjează s‑o recunosc.

― Şi nu ai nimic stabilit?

― Nu mă deranjează să recunosc nici că nu am nimic stabilit.

― Atunci, zise domnul Jaggers, vino să iei masa cu mine.

Era cât pe ce să mă scuz, când el adăugă:

― Vine şi Wemmick.

Am renunţat pe loc la scuză, acceptându‑i invitaţia - cele câteva cuvinte pe care începusem să le rostesc servindu‑mi drept introducere pentru celelalte. Am străbătut împreună Cheapside şi am coborât spre Little Britain, în vreme ce

luminile răsăreau, strălucitoare, în vitrinele magazinelor, iar lampagiii, abia găsindu‑şi loc pentru a‑şi aşeza scările în toiul înghesuielii de pe străzi de la ora aceea a după‑amiezei, se vânturau în sus şi în jos, alergând de colo până colo, aprinzând în ceaţa care se lăsa mai mulţi ochi roşii decât ochii albi pe care îi deschisese lumânarea mea din tubul de tablă de la „Hummums” pe peretele fantomatic al odăii.

La birourile din Little Britain se desfăşurau obişnuitele întocmiri de scrisori, spălări pe mâini, stingeri de lumânări şi încuieri de seifuri cu care se sfârşeau activităţile zilei. Între timp, eu trândăveam lângă focul din cabinetul domnului Jaggers, urmărind cum flăcările sale, înălţându‑se şi coborând, dădeau viaţă

măştilor mortuare de pe raft, ca şi cum ar fi jucat un diabolic joc de‑a v‑aţi‑

ascunselea cu mine, iar lumânările de birou grosolane, de seu, care abia îl luminau pe domnul Jaggers scriind ceva într‑un colţ, erau împodobite cu nişte linţolii murdare, parcă în amintirea clienţilor spânzuraţi.

În sfârşit, pornirăm toţi trei către strada Gerrard, luând o birjă, şi, de îndată

ce ajunserăm, ni se servi masa. Deşi nu mi‑ar fi trecut prin gând să fac vreo aluzie, în casa aceea, printr‑o vorbă sau printr‑o privire, la sentimentele de Walworth ale lui Wemmick, n‑aş fi avut nimic împotrivă să‑i prind prieteneşte privirea, din când în când. Dar n‑am avut prilejul. Îşi întorcea ochii spre domnul Jaggers ori de câte ori acesta şi‑i ridica din farfurie şi, în general, se arăta atât de rece şi distant faţă de mine, de parcă ar fi existat doi fraţi gemeni Wemmick, unul bun şi altul rău, iar cel din seara aceasta era cel rău.

― Ai trimis biletul acela de la domnişoara Havisham către domnul Pip, Wemmick? întrebă domnul Jaggers, curând după ce începurăm să mâncăm.

― Nu, domnule, răspunse Wemmick. Urma să‑l trimit prin poştă, când tocmai aţi intrat cu domnul Pip pe uşa biroului. Iată‑l!

Şi îi întinse biletul şefului său, în loc să mi‑l dea mie.

― Este un bilet de două rânduri, Pip, zise domnul Jaggers, întinzându‑mi‑l, la rândul său, pe care domnişoara Havisham mi l‑a trimis mie, din pricină că nu era sigură care mai este adresa dumitale. Spune că vrea să te vadă cu privire la o mică afacere despre care i‑ai vorbit. O să te duci?

― Da, zisei eu, aruncându‑mi ochii peste bilet, care era scris întocmai cum mi‑l redase el.

― Când crezi că ai să pleci?

― Am o obligaţie de îndeplinit foarte curând, zisei eu, privind furiş către Wemmick, care‑şi vâra nişte peşte în gura ca o cutie de scrisori. Asta mă

împiedică să fiu foarte sigur pe timpul meu. Însă, oricum, cred că mă voi duce cu prima ocazie.

― Dacă domnul Pip are intenţia să plece cu prima ocazie, observă Wemmick către Jaggers, înseamnă că nu mai este nevoie să‑i dea un răspuns în scris, zic eu.

Înţelegând aceste cuvinte ca pe un îndemn să nu amân vizita, mă hotărâi să

mă duc chiar a doua zi şi le adusei la cunoştinţă şi lor acest lucru. Wemmick bău un pahar de vin şi se uită cu un aer de mulţumire sumbră la domnul Jaggers, şi nu la mine.

― Aşa deci, Pip! zise domnul Jaggers. Prietenul nostru, Păianjenul, şi‑a jucat cartea. Şi a câştigat potul.

Tot ce putui face fu să încuviinţez cu un semn din cap.

― Ha! Este un băiat care promite, în felul lui, dar poate că lucrurile n‑o să

iasă în felul lui. Voinţa cea mai puternică va câştiga, până la urmă, dar, mai întâi, trebuie să se vădească a cui este voinţa cea mai puternică. Dacă se va apuca s‑o bată...

― De bună seamă, îl întrerupsei eu, cu obrajii şi inima ca para focului, nu credeţi cu adevărat că este într‑atât de ticălos încât să facă una ca asta, domnule Jaggers!

― N‑am spus asta, Pip. Era doar o ipoteză. Dacă se va apuca s‑o bată, s‑ar putea să câştige, având forţa de partea lui. Dacă va fi vorba să se măsoare în puterea minţii, cu siguranţă că va pierde. Şi ar însemna să mă joc de ‑ a presupunerile dacă aş încerca să‑mi dau cu părerea despre cum va reacţiona un individ de teapa lui în asemenea împrejurări. Oricum, e ca şi cum ai da cu banul între două rezultate.

― Aş putea să întreb care ar fi acestea două?

― Un individ ca prietenul nostru, Păianjenul, răspunse domnul Jaggers, ori învinge, ori se ploconeşte. Se poate ploconi bombănind, ori se poate ploconi fără

să murmure. Oricum, fie învinge, fie se ploconeşte. Întreabă‑l şi pe Wemmick care e părerea lui.

― Fie învinge, fie se ploconeşte, zise Wemmick, fără să mi se adreseze mie, nici măcar în treacăt.

― Aşadar, să bem în cinstea doamnei Bentley Drummle! zise domnul Jaggers, luând carafa cu vinul de cel mai bun soi de pe măsuţa de serviciu şi umplând paharele pentru noi doi şi pentru el, adăugând: Fie ca problema supremaţiei să se rezolve în favoarea doamnei! În ceea ce priveşte satisfacţia doamnei şi a domnului, aceasta nu va exista niciodată. Of, Molly, Molly, Molly, ce încet te mişti astăzi!

Servitoarea era lângă el, când a dojenit‑o astfel, tocmai punând un platou pe masă. După ce îşi retrase mâinile de pe platou, se dădu înapoi vreo doi paşi, îngăimând nervos un soi de scuză. Şi o anumită mişcare a degetelor sale, în timp ce vorbea, îmi atrase atenţia.

― Ce s‑a întâmplat? mă întrebă domnul Jaggers.

― Nimic. Doar că subiectul despre care vorbim, zisei eu, este mai curând dureros pentru mine.

Mişcarea degetelor femeii era asemănătoare cu aceea pe care o fac nişte degete când tricotează. Stătea în picioare, uitându‑se stăruitor la stăpânul ei, neînţelegând dacă era liberă să plece sau dacă el mai voia să‑i spună ceva şi avea s‑o cheme înapoi, dacă ar fi ieşit. Privirea sa era foarte intensă. Cu siguranţă, gândii eu, mai văzusem întocmai această privire şi întocmai această mişcare a degetelor, într‑o ocazie de neuitat, nu demult!

El îi făcu semn să plece, iar ea se strecură afară din odaie. Dar imaginea sa rămase pur şi simplu înaintea ochilor mei, de parcă ar mai fi fost încă de faţă.

Văzui din nou acele mâini, acei ochi şi acel păr despletit şi le comparai cu celelalte mâini, ceilalţi ochi, celălalt păr, pe care le ştiam de mult, gândindu‑mă

apoi cum aveau să arate acestea din urmă peste douăzeci de ani de viaţă

zbuciumată, lângă un bărbat mitocan. Privii din nou, în minte, mâinile şi ochii servitoarei lui Jaggers şi‑mi amintii senzaţia neînţeleasă care mă cuprinsese când mă plimbasem ultima oară - şi nu singur - prin grădina părăginită. Îmi

amintii cum aceeaşi senzaţie pusese din nou stăpânire pe mine, nedesluşit, când văzusem o anumită faţă uitându‑se intens la mine şi o anumită mână fluturând un salut către mine, de la fereastra unei diligenţe. Îmi amintii cum o mai simţisem şi altă dată, ca o străfulgerare, când mă aflam, şi nu singur, într‑o birjă

care trecuse, la un moment dat, printr‑un mănunchi de raze de lumină, ivit pe neaşteptate pe drumul întunecos. Mă gândii cum o singură verigă între două

înfăţişări ajutase, de curând, la acea identificare de la teatru, şi mă gândii cum tot o astfel de verigă, care îmi scăpase mai înainte, se sudase în mintea mea acum, când întâmplător trecusem repede de la numele Estellei la degetele acelea, care se mişcau de parcă ar fi tricotat, şi la ochii aceia privind foarte intens. Şi am fost foarte sigur că femeia aceea era mama Estellei.

Domnul Jaggers mă văzuse împreună cu Estella şi probabil nu‑i scăpaseră

sentimentele mele, pe care nu‑mi dădusem nici o clipă osteneala să le ascund.