„crângul” se angajă într‑o ceartă de‑a valma, iar în final toată lume fu de acord că
buna dispoziţie întrecuse orice aşteptări.
Povestesc acest lucru cu seninătate, deşi pe atunci numai senin nu am fost.
Căci n‑am cuvinte să descriu câtă durere îmi stârnea gândul că Estella îi dăduse atenţie unui asemenea ticălos, bădăran, posac şi neghiob cum nu se mai văzuse.
Până în ziua de azi cred că datorită flăcării pure, generoase şi dezinteresate, care însufleţea dragostea mea pentru ea n‑am putut îndura ideea că îşi plecase urechea la vorbele acelei javre. Fără îndoială că m‑aş fi simţit la fel de nenorocit, oricui i‑ar fi arătat bunăvoinţă, însă un personaj mai merituos mi‑ar fi pricinuit o suferinţă mai uşor de îndurat.
Mi‑a fost uşor să aflu - şi am aflat curând - că Drummle începuse să o curteze pe Estella cu destulă stăruinţă şi că ea îi dădea voie s‑o facă. Peste puţin timp, deveni de‑a dreptul nelipsit din preajma ei, şi ne ciocneam unul de altul în fiecare zi. El se ţinea după ea cu o încăpăţânare de catâr, iar Estella îl ţinea pe lângă ea, ba încurajându ‑ l, ba dându ‑ i peste nas, ba măgulindu ‑ l, ba dispreţuindu‑l făţiş, ba dând dovezi că‑l cunoştea foarte bine, ba arătând că abia de‑şi amintea cine era.
Păianjenul, cum îl numise domnul Jaggers, era obişnuit să aştepte şi avea răbdarea speciei sale. Mai mult, avea o încredere neghioabă în banii şi în nobleţea familiei sale, ceea ce îi era deseori de folos, căci îl scutea de bătaie de cap în atingerea vreunui scop. Astfel, urmărind‑o cu îndârjire pe Estella, Păianjenul întrecea multe alte insecte mai de seamă şi, adeseori, se lăsa în jos pe firul său şi pica la momentul cel mai potrivit.
La un bal dat la Richmond (pe atunci se dădeau mai peste tot astfel de baluri), la care Estella pusese în umbră toate celelalte frumuseţi feminine, prostovanul de Drummle se ţinu cu atâta stăruinţă de Estella, iar ea îi arătă atâta îngăduinţă, încât mă hotărâi să‑i spun câteva vorbe despre el. Mă folosii de cel dintâi prilej, şi anume de momentul în care Estella o aştepta pe doamna Brandley, cu care să se întoarcă acasă, şi stătea deoparte, gata de plecare, printre nişte flori. Mă aflam lângă ea, căci aproape întotdeauna le însoţeam pe amândouă când se duceau sau se întorceau de la astfel de petreceri.
― Eşti obosită Estella?
― Destul, Pip.
― E firesc.
― Mai bine spune‑mi că n‑ar trebui, căci mai am de scris şi scrisoarea către Casa Satis, înainte de a mă duce la culcare.
― Ca să povesteşti succesul din seara aceasta? zisei eu. De bună seamă, unul foarte jalnic, Estella.
― Ce vrei să spui? Nu mi‑am dat seama de vreun succes.
― Estella, zisei eu, uită‑te şi tu la individul acela, din colţul de colo, care se holbează la noi.
― De ce să mă uit la el? răspunse Estella, aţintindu‑şi în schimb ochii asupra mea. Ce anume are individul acela, din colţul de colo, ca să mă folosesc de cuvintele tale, ca să merite să mă uit la el?
― Tocmai asta‑i întrebarea pe care vreau să ţi‑o pun, zisei eu. Căci s‑a învârtit în jurul tău toată seara.
― Moliile şi tot soiul de făpturi urâte, răspunse Estella, aruncând o scurtă
privire către el, se învârt mereu în jurul unei lumânări aprinse. Ce poate face lumânarea?
― Nimic, răspunsei eu. Dar Estella n‑ar putea face ceva?
― Ei! zise ea după o clipă, râzând. Poate. Da. Cum vrei.
― Atunci, Estella, ascultă ce‑ţi spun. Mă simt îngrozitor că îi dai apă la moară unuia ca Drummle, dispreţuit de toată lumea. Doar ştii că e dispreţuit.
― Ei, şi? zise ea.
― Ştii că este la fel de urât la suflet cum este şi la trup. Un individ găunos, arţăgos, josnic şi prost.
― Ei, şi? făcu ea.
― Ştii că nu se poate lăuda cu nimic în afară de banii lui şi de un şir ridicol de capete seci de strămoşi. Recunoşti?
― Ei, şi? repetă ea şi, de fiecare dată când o spunea, ochii ei minunaţi se deschideau tot mai mari.
Ca să trec peste obstacolul acestor două cuvinte, le ‑ am împrumutat, repetându‑le apăsat:
― Ei, şi iată de ce mă simt atât de nefericit!
Adevărul este că, dacă aş fi putut crede că îl încuraja pe Drummle ca să mă
facă pe mine - pe mine - nefericit, m‑aş fi simţit mai uşurat, dar, ca de obicei, pe mine mă scotea cu totul din discuţie, şi atunci nu mă mai puteam bizui pe aşa ceva.
― Pip, zise Estella, plimbându‑şi privirea prin încăpere, nu te mai amăgi în privinţa purtării mele faţă de tine. Se prea poate să mă port aşa cu ceilalţi pentru că aşa este plănuit. N‑are rost să discutăm despre aceasta.
― Ba da, are rost, zisei eu, pentru că nu pot îndura să aud lumea că spune:
„Uite‑o cum îşi risipeşte atenţiile şi farmecele pe un bădăran, cel mai josnic dintre toţi!”
― Eu pot, zise Estella.
― Oh! Nu fi aşa de trufaşă, Estella, şi aşa de neînduplecată.
― Poftim! În clipa asta mă numeşte trufaşă şi neînduplecată! zise Estella, deschizându‑şi braţele. Iar cu o clipă mai înainte îmi reproşa că‑i arăt prea multă
îngăduinţă unui bădăran!
― Fără nici o îndoială că asta faci, am zis eu întru câtva dintr‑o suflare, căci te‑am văzut aruncându‑i priviri şi zâmbete în seara aceasta, aşa cum mie, unuia, nu mi‑ai oferit niciodată!
― Atunci, zise Estella întorcându‑se deodată spre mine, cu o privire fixă şi gravă, dacă nu chiar mânioasă, atunci, ai vrea să te înşel şi să te prind şi pe tine în cursă?
