inima şi răspunzându‑mi foarte înveselit:
― Nu, pe legea mea! Aveţi dreptate!
Nici până în ziua de azi n‑am nici cea mai mică idee despre ce a vrut să
spună sau ce glumă şi‑a închipuit că i‑am zis.
Cum nu puteam sta proptit acolo, dând la nesfârşit din cap, fără să fac vreo încercare de a ‑ i stârni şi altfel interesul, i ‑ am zbierat întrebarea dacă şi chemarea lui în viaţă fusese aceea de „dogar”. Mulţumită faptului că mă străduii să urlu din toţi bojocii, de mai multe ori, această denumire, bătându‑l uşurel în piept pe bătrânul gentleman, ca s‑o asocieze cu persoana sa, în cele din urmă
izbutii să mă fac înţeles.
― Nu, răspunse bătrânul gentleman, negustor angrosist, negustor angrosist.
Mai întâi, dincolo - şi mi se păru că arată în sus, pe hornul căminului, dar cred că
voia să‑mi spună la Liverpool - şi apoi aici, la Londra, în City. Totuşi, având un beteşug, căci sunt tare de urechi, domnule...
Mi‑am exprimat, prin gesturi, profunda uimire.
― Da, sunt tare de urechi. Având eu acest beteşug, fiul meu a intrat în domeniul dreptului şi m‑a luat în grija lui, apoi, încetul cu încetul, şi‑a construit această proprietate elegantă şi frumoasă. Ca să mă întorc la ceea ce‑mi spuneaţi, ştiţi, continuă bătrânul, izbucnind iarăşi într‑un râs din toată inima, părerea mea este că nu, fără îndoială! Aveţi dreptate!
Mă întrebam, cu modestie, dacă toată agerimea minţii mele m‑ar fi făcut vreodată în stare să spun ceva care să‑l fi amuzat măcar pe jumătate din cât îl amuzase această presupusă glumă, când tresării din pricina unui pocnet
neaşteptat, în peretele de alături de şemineu, şi a unei clape micuţe de lemn care se deschise fantomatic şi se lăsă în jos, scoţând la iveală numele de „John” scris pe ea. Bătrânelul, urmărindu‑mi privirea, strigă triumfător:
― Fiul meu s‑a întors!
Şi amândoi ieşirăm la podul mobil.
Merita să dai oricât să‑l vezi pe Wemmick fluturându‑şi mâna şi salutându
‑mă de pe malul celălalt al şanţului de apărare cu apă, când am fi putut să ne strângem mâinile pe deasupra lui cu cea mai mare uşurinţă. Bătrânul era atât de încântat să pună în funcţiune podul mobil, încât nu mă oferii să‑l ajut, ci aşteptai cuminte până când Wemmick îl traversă şi mă prezentă domnişoarei Skiffins, care îl întovărăşea.
Domnişoara Skiffins părea făcută din lemn şi, la fel ca însoţitorul ei, tot din branşa serviciilor poştale. Să fi fost cu vreo doi ‑ trei ani mai tânără decât Wemmick şi îmi făcu impresia că e foarte înstărită, având multe proprietăţi portabile. Croiala rochiei de la brâu în sus, atât în faţă cât şi la spate, o făcea să
semene cu un zmeu de jucărie şi înclinam să‑i apreciez veşmintele drept cam prea portocalii, iar mănuşile, cam prea verzi. Însă părea să fie fată cumsecade şi îi arăta bătrânului mult respect. Nu mi‑a trebuit mult să înţeleg că era un oaspete obişnuit al castelului, căci, intrând cu toţii în casă şi felicitându‑l pe Wemmick pentru ingeniosul dispozitiv care‑i anunţa bătrânului sosirea, el mă
rugă să fiu atent, câteva clipe, la peretele din partea cealaltă a căminului şi dispăru. În scurt timp, se auzi un alt pocnet şi se deschise o altă uşiţă din perete, pe care era scris „Domnişoara Skiffins”. Apoi, „Domnişoara Skiffins” se închise şi
„John” se deschise; apoi, „Domnişoara Skiffins” şi „John” se deschiseră în acelaşi timp şi apoi se închiseră. Când Wemmick opri manevrarea acestor invenţii mecanice, îmi exprimai marea admiraţie pe care mi‑o stârniseră, iar el îmi spuse:
― Ei, da, sunt deopotrivă drăguţe şi folositoare pentru tata‑mare. Şi, pe legea mea, domnule, trebuie spus că, dintre toţi oamenii care vin la poarta noastră, secretul acestor mânere este cunoscut doar de tata‑mare, de domnişoara Skiffins şi de mine!
― Şi că domnul Wemmick le‑a făcut, adăugă domnişoara Skiffins, cu mâna dumnealui şi din mintea dumnealui.
În vreme ce domnişoara Skiffins îşi scotea boneta (îşi păstră mănuşile verzi toată seara, ca un semn exterior vizibil că existau oameni străini de faţă), Wemmick mă invită să fac o plimbare cu el în jurul domeniului său şi să văd cum arăta lacul iarna. Bănuind că astfel voia să‑mi dea prilejul să vorbim despre sentimentele sale din Walworth, am deschis discuţia de îndată ce am ieşit din castel.
Cântărisem problema pe îndelete, aşa că am expus‑o de parcă n‑aş mai fi pomenit vreodată despre aceasta. L‑am informat pe Wemmick că îmi făceam griji în privinţa lui Herbert Pocket şi i‑am povestit cum ne cunoscuserăm şi cum ne bătuserăm. I‑am prezentat pe scurt familia lui Herbert, firea prietenului meu şi faptul că nu avea nici un mijloc de trai, depinzând de ceea ce‑i putea oferi tatăl său, aceste mijloace fiind nesigure şi deloc constante. Am făcut aluzie la avantajele de care mă bucurasem eu, în nepriceperea şi neştiinţa mea de odinioară, din întovărăşirea cu el; şi i‑am mărturisit teama că nu‑l răsplătisem cu nimic bun, fiindcă poate s‑ar fi descurcat mai bine dacă n‑aş fi fost eu şi
speranţele mele de înavuţire. Lăsând‑o deoparte pe domnişoara Havisham, fără s
‑o amintesc decât în trecere, am pomenit totuşi de faptul că i‑am făcut, probabil, concurenţă lui Herbert, stricându‑i planurile, şi l‑am asigurat că nu încăpea vreo îndoială despre mărinimia sa sufletească, departe de orice bănuială de neîncredere, răzbunare sau urzeli josnice. Din toate aceste motive (i‑am spus lui Wemmick) şi pentru că era tânărul meu tovarăş şi prieten, îmi era foarte drag şi
‑mi doream ca situaţia mea norocoasă să se răsfrângă şi asupra lui, aşadar, de aceea căutam un sfat de la experienţa şi cunoştinţele lui Wemmick despre oameni şi despre afaceri, ca să‑mi dau seama cum ar fi cel mai bine să încerc să
‑l ajut, cu resursele mele, pe Herbert, dăruindu‑i un venit - să zicem de o sută de lire pe an -, ca să‑şi păstreze curajul şi optimismul, şi, cu timpul, să‑i procur mijloacele de a deveni partener într‑o mică afacere. L‑am rugat pe Wemmick, în încheiere, să înţeleagă că voiam ca ajutorul meu să îi parvină lui Herbert fără ca el să afle sau să bănuiască de la cine şi că nu aveam pe nimeni altcineva pe lume de la care să cer vreun sfat. Am încheiat punându‑mi mâna pe umărul lui şi spunând:
― Nu mă pot împiedica să am încredere în ajutorul dumitale, deşi ştiu că
asta înseamnă o bătaie de cap în plus pentru dumneata. Însă e vina dumitale, căci dumneata m‑ai adus prima oară aici.
Wemmick rămase tăcut o vreme, apoi spuse, cu o oarecare uimire:
― Ei, bine, domnule Pip, trebuie să‑ţi spun un lucru. Este al naibii de frumos din partea dumitale!
― Spune‑mi, atunci, c‑o să mă ajuţi să fac acest gest frumos! stăruii eu.
― Pe legea mea, răspunse Wemmick, clătinând din cap, nu‑i meseria mea asta!
― Dar nici acesta nu este locul meseriei dumitale! observai eu.
― Ai dreptate, zise el. Ai nimerit‑o! Drept la ţintă! Domnule Pip, o să mă
gândesc cu toată seriozitatea, deoarece cred că lucrul pe care îl doreşti dumneata se poate face treptat. Skiffins, fratele domnişoarei, este contabil şi agent comercial. O să‑l caut şi o să ne ocupăm împreună de problema dumitale.
― Îţi mulţumesc de mii de ori!
― Dimpotrivă, zise el, eu îţi mulţumesc, căci, chiar dacă ne aflăm aici în calitate de persoane particulare, trebuie spus că încă mai erau nişte pânze de păianjen de la Newgate şi pe aici, dar gestul dumitale le‑a măturat cu totul.
