Faptul că îi puneam pe domnul Pocket şi pe Herbert în contrast cu celelalte neamuri părea să fie de folos, şi mă bucurai să observ acest lucru. Se uită la mine pătrunzător, câteva clipe, apoi mă întrebă, calmă:

― Ce vrei să‑mi ceri pentru ei?

― Un lucru, răsunsei eu. Să nu‑i credeţi de‑o teapă cu ceilalţi. Poate că au acelaşi sânge, dar nu au aceeaşi fire, credeţi‑mă.

Uitându‑se pătrunzător la mine, domnişoara Havisham repetă:

― Ce vrei să‑mi ceri pentru ei?

― Nu sunt atât de priceput, vedeţi bine, spusei eu drept răspuns, simţind că

roşisem puţin, încât să vă ascund, chiar dacă mi‑aş dori s‑o fac, că vreau într‑

adevăr ceva pentru ei. Domnişoară Havisham, dacă aţi putea să vă lipsiţi de nişte bani, ca să‑i faceţi lui Herbert, prietenul meu, primul şi ultimul serviciu din viaţa lui, dar care, din pricina împrejurărilor deja create, va trebui să‑i fie făcut fără

ştirea lui, v‑aş arăta eu cum să procedaţi.

― De ce trebuie să fie făcut fără ştirea lui? întrebă ea, sprijinindu‑se cu amândouă mâinile în baston, ca să mă cerceteze mai bine.

― Pentru că, zisei eu, am început să‑i dau o mână de ajutor eu însumi, acum vreo doi ani, fără ştirea lui, şi n‑aş vrea să fiu dat acum în vileag. Nu pot să vă

spun de ce nu mai sunt în stare să‑i fac acest serviciu până la capăt. Ţine de taina care nu e a mea, ci a altcuiva.

Puţin câte puţin, îşi dezlipi ochii de la mine şi îi întoarse spre foc. După ce îl privi un timp îndelungat, judecând după tăcerea care se lăsă şi după lumina firavă a lumânărilor care se topeau încet, tresări din pricina surpării câtorva tăciuni şi se uită din nou la mine, la început fără să mă vadă, atenţia sporindu‑i apoi treptat. În tot acest răstimp, Estella nu se oprise din împletit. Când deveni din nou atentă la mine, domnişoara Havisham zise, vorbindu ‑mi de parcă

discuţia noastră nu s‑ar fi întrerupt:

― Altceva?

― Estella, zisei eu, întorcându‑mă spre ea, şi încercând să‑mi stăpânesc tremurul vocii, ştii că te iubesc. Ştii că te iubesc de mult şi nebuneşte.

Îşi ridică ochii spre chipul meu, când îi adresai astfel cuvântul, dar degetele

ei continuară să lucreze. Se uita la mine cu o faţă neclintită. Am zărit‑o pe domnişoara Havisham uitându‑se curioasă de la mine la Estella şi de la Estella la mine.

― Ar fi trebuit să‑ţi mărturisesc asta mai demult, dar am tăcut din pricina greşelii aceleia în care am stăruit atâta vreme. Datorită acestei greşeli am nutrit convingerea că domnişoara Havisham ne ursise unul altuia. Şi, câtă vreme am crezut că tu n‑ai fi putut hotărî altfel, m‑am abţinut să‑ţi spun ceva. Însă trebuie să ţi‑o spun acum.

Păstrându‑şi expresia încremenită, cu degetele văzându‑şi mai departe de împletit, Estella clătină din cap.

― Ştiu, zisei eu drept răspuns la gestul ei, ştiu! Nu trag nădejde că te voi putea vreodată numi a mea, Estella. Habar n‑am ce se va întâmpla cu mine peste foarte puţin timp, cât de sărac voi deveni sau încotro îmi voi îndrepta paşii. Cu toate acestea, te iubesc. Te‑am iubit dintotdeauna, din clipa în care te‑am văzut prima oară în această casă.

Uitându‑se la mine cu expresia feţei absolut neclintită, dar cu degetele în mişcare, ea clătină din nou din cap.

― Ar fi fost crud din partea domnişoarei Havisham, îngrozitor de crud, dacă

şi‑ar fi bătut joc de naivitatea unui biet băiat şi m‑ar fi chinuit în toţi aceşti ani cu o speranţă zadarnică şi cu un scop neîntemeiat, dându‑şi seama de gravitatea faptelor sale. Însă eu cred că nu şi‑a dat seama. Cred că, în suferinţa provocată

de încercările prin care a trecut, a uitat de suferinţa mea, Estella.

O văzui pe domnişoara Havisham ducându‑şi mâna în dreptul inimii şi apăsând‑o, în vreme ce continua să‑şi plimbe ochii de la Estella la mine şi înapoi.

― Se pare, zise Estella foarte calm, că există unele sentimente sau închipuiri

- nu ştiu cum să le numesc - pe care eu, una, nu sunt în stare să le înţeleg. Când spui că mă iubeşti, ştiu ce vrei să spui, recunosc alăturarea de cuvinte, dar nimic mai mult. Nu atingi nici o coardă în sufletul meu, nu se întâmplă nimic în pieptul meu. Nu‑mi pasă deloc de ceea ce îmi spui. Am încercat să te previn de acest lucru. Spune, te‑am prevenit?

I‑am răspuns întristat:

― Da.

― Da. Dar tu n‑ai vrut să iei seama, căci te‑ai gândit că nu vorbesc serios.

Spune, n‑ai gândit aşa?

― Am gândit şi am sperat că nu vorbeşti serios. Eşti atât de tânără, atât de neîncercată de viaţă şi atât de frumoasă, Estella! Cu siguranţă, nu stă în firea lucrurilor!

― Dar stă în firea mea, răspunse ea, după care adăugă, apăsând cuvintele: Stă în firea care a crescut înăuntrul meu. Fac o mare deosebire între tine şi ceilalţi când îţi spun atât de multe despre mine. Însă nu pot face mai mult.

― Dar nu e adevărat, zisei eu, că Bentley Drummle este aici, în oraş, şi te urmăreşte?

― Este foarte adevărat, răspunse ea, rostindu ‑ i numele cu un dispreţ

suprem.

― Şi că îl încurajezi şi că ieşi la plimbare călare împreună cu el şi că ia masa cu tine în fiecare zi?

Păru puţin surprinsă că ştiam lucrurile acestea, dar răspunse din nou:

― Este foarte adevărat.

― Nu se poate să‑l iubeşti, Estella!

Degetele sale se opriră pentru prima oară, iar ea îmi răspunse, aproape mânioasă:

― Ce ţi‑am spus eu? Tot mai crezi, în pofida spuselor mele, că nu vorbesc serios?

― N‑ai să te căsătoreşti niciodată cu el, Estella?

Se uită spre domnişoara Havisham şi se gândi puţin, apoi zise:

― De ce să‑l mint? Ba da, o să mă căsătoresc cu el.

Îmi înfundai faţa în palme, dar mă descoperii în stare să mă stăpânesc mai bine decât m‑aş fi aşteptat, judecând după suferinţa în care mă aruncaseră

aceste cuvinte rostite de ea. Când îmi ridicai din nou fruntea, văzui pe chipul domnişoarei Havisham o expresie atât de nepământeană, încât mă impresionă, chiar şi în focul patimii mele şi al mâhnirii mele adânci.

― Estella, scumpa şi iubita mea Estella, n‑o lăsa pe domnişoara Havisham să te împingă la pasul ăsta fatal. Înlătură‑mă pentru totdeauna, ai făcut‑o deja, ştiu prea bine, dar păstrează ‑ te pentru cineva mai bun decât Drummle.

Domnişoara Havisham îi dă lui mâna ta pentru că asta este cea mai grea lovitură