povestească la „Luntraşii voioşi” că el era întemeietorul viitorului meu strălucit şi cel dintâi binefăcător al meu.
După ce plecară cu toţii şi după ce Trabb şi oamenii săi - mai puţin ucenicul său, deşi mă uitasem după el - îşi strânseră catrafusele şi se duseră, casa păru că
se însănătoşeşte. La puţin timp, Biddy, Joe şi cu mine luarăm o gustare rece - dar ne aşezarăm la masă în salonaşul musafirilor, nu în vechea bucătărie, iar Joe se arătă atât de atent la ce făcea cu furculiţa şi cuţitul, cu solniţa şi cu toate celelalte, încât toţi trei ne simţirăm stingheri. Dar, după cină, când îl convinsei să
‑şi ia pipa şi să dăm o raită prin fierărie, aşezându‑ne apoi unul lângă altul pe bolovanul de afară, ne simţirăm mai bine. Băgai de seamă că, după
înmormântare, Joe se schimbase de haine, dar în aşa fel încât să ajungă la un compromis între hainele sale de duminică şi cele de lucru - în care dragul meu prieten arăta mult mai firesc şi mai a om adevărat, aşa cum era.
Fu deosebit de încântat când îl întrebai dacă pot să dorm în odăiţa mea - iar eu, de asemenea, căci simţii că fac un gest foarte frumos cerându‑i acest lucru.
Când umbrele înserării începură să ne înconjoare, prinsei un prilej pentru a ieşi prin grădină cu Biddy, să mai stăm de vorbă.
― Biddy, zisei eu, cred că s‑ar fi cuvenit să‑mi scrii şi mie despre această
tristă întâmplare.
― Adevărat, domnule Pip? făcu Biddy. Ţi‑aş fi scris, dacă aş fi crezut că se cuvenea.
― Să nu‑ţi închipui că vreau să fiu rău, Biddy, dacă‑ţi spun că, după părerea mea, ar fi trebuit să crezi că se cuvine.
― Adevărat, domnule Pip?
Era atât de tăcută şi avea un fel de‑a fi atât de la locul său, de blând şi de drăguţ, încât îmi venea peste mână să mă gândesc că, dojenind‑o, aş fi putut s‑
o fac iarăşi să plângă. Aşa că, după ce mă uitai puţin la ochii ei plecaţi, în timp ce mergea alături de mine, renunţai la acest subiect.
― Bănuiesc că o să‑ţi fie greu să rămâi aici, acum, draga mea Biddy.
― Oh, n‑aş mai putea, domnule Pip, zise Biddy pe un ton de regret, totuşi convinsă şi liniştită. Am vorbit cu doamna Hubble şi‑o să mă duc la ea, începând de mâine. Sper că, împreună, vom fi în stare să avem puţină grijă de domnul Gargery, până se mai linişteşte.
― Din ce‑o să trăieşti tu, Biddy? Dacă ai nevoie de nişte bani...
― Din ce‑o să trăiesc? îmi reteză Biddy vorba, îmbujorându‑se o clipă la faţă.
Păi, hai să‑ţi spun, domnule Pip. O să încerc să obţin postul de învăţătoare la şcoala nouă, care e aproape gata. Pot obţine recomandări de la toţi vecinii şi nădăjduiesc că mă voi dovedi sârguincioasă şi răbdătoare, şi o să mai învăţ şi eu, în timp ce o să‑i învăţ pe ceilalţi. Ştii, domnule Pip, continuă Biddy, cu un zâmbet, ridicându‑şi ochii spre mine, şcolile noi nu sunt la fel cu cele vechi, dar eu am învăţat destul de mult de la dumneata şi, de atunci, am avut timp să mai fac ceva progrese.
― Sunt încredinţat că tu vei face mereu progrese, Biddy, în orice împrejurări.
― Ah! Cu excepţia laturii urâte a firii omeneşti din mine, murmură Biddy.
Nu era atât un reproş, cât un gând scăpat cu voce tare. Ei! Socotii că ar fi mai bine să renunţ şi la acest subiect. Aşadar, mai făcui vreo câţiva paşi împreună cu Biddy, uitându‑mă tăcut la ochii ei plecaţi.
― N‑am auzit amănunte despre moartea surorii mele, Biddy.
― Nu sunt prea multe, biata de ea. De vreo patru zile se simţea foarte rău -
deşi îi mersese mai bine în ultima vreme - când, pe neaşteptate, şi‑a revenit, spre seară, tocmai la ora ceaiului, şi a spus foarte clar: „Joe”. Cum de mult nu mai rostise nici un cuvânt, am dat fuga să‑l chem pe domnul Gargery din fierărie. Ea mi‑a arătat prin semne că voia ca el să se aşeze lângă ea şi voia să‑i pun braţele pe după gâtul lui. Aşa că i le‑am pus pe după gâtul lui şi atunci ea şi‑a culcat capul pe umărul lui, foarte mulţumită şi fericită. Apoi, a zis din nou „Joe” şi o dată „iertare” şi o dată „Pip”. După care nu şi‑a mai ridicat capul de acolo şi abia la o oră după aceea am aşezat‑o în patul ei, fiindcă am văzut că se sfârşise.
Biddy plângea. Grădina întunecată, drumul şi stelele care începuseră să
răsară, toate se văluriră sub ochii mei.
― Nu s‑a mai aflat nimic nou despre atac, Biddy?
― Nimic.
― Ai idee ce s‑a mai întâmplat cu Orlick?
― Aş zice, după culoarea hainelor lui, că lucrează la cariera de piatră.
― Asta înseamnă că l‑ai mai văzut?... De ce te uiţi la copacul ăla umbros de pe drum?
― L‑am văzut acolo, în noaptea în care a murit ea.
― Şi n‑a fost ultima oară când l‑ai văzut, Biddy?
― Nu. L‑am mai văzut şi adineauri, tot acolo, cam de când ne plimbăm noi pe
‑aici... N‑are nici un rost! mă opri Biddy, punându‑şi mâna pe braţul meu, fiindcă mă pregăteam să dau o fugă până acolo. Ştii bine că nu te‑aş păcăli.
Acum un minut era acolo, dar a plecat.
Eram revoltat la culme să descopăr că Biddy mai era încă urmărită de individul acela şi tare îndârjit împotriva lui. Îi spusei şi ei asta şi adăugai că aş da oricâţi bani mi s‑ar cere sau aş îndura orice doar ca să‑l ştiu plecat din acest ţinut. Încetul cu încetul, mă linişti, vorbindu‑mi despre cât de mult mă iubea Joe şi despre cum nu se plângea el niciodată - nu preciză că de mine, nu era nevoie, căci ştiam ce vrea să spună -, ci mereu îşi făcea datoria în viaţă, cu braţ puternic, cu vorbe puţine şi cu o inimă simţi‑toare.
― Într‑adevăr, e greu să‑l vorbeşti de bine atât cât merită, zisei eu. Dar, Biddy, o să stăm mai des de vorbă despre toate lucrurile acestea, fiindcă de bună
seamă că am să vin de‑acum mai des pe aici. N‑am să‑l las singur pe bietul Joe.
