mlaştină. Pe legea mea, fugise de frică, doar ca să scape de mine, fără să ştie că

eu ajunsesem primul la mal. L‑am urmărit şi l‑am prins. I‑am pocit faţa. „Şi‑

acum, i‑am zis eu, pentru că e cel mai rău lucru pe care ţi‑l pot face şi pentru că

de mine nu‑mi pasă, o să te duc târâş înapoi!” Şi aş fi înotat până în larg, trăgându‑l de păr, dacă aş fi apucat s‑o fac, şi l‑aş fi urcat din nou pe vas, chiar fără soldaţi.

Bineînţeles că, până la urmă, tot el a ieşit cel mai bine - caracterul lui era atât de bun! Cică evadase pentru că aproape îşi pierduse minţile din pricina mea şi a gândurilor mele ucigaşe, aşa că pedeapsa lui a fost blândă. Eu am fost pus în fiare, dus din nou la judecată şi deportat pe viaţă. Dar n‑am rămas acolo toată

viaţa, dragul meu băiat şi tu, prietene al lui Pip, de vreme ce sunt acum aici.

Se şterse din nou, ca mai înainte, după care scoase, fără grabă, o priză de tutun din buzunar şi îşi desprinse pipa de la butonieră, îndesând‑o încet şi începând să fumeze.

― A murit? întrebai eu, după câteva clipe de tăcere.

― Cine să moară, dragul meu băiat?

― Compeyson.

― Fii sigur că asta speră el despre mine, dacă mai trăieşte, zise el cu o privire fioroasă. N‑am mai auzit nimic de el.

Herbert scrisese ceva cu creionul pe partea dinăuntru a copertei unei cărţi.

Împinse uşor cartea deschisă spre mine, în vreme ce Provis fuma cu ochii pironiţi asupra focului, iar eu citii:

Numele luiHavishamjunioreraArthur. Compeysonestebărbatulcares‑ a prefăcut că o iubeşte pe domnişoara Havisham.

Am închis cartea, făcând un mic semn din cap către Herbert, şi am pus‑o deoparte. Nici unul dintre noi n‑a mai scos vreo vorbă, ci amândoi am rămas uitându‑ne la Provis, care fuma lângă foc.

Capitolul XLIII

De ce ar trebui să mă opresc şi să cântăresc cât din repulsia mea faţă de Provis i se datora Estellei? De ce aş zăbovi ca să asemuiesc starea mea sufletească de când încercam să scap de miasma închisorii, înainte de a mă

întâlni cu ea, la staţia de diligenţe, cu starea în care mă aflam acum, când cugetam la prăpastia dintre Estella, cu mândria şi frumuseţea ei, şi deportatul întors din exil pe care îl adăposteam? Nici firul istoriei nu s‑ar depăna mai uşor din pricina asta, nici deznodământul n‑ar fi mai fericit - nici povestirii nu i‑ar ajuta, nici eu n‑aş fi scuzat.

O nouă spaimă răsărise în mintea mea după povestirea lui Provis sau, mai bine zis, povestirea lui dăduse un chip şi un înţeles unei spaime care se afla deja încolţită în mine. Dacă acel Compeyson mai trăia şi avea să descopere că Provis se întorsese, cu greu mă mai puteam îndoi de urmări. Ştiam mai bine decât ei amândoi că acel Compeyson se temea de moarte de el. Era greu de crezut că un individ precum cel descris de Provis ar fi şovăit să scape o dată pentru totdeauna de un duşman de temut, folosindu‑se de metoda sigură a denunţului.

Nu‑i şoptisem lui Provis niciodată şi nici nu aveam de gând să‑i şoptesc - cel puţin aşa mă hotărâsem - vreo vorbă despre Estella. Dar i‑am spus lui Herbert că, înainte să plec în străinătate, trebuia să le văd pe Estella şi pe domnişoara Havisham. Şi i‑am spus‑o chiar în seara aceea, când am rămas singuri, după ce Provis ne povestise viaţa lui. M‑am hotărât să mă duc până la Richmond a doua zi şi aşa am făcut.

Când am sunat la uşa casei doamnei Brandley, fu chemată camerista Estellei, care îmi spuse că Estella plecase în provincie. Unde? La Casa Satis, ca de obicei. Nu chiar ca de obicei, am zis eu, căci până atunci nu plecase niciodată

fără mine; când avea să revină? La aceasta, în răspunsul cameristei se strecură

un fior de reţinere, care îmi spori nedumerirea: după părerea ei, n‑avea să se întoarcă prea curând. Nu înţelegeam nimic din toate acestea şi m‑am întors acasă buimăcit de tot.

Încă o dată mă sfătuii cu Herbert, noaptea, după plecarea lui Provis (întotdeauna îl duceam până acasă la el şi mă uitam bine în jurul meu), şi cântărirea faptelor ne conduse la concluzia că nu trebuia să‑i pomenesc nici un cuvânt lui Provis despre plecarea în străinătate, până ce nu aveam să mă întorc din vizita la domnişoara Havisham. În acelaşi timp, trebuia să ne gândim, fiecare în parte, la modul în care era cel mai bine să‑i aducem la cunoştinţă acest plan -

dacă ar trebui să născocim vreun motiv, precum că ne‑ar fi teamă că era urmărit, sau dacă eu, care nu fusesem niciodată peste hotare, ar trebui să‑i propun o călătorie. Amândoi eram convinşi că n‑aveam decât să‑i sugerez ceva lui Provis şi el ar fi încuviinţat pe loc. Oricum, amândoi eram de părere că nici nu încăpea vorbă să‑l lăsăm mai departe la voia întâmplării, ca acum.

În ziua următoare, am avut josnicia să pretind că eram obligat să‑mi ţin făgăduiala de a‑l vizita pe Joe - nu‑i de mirare, fiindcă eram în stare de aproape orice fel de josnicie faţă de Joe sau faţă de numele lui. Provis avea să fie cât se poate de atent cât timp aveam să lipsesc, iar Herbert trebuia să preia sarcina de a avea grijă de el. Urma să lipsesc o singură noapte şi, la întoarcere, aveam să încep să‑i satisfac nerăbdarea de a mă vedea debutând în societate ca un gentleman care trăieşte pe picior mare. Atunci mi‑a trecut prin minte, la fel cum, după

aceea, am descoperit că şi lui Herbert îi trecuse prin minte, că acesta ar putea fi cel mai bun motiv pentru a‑l convinge pe Provis să plece în străinătate - chipurile pentru a face nişte cumpărături deosebite sau ceva asemănător.

După ce îmi netezii astfel calea spre domnişoara Havisham, pornii cu prima diligenţă de dimineaţă, mai înainte de a se lumina. Eram în câmp deschis când ziua începu să se arate, pe furiş, poticnindu‑se, scâncind şi tremurând, înfăşată

în scutece de nori şi în ceţuri zdrenţuite, ca o cerşetoare. Când ne oprirăm la

„Mistreţul albastru”, după călătoria prin picurii fini de apă, pe cine mi‑a fost dat să văd ieşind în poartă, cu scobitoarea în mână, ca să se uite la diligenţă? Pe nimeni altul decât Bentley Drummle!

Fiindcă s‑a prefăcut că nu mă vede, m‑am prefăcut şi eu că nu‑l văd. Era un joc foarte nereuşit, din partea amândurora, cu atât mai lipsit de temei cu cât amândoi intrarăm în acelaşi timp în salonul unde el tocmai îşi sfârşise gustarea de dimineaţă şi unde eu o comandai pe a mea. Mă umplea de venin faptul că îl vedeam aici în oraş, căci ştiam foarte bine de ce venise.

Prefăcându‑mă apoi cufundat în lectura unui ziar soios, foarte vechi, pe a

cărui hârtie nu desluşeam nici pe jumătate atât de limpede ştirile, cât corpurile străine - petele de cafea, de saramură, de sos de peşte, de sos de friptură, de unt topit şi de vin, cu care era împroşcat peste tot, de parcă s‑ar fi molipsit de un pojar foarte ciudat -, stăteam la masa mea, în timp ce el stătea lângă foc. Treptat mă simţii peste măsură de iritat de faptul că el stătea lângă foc. Aşa că mă ridicai, hotărât să‑mi iau şi eu porţia de căldură. Când mă apropiai de cămin să aţâţ

focul, mă văzui silit să‑mi întind mâna pe după picioarele lui, ca să ajung la vătrai, dar continuai să pretind că nu‑l cunosc.

― Asta vrea să fie o insultă? zise domnul Drummle.

― Ah! zisei eu, cu vătraiul în mână. Dumneata erai? Ce mai faci? Chiar mă

întrebam cine lasă focul să se stingă!

Cu acestea, scormonii în jar cu furie, după care mă proţăpii lângă domnul Drummle, umăr la umăr, îndreptându‑mi spatele şi încălzindu‑mă la foc.

― Acum ai venit? zise domnul Drummle, împingându‑mă puţin mai în lături cu umărul său.

― Da, răspunsei, împingându‑l şi eu pe el puţin mai în lături cu umărul meu.

― Groaznice locuri, zise Drummle. E ţinutul dumitale... dacă nu mă înşel.

― Da, încuviinţai eu. Am auzit că seamănă foarte mult cu ţinutul dumitale, Shropshire.

― Nici pe departe! zise el.

Aici, domnul Drummle se uită la ghetele sale şi eu mă uitai la ale mele, după

care domnul Drummle se uită la ghetele mele şi eu mă uitai la ale lui.

― Eşti de mult aici? întrebai eu, hotărât să nu‑i cedez nici un centimetru de loc în faţa focului.

― Destul cât să fiu sătul de locul ăsta, răspunse Drummle, simulând un căscat, dar la fel de hotărât să nu cedeze.

― Mai stai mult pe aici?

― N‑aş putea spune, răspunse domnul Drummle. Dar dumneata?

― N‑aş putea spune, răspunsei la rândul meu.