Nu reuşisem să scap de neliniştitoarea amintire a necunoscutului de pe scară, aşa că întotdeauna eram cu ochii în patru când îmi scoteam oaspetele la plimbare, după lăsarea întunericului, şi când îl aduceam înapoi. Şi acum tot cu ochii în patru am mers. Oricât de greu ar fi, într‑un oraş mare, când mintea îţi este înfierbântată şi te aştepţi la o primejdie de acest soi, să scapi de bănuiala că

eşti urmărit, nu am putut găsi dovezi convingătoare că vreuna dintre persoanele întâlnite s‑ar fi sinchisit de mişcările mele. Cei câţiva trecători îşi văzură de drumul lor, iar strada era pustie când mă întorsei în Temple. Nimeni nu ieşise la poartă odată cu noi, nimeni nu veni la poartă odată cu mine. Când trecui pe lângă fântână, zării ferestrele din spate ale imobilului unde locuia Provis luminate şi liniştite, iar când stătui câteva clipe în pragul clădirii unde locuiam eu, înainte de a o lua pe scări, Garden Court mi se arătă la fel de nemişcat şi de lipsit de viaţă ca şi scara pe care am urcat‑o apoi.

Herbert mă întâmpină cu braţele deschise şi niciodată până atunci nu mai simţisem atât de desluşit ce binecuvântare era să ai un prieten. După ce îmi spuse câteva cuvinte de simpatie şi de încurajare, ne aşezarăm să chibzuim ce era de făcut.

Scaunul pe care şezuse Provis rămăsese neatins, la locul lui - căci Provis avea un fel cazon de a se agita fără rost, plin de neastâmpăr, când stătea undeva şi de a începe o inspecţie amănun‑ţită asupra pipei sale, a tutunului „cap‑de‑

negru”, a cuţitului marinăresc, a pachetului de cărţi şi a tot ce mai avea la el, de parcă toate ar fi fost trecute pe o listă de inventar pe numele lui - aşadar, spuneam că scaunul lui rămăsese acolo unde stătuse el ultima oară. Herbert, fără să‑şi dea seama, vru să‑l apuce, dar în clipa următoare tresări, îl împinse mai încolo şi luă un altul. N‑a avut niciodată prilejul, după aceea, de a‑mi mărturisi dacă simţise vreo aversiune faţă de ocrotitorul meu, cum nici eu n‑am avut vreun prilej de a mi‑o mărturisi pe a mea. Ne‑am comunicat unul altuia acest sentiment fără să rostim vreun cuvânt.

― Ce‑i de făcut? zisei eu către Herbert, care se aşezase pe alt scaun.

― Bietul meu Handel, răspunse el, cu capul în mâini, sunt prea uluit ca să

gândesc.

― Aşa am fost şi eu, Herbert, prima oară, de parcă mă lovise trăsnetul. Dar ceva tot trebuie făcut. Vrea să facă noi cheltuieli - cai şi trăsuri, tot soiul de lucruri scumpe cu care să ia ochii. Trebuie oprit cumva.

― Vrei să spui că nu poţi accepta...

― Cum să pot? îl întrerupsei eu şi Herbert se opri. Gândeşte‑te la el! Uită‑te la el!

Un fior ne străbătu pe amândoi.

― Totuşi, mi ‑ e teamă că adevărul cumplit este că mă îndrăgeşte, mă

îndrăgeşte foarte tare. S‑a mai pomenit o soartă ca asta?!

― Bietul meu Handel, repetă Herbert.

― Şi apoi, zisei eu, la urma urmelor, chiar dacă aş pune punct acum şi n‑aş

mai lua nici un penny de la el, gândeşte‑te numai la cât îi datorez deja! Şi apoi, de asemenea, sunt înglodat în datorii - ceea ce este foarte grav pentru mine, căci acum nu mai am nici o speranţă de viitor strălucit... şi n‑am nici o pregătire, nu mă pricep la nimic.

― Ei, haide, haide! mă dojeni Herbert. Nu spune că nu te pricepi la nimic.

― Şi, mă rog, la ce mă pricep? Ştiu un singur lucru pe care l‑aş putea face, şi

‑anume să mă înrolez ca soldat. Şi m‑aş fi dus deja, dragul meu Herbert, dacă nu m‑aş fi lăsat ispitit să‑mi amân plecarea ca să mai stau o dată de vorbă cu tine, să ascult sfatul pe care mi l‑ai da tu, cu prietenie şi dragoste.

Fireşte că la aceste vorbe m‑am pierdut cu firea, iar Herbert mă apucă de braţ, strângându‑mă cu căldură, prefăcându‑se că nu bagă de seamă.

― În orice caz, dragul meu Handel, zise el deodată, înrolarea nu ţine. Dacă ai de gând să renunţi la ocrotirea lui Provis şi la favorurile sale, presupun că vrei s

‑o faci nutrind o rază de speranţă că, într‑o bună zi, o să‑i plăteşti înapoi ceea ce ai deja. Deşi se pare că nu‑i prea puternică speranţa asta a ta, de vreme ce vrei să

te înrolezi. De altfel, e absurd. Te‑ai descurca mult mai bine la firma lui Clarriker, aşa micuţă cum e ea. Eu sunt pe cale să devin partener, ştii doar.

Bietul meu prieten! Nici nu‑i trecea prin cap cu ai cui bani!

― Dar mai e o problemă, adăugă Herbert. El este un om fără carte, însă foarte hotărât, care multă vreme a avut un singur gând. Mai mult decât atât, mie mi se pare - poate că‑l judec greşit - că este un om cu o fire îndârjită până la încrâncenare şi sălbatică.

― Chiar aşa este, ştiu, răspunsei eu. Dă‑mi voie să‑ţi spun şi ce dovezi am eu în această privinţă.

Şi îi povestii ceea ce nu‑i pomenisem până atunci: lupta lui Provis cu celălalt puşcăriaş.

― Vezi? făcu Herbert. Ia gândeşte‑te puţin! Omul vine până aici, punându‑şi viaţa în pericol, ca să‑şi îndeplinească singurul ţel. În clipa în care şi‑l atinge, după atâta trudă şi aşteptare, tu îi tai craca de sub picioare, îi năruieşti visul şi

‑l faci să vadă cât de zadarnic e tot ce s‑a chinuit să câştige până acum. Nu te gândeşti ce‑ar fi în stare să facă, odată dezamăgit astfel?

― Ba m‑am gândit, Herbert, şi am întruna coşmarul ăsta, din noaptea în care a apărut. Nimic nu e mai limpede în mintea mea decât faptul că, prin tot ceea ce face, se bagă singur în gura lupului şi va fi prins.

― Atunci, poţi să fii sigur, zise Herbert, că asta e primejdia cea mare: s‑o facă! Şi poţi fi sigur că te are la mână cu ea, cât timp va fi în Anglia, şi că nu va sta pe gânduri s‑o facă dacă îi întorci spatele.

Eram atât de îngrozit de gândul acesta, care mă apăsase de la bun început, şi de ideea că, dacă s‑ar fi întâmplat aşa, m‑aş fi simţit cumva un ucigaş, încât nu mai putui sta pe scaun, ci începui să mă plimb în sus şi‑n jos prin odaie. Îi mai spusei lui Herbert că şi dacă Provis va fi recunoscut şi arestat fără voia lui, eu tot nenorocit o să mă simt, tot am să cred că eu am fost cauza, oricât de nevinovată. Da, cu toate că eram atât de nenorocit să‑l ştiu în libertate şi în preajma mea şi mai degrabă mi‑aş fi dorit să muncesc la fierărie toată viaţa mea, orice era mai bine decât să se întâmple vreodată una ca asta.

Însă nu trebuia să ne abatem de la întrebare - ce era de făcut?

― Cel dintâi şi cel mai important lucru, zise Herbert, este să‑l scoatem din Anglia. Tu va trebui să‑l însoţeşti, fiindcă numai aşa se va lăsa înduplecat să

plece.

― Şi unde să‑l duc, mă rog, ca să‑l împiedic să se mai întoarcă?

― Bunul meu Handel, dar e foarte limpede că, aici, cu închisoarea Newgate la doi paşi, este de o mie de ori mai primejdios să‑i dezvălui adevăratele tale sentimente faţă de el şi să‑l faci să‑şi iasă din minţi, decât dacă aţi fi oriunde în altă parte! Dacă am putea găsi un motiv pentru plecarea lui departe... ceva legat de puşcăriaşul celălalt sau de orice altceva din viaţa lui!...

― Păi, uite, asta‑i încă una! zisei eu, oprindu‑mă în faţa lui Herbert, cu mâinile întinse în lături, cât să cuprindă toată disperarea situaţiei. Nu ştiu nimic despre viaţa lui! M‑am simţit la un pas de nebunie să stau aici o noapte întreagă

şi să‑l văd înaintea ochilor mei, atât de strâns legat de norocul şi nenorocul vieţii mele, fără să ştiu altceva despre el decât că este amărâtul ăla mizerabil, care mi

‑a băgat groaza în oase două zile din copilăria mea!

Herbert se sculă şi mă luă de braţ, şi ne‑am plimbat încet, împreună, de‑a lungul şi de‑a latul odăii, studiind atent covorul.

― Handel, zise Herbert oprindu‑se, eşti convins că nu mai poţi accepta nici un ajutor din partea lui?

― Pe deplin. La fel ai fi şi tu, dacă ai fi în locul meu.

― Şi eşti convins că trebuie să rupi legăturile cu el?

― Herbert, mă mai întrebi?

― Dar eşti înduioşat şi se cuvine să fii înduioşat din pricină că îşi riscă viaţa pentru tine, aşa că trebuie să i‑o salvezi, dacă se poate. Bun, atunci trebuie să‑l scoţi din Anglia mai înainte de‑a mişca vreun deget pentru a te scoate pe tine din încurcătură. Odată ce‑ai s‑o faci, ai să scapi de bucluc şi, pentru numele lui Dumnezeu, o să ieşim noi doi la liman cumva, dragul meu prieten!

A fost tare plăcut să‑i strâng mâna pentru aceste cuvinte şi apoi să ne reluăm plimbarea în sus şi‑n jos prin cameră, cu această chestiune lămurită.

― Uite, Herbert, zisei eu, în legătură cu ce aş putea face ca să aflu mai multe despre viaţa lui. Nu văd decât o singură cale: să‑l întreb de‑a dreptul.

― Da, întreabă‑l! aprobă Herbert. Întreabă‑l mâine‑dimineaţă, când ne vom aşeza la masă!