o parte, ca să‑l prindă mai bine între cei mai puternici colţi, semăna leit cu un câine bătrân şi înfometat.

Şi dacă aş fi avut un dram de poftă de mâncare înainte de a mă aşeza la masă, el mi l‑ar fi spulberat, iar eu aş fi rămas, tot ca în momentul acesta, cuprins de un dezgust neînfrânat şi uitându‑mă posomorât la faţa de masă.

― Sunt un mare mâncău, dragul meu băiat, zise el, în chip de scuză

politicoasă, când sfârşi de mâncat, dar aşa am fost de când mă ştiu. Poate că, dacă aş fi fost din fire un mâncău mai mic, aş fi dat şi de necazuri mai mici. La fel şi cu fumatul. La început, în primele zile după ce m‑am tocmit ca oier, în capătul celălalt al lumii, sunt încredinţat că aş fi ajuns şi eu o oaie bolnavă de tristeţe, dacă n‑aş fi avut fumatul.

Spunând acestea, se ridică de la masă şi, vârându‑şi mâna în buzunarul de la piept al surtucului său mărinăresc, scoase un soi de pipă scurtă, neagră, şi un pumn de tutun tocat, dintr‑acela căruia i se zice „cap‑de‑negru”. După ce‑şi îndesă pipa, îşi puse tutunul rămas înapoi, de parcă buzunarul său era un sertar. Apoi luă cu cleştele un tăciune din cămin, îşi aprinse pipa şi se întoarse pe călcâie, pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la foc, dedându‑se celei mai plăcute îndeletniciri ale sale, aceea de a‑şi întinde braţele spre mine.

― Vasăzică acesta, zise el scuturându‑mi mâinile în sus şi‑n jos cu mâinile sale, în vreme ce pufăia din pipă, acesta este gentlemanul pe care l‑am făcut eu!

Unul adevărat, din cap până‑n picioare! E o bucurie să mă uit la tine, Pip. Tot ce

‑mi doresc este să stau pe lângă tine şi să te privesc, dragul meu băiat.

Îmi eliberai mâinile îndată ce putui şi descoperii că gândurile privind situaţia mea începuseră, uşor‑uşor, să se închege. Când îi auzeam vocea răguşită şi mă

uitam în sus la ţeasta sa pleşuvă şi lăţoasă, cu păr cărunt crescându‑i doar pe margine, înţelegeam, în sfârşit, de ce anume eram înlănţuit şi cât de grele erau aceste lanţuri.

― Nu se cade să‑l văd pe gentlemanul meu mergând pe jos, prin mocirla de pe stradă! Nu se cade să existe noroi pe ghetele sale! Gentlemanul meu trebuie să

aibă cai, Pip! Cai de călărie, cai de trăsură şi, de asemenea, cai de călărie şi de trăsură pentru valetul său. Adică toţi coloniştii să aibă caii lor (şi încă unii pur‑

sânge, ca să zic aşa, Dumnezeule mare!), iar gentlemanul meu londonez nu? Nu se poate! O să le arătăm noi câteva perechi de potcoave mai valoroase decât ale lor, nu‑i aşa, Pip?

Scoase din buzunar un portofel gros şi ticsit cu bancnote, pe care îl aruncă

pe masă.

― E o sumă frumuşică de cheltuit în portofelul ăsta, dragul meu băiat. E a ta.

Tot ce am nu e al meu, ci al tău. Nu‑ţi fie teamă. Mai sunt destui bani în locul din care vin. M‑am întors în ţara mea ca să‑l văd pe gentlemanul meu cum îşi cheltuie banii ca un adevărat gentleman. Asta va fi plăcerea mea. Plăcerea mea va fi să‑l văd făcând aşa. Şi la naiba cu voi toţi! sări el în picioare, răsucindu‑se pe călcâie, uitându‑se roată prin odaie şi pocnind o dată tare din degete. Dracu’

să vă ia pe toţi, de la judecătorul cu perucă, până la colonistul care stârneşte praful drumului când trece! O să vă arăt eu un gentleman mai bun decât toată

şleahta voastră laolaltă!

― Stai! zisei eu, gata să‑mi pierd minţile de spaimă şi dezgust. Vreau să

vorbesc puţin cu tine. Vreau să hotărâm ce‑i de făcut. Vreau să ştiu cum te vei păzi de primejdie, cât ai de gând să rămâi aici şi ce planuri ai.

― Ascultă‑mă bine, Pip, zise el, punându‑mi o mână pe braţ, pe un ton schimbat şi supus. Mai întâi şi mai întâi, ascultă‑mă bine. Am uitat de mine însumi adineauri. Ce am spus a fost necuviincios... Aşa a fost, da, necuviincios.

Uite cum stă treaba, Pip. Trece‑mi‑o cu vederea. N‑am de gând să mă port necuviincios.

― Mai întâi şi mai întâi, zisei eu, aproape mârâind, ce măsuri de prevedere trebuie luate ca să nu fii recunoscut şi prins?

― Nu, dragul meu băiat, zise el, pe acelaşi ton de mai înainte, nu‑i asta prima problemă. Necuviinţa este cea dintâi. N‑am muncit atâţia ani ca să fac un gentleman, fără să ştiu ce i se cuvine. Ascultă‑mă bine, Pip. Am fost necuviincios.

Asta am fost, necuviincios. Trece‑mi‑o cu vederea, dragul meu băiat!

Simţind ridicolul şi grotescul situaţiei, izbucnii într‑un râs nelalocul lui, şi‑i răspunsei:

― Gata, ţi‑am trecut‑o cu vederea! În numele Cerului, nu mai stărui cu asta!

― Da, numai că, ascultă‑mă bine, reîncepu el. N‑am venit până aici ca să fiu necuviincios. Bun, acum zi mai departe, dragul meu băiat! Spuneai că...

― Întrebam cum ai să te păzeşti de primejdia care te ameninţă?

― Ei, bine, dragul meu, primejdia nu‑i aşa de mare. Fiindcă nu sunt un ramolit flecar, primejdia nu‑i atât de însemnată. Ştie Jaggers, ştie Wemmick şi ştii tu. Cine altcineva să mai ştie?

― Şi nu există nici o altă persoană care te‑ar putea recunoaşte întâmplător pe stradă? întrebai eu.

― Păi, răspunse el, n‑ar fi prea multe. Doar n‑am de gând să bat toba prin ziare că numitul A. M. s‑a întors de la Botany Bay! Apoi, au trecut atâţia ani...

Cine ar mai avea acum ceva de câştigat dintr‑un denunţ? Totuşi, ascultă‑mă

bine, Pip. Să fi fost primejdia şi de cincizeci de ori mai mare de atât, tot aş fi venit să te ăd, crede‑mă, tot aş fi venit!

― Şi cât timp vei rămâne aici?

― Cât timp? zise el, scoţându‑şi pipa neagră din gură şi lăsându‑şi falca în jos, în vreme ce se uita la mine. Nu mă mai întorc acolo. Am venit înapoi pentru totdeauna.

― Unde ai să locuieşti? zisei eu. Ce‑i de făcut cu tine? Unde ai putea fi în siguranţă?

― Dragul meu băiat, răspunse el, se pot cumpăra cu bani perucile, pudra de păr, ochelarii şi hainele cu care te poţi deghiza... şi câte şi mai câte. Au mai făcut

‑o şi alţii înaintea mea, în deplină siguranţă, iar ceea ce au putut să facă ei mai înainte se va putea face din nou. Cât despre unde şi cum o să trăiesc pe viitor, dragă băiete, tu ce părere ai?

― Acum nu pari să te temi, zisei eu, dar aseară erai foarte serios, când jurai că‑i moarte curată!

― Şi jur şi‑acum că‑i moarte curată, zise el, vârându‑şi la loc pipa în gură,

moartea prin ştreang, în plină stradă, nu departe de aici, şi trebuie să înţelegi faptul că sunt foarte serios. Dar ce mai contează, odată ce‑am făcut‑o deja? Iată

‑mă! Să mă întorc acum acolo ar fi la fel de rău, ba chiar mai rău decât să rămân pe loc. De altfel, Pip, mă aflu aici pentru că ani de zile nu mi‑am dorit decât să fiu lângă tine. Cât despre ce îndrăznesc acum, după ce am îndrăznit să înfrunt tot soiul capcane, de când mi‑au dat penele, azi sunt o pasăre bătrână, aşa că nu mi

‑e frică să mă aşez pe‑o sperietoare de ciori. Iar dacă înăuntrul acesteia se ascunde moartea, asta e! N‑are decât să iasă la lumină, căci eu o voi înfrunta.

Numai atunci o să cred în ea, nu mai înainte. Iar acum dă‑mi voie să‑l mai privesc pe gentlemanul pe care l‑am crescut!

Mă apucă încă o dată de mâini şi mă cercetă cu un aer de proprietar mândru de avuţia sa, fumând cu sete în tot acest timp.

Cel mai bun lucru pe care‑l puteam face pentru a‑l pune la adăpost, am socotit eu, era să‑i fac rost de o locuinţă pe undeva prin apropiere, în care să se poată muta când avea să se întoarcă Herbert - pe care îl aşteptam peste vreo două

‑ trei zile. Mi ‑era limpede că taina trebuia împărtăşită şi lui Herbert, ca o problemă de neocolit, chiar dacă aş fi lăsat deoparte imensa uşurare pe care aş fi obţinut‑o din simplul fapt de a o împărtăşi cu el. Însă domnului Provis (mă

hotărâsem să‑i spun pe numele acesta) lucrurile nu i se păreau deloc la fel de limpezi şi spuse că nu va fi de acord cu participarea lui Herbert până când nu‑l va vedea şi nu‑şi va forma o părere bună despre caracterul acestuia, judecând după