― Adevărat? zisei eu, iar omul se uită la mine, apoi se uită pe deasupra capului meu, apoi în jurul meu şi apoi îşi trecu mâna peste buze şi râse.
― Cred că luni o să ies de aici, domnule, îi zise el lui Wemmick.
― Tot ce se poate, îi răspunse prietenul meu, dar nu se ştie nimic sigur.
― Mă bucur că am prilejul să‑mi iau rămas‑bun de la dumneata, domnule Wemmick, zise omul, întinzându‑i mâna printre gratii.
― Mulţumesc, răspunse Wemmick, strângându‑i mâna. Toate cele bune şi dumitale, colonele!
― Dacă lucrurile pe care le aveam la mine când m‑au arestat ar fi fost veritabile, domnule Wemmick, spuse omul, neîndurându‑se să‑i dea drumul la mână, te‑aş fi rugat să‑mi faci onoarea de a mai purta încă un inel... drept recunoştinţă pentru atenţia dumitale.
― Primesc, luând intenţia drept faptă, zise Wemmick. Apropo, îndrăgeai mult porumbeii, nu? (Omul privi în sus, către cer.) Mi s‑a spus că prăsiseşi nişte exemplare deosebite de porumbei‑jucători. Ai putea trimite pe vreuna dintre rudele dumitale să‑mi aducă şi mie o pereche, dacă tot nu mai ai nevoie de ei?
― S‑a făcut, domnule!
― Foarte bine, zise Wemmick. O să fie bine îngrijiţi. Bună ziua, colonele! La revedere!
Îşi strânseră din nou mâinile şi, pe când ne îndepărtam, Wemmick îmi spuse:
― Un falsificator foarte iscusit. Raportul grefierului s‑a întocmit astăzi şi, fără nici o îndoială, va fi executat luni. Totuşi, cum vezi, la urma urmelor, şi o pereche de porumbei reprezintă o proprietate portabilă.
Cu acestea, privi în urmă şi salută cu un semn din cap planta sa moartă, după care începu să se uite în jurul său, în timp ce ieşea din curte, ca şi când s
‑ar fi gândit ce alt ghiveci s‑ar potrivi cel mai bine în locul ei.
Pe când ieşeam din închisoare, trecând iarăşi prin gheretă, am descoperit că
importanţa custodelui meu era preţuită de temniceri în aceeaşi măsură ca şi cei pe care îi ţineau sub pază.
― Ei, bine, domnule Wemmick, zise temnicerul, în timp ce ne ţinu între cele două porţi, întărite cu piroane şi drugi, căci încuie una cu multă grijă, înainte de a o descuia pe cealaltă. Ce are de gând domnul Jaggers să facă în cazul crimei aceleia de pe malul apei? Vrea s‑o scoată omor sau ce altceva?
― De ce nu‑l întrebi pe el? replică Wemmick.
― Da, da, cum să nu! zise temnicerul.
― Ei, uite, cam aşa fac oamenii pe ‑ aici, domnule Pip, zise Wemmick, întorcându‑se către mine cu deschizătura cutiei de scrisori mult lungită. N‑au nici o reţinere să mă întrebe pe mine, subalternul, dar n‑ai să‑i prinzi niciodată
punându‑i vreo întrebare şefului meu.
― Acest tânăr domn este unul din ucenicii sau învăţăceii de la biroul vostru?
întrebă temnicerul, cu un rânjet pentru gluma lui Wemmick.
― Uite, iar începe! strigă Wemmick. Ţi‑am spus doar! Nici n‑apucă să se răcească prima întrebare pusă subalternului şi vin cu alta! Ei, şi dac‑ar fi să fie domnul Pip unul dintre ei, ce?
― Păi, atunci, zise temnicerul, rânjind din nou, ştie şi el cine‑i domnul Jaggers!
― Deh! strigă Wemmick, dându‑i în glumă o lovitură temnicerului. Eşti la fel de mut ca una dintre cheile tale când ai de‑a face cu şeful meu, ştii bine! Dă‑ne drumul, vulpe bătrână, sau îl aduc să te dea în judecată pentru arest nejustificat!
Temnicerul râse şi ne spuse bună ziua, rămânând râzând în urma noastră
printre gratiile porţii, în vreme ce coboram treptele către stradă.
― Ia aminte, domnule Pip, zise Wemmick pe un ton grav, la urechea mea,
luându‑mă de braţ, ca să fie mai confidenţial. Nu ştiu dacă felul în care domnul Jaggers păstrează întotdeauna distanţa faţă de ceilalţi nu este cel mai bun lucru pe care‑l face. Este întotdeauna atât de sus! Superioritatea sa este din aceeaşi plămadă cu imensa lui iscusinţă. Colonelul acela n‑ar fi îndrăznit niciodată să‑şi ia rămas‑bun de la el, şi nici temnicerul acesta n‑ar fi îndrăznit vreodată să‑l întrebe despre intenţiile sale în legătură cu un caz. Şi atunci, între înălţimea la care se află el şi nivelul oamenilor acestora, el îşi strecoară subalternii - înţelegi?
- şi, în modul acesta, îi are la mână, trup şi suflet.
Eram profund impresionat, şi nu pentru prima oară, de iscu‑
sinţa custodelui meu. Ca să spun adevărul, îmi doream din suflet, şi nu pentru prima oară, să fi nimerit pe mâna unui custode mai puţin abil.
Domnul Wemmick se despărţi de mine la birourile din Little Britain, unde cei care cerşeau de la domnul Jaggers o clipă de atenţie dădeau târcoale, ca de obicei, iar eu mă întorsei la punctul meu de observaţie, pe strada staţiei de diligenţe, mai având de aşteptat aproape trei ore. Îmi petrecui tot acest răstimp gândindu‑mă cât de ciudat era să fiu înconjurat de toată această lume murdară
a închisorilor şi a crimei. Şi că o întâlnisem, pentru prima oară, în copilăria mea, dincolo de sat, în mlaştinile noastre pustii, într‑o seară de iarnă. Că îmi fusese dat să mai apară în alte două dăţi, ieşind la iveală ca o pată care a pălit, dar nu s
‑a şters de tot. Că pătrunsese, în această nouă înfăţişare, în destinul şi în drumul meu prin viaţă. După ce îmi frământai astfel mintea, mă gândii la tânăra şi frumoasa Estella, trufaşă şi rafinată, îndreptându‑se către mine şi mă îngrozii de contrastul zdrobitor dintre închisoare şi făptura ei. Îmi zisei că mai bine nu m‑aş
fi întâlnit cu Wemmick sau nu m‑aş fi lăsat ademenit să‑l însoţesc, pentru ca acum, tocmai în ziua aceasta, dintre toate ale anului, să nu fi purtat miasma de la Newgate în nări şi în haine. Îmi ştersei praful închisorii de pe tălpi plimbându
‑mă încolo şi‑ncoace, îmi scuturai hainele şi îmi primenii aerul din plămâni, respirând adânc. Atât de pângărit mă simţeam când mă gândeam la cea care venea, încât, până la urmă, diligenţa sosi prea repede. Mai înainte să fi scăpat de amintirea murdară a serei domnului Wemmick, mă trezii deodată că văd faţa Estellei la fereastra diligenţei şi mâna sa, fluturată spre mine.
Dar ce era umbra aceea nenumită, care din nou se destrămă aproape în aceeaşi clipă în care apăru?
Capitolul XXXIII
În veșmintele sale de călătorie îmblănite, Estella părea mult mai delicată şi mai frumoasă decât o văzusem vreodată. Purtările sale faţă de mine erau mai cuceritoare şi crezui că văd în această schimbare înrâurirea domnişoarei Havisham.
