― Da, de la Provis le‑am primit, răspunsei eu.

― La revedere, Pip, zise domnul Jaggers, întinzându‑mi mâna. Mă bucur că

te‑am văzut. Dacă o să‑i mai scrii lui Magwitch - în New South Wales - sau dacă

o să‑i trimiţi vorbă prin Provis, fii bun şi anunţă‑l că raportul amănunţit şi documentele doveditoare ale lungii noastre socoteli îţi vor fi trimise ţie, laolaltă cu restul de bani, căci încă au mai rămas bani. La revedere, Pip!

Am dat mâna, iar el a continuat să mă privească încruntat. M‑am întors către uşă şi el tot se mai uita încruntat după mine, în vreme ce, de pe raft, cele două măşti mortuare păreau că încearcă să‑şi deschidă pleoapele şi să scoată din gâtlejurile lor tumefiate exclamaţia: „Oh, ce mai om!”

Wemmick era plecat în oraş, dar şi dacă s‑ar fi aflat la pupitrul său, tot n‑ar fi putut să mă ajute cu nimic. M‑am întors direct în Temple, unde l‑am găsit pe cumplitul Provis bând rom cu apă şi fumând tutun „cap‑de‑negru”, în deplină

siguranţă.

A doua zi, hainele pe care i le comandasem sosiră acasă, iar el le îmbrăcă.

Orice ar fi pus pe el îi venea şi mai prost (cel puţin aşa gândeam eu, cu tristeţe) decât ce purtase înainte. Am început să cred că avea ceva în el care zădărnicea orice încercare de a‑l deghiza. Cu cât îl îmbrăcam cu haine mai elegante, cu atât mai tare aducea cu ocnaşul şchiopătând din mlaştină. Această impresie născută

din mintea mea bolnavă de nelinişte se datora, fără îndoială, faptului că

înfăţişarea şi purtările sale de demult îmi redeveniseră familiare, şi tot mai eram încredinţat că îşi târa unul din picioare, de parcă ar mai fi avut încă inelul greu de fier prins de el, şi că din creştet până‑n tălpi era puşcăriaş, puşcăriaş până‑n străfundurile fiinţei sale.

Pe de altă parte, urmările vieţii singuratice pe care o dusese în coliba aceea încă îşi mai spuneau cuvântul şi îi dădeau o înfăţişare sălbatică, pe care nici un fel de haină n‑o putea îmblânzi. Mai erau şi urmările vieţii stigmatizate, duse printre cei aidoma lui şi, mai presus de toate, conştiinţa faptului că se furişa şi se ascundea. Fie că stătea aşezat sau în picioare, fie că mânca sau bea, în felul în care chibzuia, cu capul vârât între umeri, chinuit, sau în care îşi scotea cuţitul mare, de marinar, cu mâner de os, şi întâi îl ştergea pe picior şi abia pe urmă îşi tăia mâncarea, sau în felul în care îşi ridica paharul sau ceaşca la gură, de parcă

erau nişte blide prost făcute, sau în care îşi tăia o bucată de pâine cu care ştergea de jur împrejur, până la ultima urmă de sos, farfuria, de parcă voia să ‑şi prelungească plăcerea mâncării cât mai mult, după care îşi curăţa şi degetele pe bucata de pâine şi o înghiţea - în toate aceste împrejurări şi în nenumărate alte situaţii mărunte, care se iveau la tot pasul într‑o zi, el era în mod vădit şi fără

putinţă de tăgadă puşcăriaşul, răufăcătorul, omul în lanţuri.

Fusese ideea lui să‑şi pudreze părul, iar eu mă înduplecasem, după ce izbutisem să‑l conving să renunţe la pantalonii scurţi. Dar nu pot descrie efectul pudrei asupra lui decât prin priveliştea fardului pe faţa unui mort, într‑atât de cumplit era felul în care tot ce era de dorit să rămână ascuns din înfăţişarea lui străbătea prin stratul subţire al acelei măşti şi părea să iasă strălucitor la iveală, ca un nimb în creştetul capului. Am fost nevoiţi să renunţăm la pudră de la prima încercare şi să păstrăm părul lui aşa cum era, numai că tuns scurt.

N‑am cuvinte să spun ce simţeam, în acelaşi timp, în privinţa groaznicului mister pe care îl reprezenta el pentru mine. Când mai aţipea, seara, cu mâinile sale noduroase încleştate de braţele fotoliului şi cu capul său pleşuv, brăzdat de cute adânci, căzut în piept, şedeam şi mă uitam la el, întrebându‑mă ce făcuse şi punându‑i în cârcă toate faptele rele din lume, până când mă cuprindea o poftă

de nestăvilit să sar în picioare şi să fug. Cu fiecare ceas, dezgustul meu faţă de el creştea într‑atât încât cred că, până la urmă, ajuns la capătul puterilor din pricina atâtor gânduri negre, fără să mai ţin seama de tot binele pe care mi‑l făcuse şi de riscul pe care îl înfrunta acum, chiar aş fi ascultat această pornire, dacă n‑aş fi ştiu că Herbert avea să se întoarcă în scurt timp. Odată, m‑am dat de

‑a binelea jos din pat, în toiul nopţii, şi‑am început să mă îmbrac în cele mai jerpelite haine ale mele, grăbit să‑l las acolo, să‑l las cu tot ce aveam şi să mă

înrolez ca soldat în India.

Mă îndoiesc că vreo stafie m‑ar fi îngrozit mai tare, acolo, în odăile pustii, în serile şi nopţile acelea lungi, cu vânt şi cu ploaie izbind neîncetat. O stafie n‑ar fi putut fi prinsă şi spânzurată din pricina mea, în schimb, gândul că el ar fi putut să păţească aşa ceva şi spaima cumplită că, până la urmă, chiar aşa se va întâmpla îmi sporeau teama. Când nu dormea sau nu făcea pasienţe cu un pachet de cărţi ferfeniţite de‑ale lui - un joc pe care nu mi‑a fost dat să‑l văd nicăieri altundeva, în care el îşi însemna cărţile câştigate înfigându‑şi cuţitul de marinar în masă - aşadar, când nu avea aceste două îndeletniciri, mă ruga să‑i citesc ceva:

― Într‑o limbă străină, dragul meu băiat!

Îi îndeplineam dorinţa, iar el, neînţelegând o iotă, stătea în faţa focului, urmărindu‑mă atent, cu aerul unui judecător căruia i se prezintă dovezile într‑

un proces şi îl vedeam, printre degetele mâinii puse streaşină la ochi, cum îndemna, pe muteşte, mobila din jur să ia aminte şi ea cât de învăţat eram.

Savantul legendar hărţuit de monstruoasa creatură pe care, în chip nelegiuit, o zămislise nu era mai vrednic de plâns decât mine, urmărit cum eram de monstrul care mă crease şi chircindu‑mă în faţa lui, pradă unui dezgust cu atât mai puternic, cu cât admiraţia şi dovezile sale de dragoste sporeau.

Îmi dau seama că am povestit toate acestea de parcă ar fi durat un an. De fapt, totul a durat numai vreo cinci zile. Aşteptându‑l din clipă în clipă pe Herbert, n‑am îndrăznit să mai ies prin oraş, în afară de o singură dată, când l‑

am dus pe Provis să ia o gură de aer, după lăsarea întunericului. În cele din urmă, într‑o seară, după ce sfârşisem masa, iar eu căzusem într‑un somn greu, fiind rupt de oboseală - căci nopţile îmi erau zbuciumate şi odihna întreruptă de coşmaruri înspăimântătoare -, am fost trezit de zgomotul bine venit al paşilor pe scară. Provis, care adormise şi el, tresări când mă auzi străbătând odaia şi într‑

o clipă văzui cuţitul de marinar lucindu‑i în mână.

― Stai liniştit! E Herbert! zisei eu.

Şi Herbert dădu buzna pe uşă, cu aerul proaspăt al celor şase sute de mile străbătute în Franţa.

― Handel, dragul meu prieten, ce mai faci, ce mai faci şi iar ce mai faci? Mi se pare că am plecat de un an încheiat! Oh, chiar un an trebuie să fi trecut, căci ai slăbit şi te‑ai gălbejit! Handel, bunul meu... Ah! Vă rog să mă iertaţi!

Se oprise din turuit şi din dat mâna cu mine, fiindcă îl zărise pe Provis.

Acesta, măsurându‑l din priviri stăruitor, îşi vârâse la loc cuţitul de marinar şi se scotocea după ceva în celălalt buzunar.

― Herbert, dragul meu prieten, zisei eu, închizând cele două rânduri de uşi, în vreme ce el rămăsese pironit locului, uitându‑se la noi plin de mirare. S‑a întâmplat ceva foarte ciudat. Dumnealui este... un oaspete de‑al meu.

― E‑n regulă, băiete dragă! zise Provis, înaintând câţiva paşi, în mână cu Biblia sa micuţă, neagră şi cu închizătoare metalică, după care îi vorbi lui Herbert. Ia‑o şi ţine‑o în mâna dreaptă. Să te trăsnească Dumnezeu pe loc, dacă

ai să trădezi în vreun fel, în oricare! Sărut‑o!

― Fă aşa cum îţi cere! îl îndemnai eu pe Herbert.

Aşadar, Herbert, uitându‑se la mine cu nedumerire şi mirare prietenească, dădu ascultare îndemnului, iar Provis, dând mâna cu el imediat după aceea, îi zise:

― De‑acuma eşti sub jurământ, cum ştii. Şi să nu mai crezi nici un cuvânt de la mine, dacă Pip n‑o să se poarte ca un gentleman cu tine!

Capitolul XLI

În zadar m‑aș strădui să vă descriu uluirea şi neliniştea lui Herbert, când el,

eu şi Provis ne‑am aşezat la gura căminului şi i‑am povestit toată tărăşenia. Am revăzut toate sentimentele mele oglindindu‑se pe chipul lui Herbert şi, nu în cele din urmă, repulsia mea faţă de omul care făcuse atâtea pentru mine.

Lăsând la o parte alte pricini, simplul fapt că, ascultându‑mi povestea, plesnea de mândrie ar fi fost destul ca să provoace o prăpastie între omul acela şi noi. În afară de sentimentul neliniştitor că fusese „necuviincios” într‑un singur moment de când se întorsese - pe marginea căruia se porni, de îndată ce eu sfârşii de vorbit, să‑i ţină un discurs lui Herbert -, nici nu‑i trecea prin cap că aş

avea vreun motiv să mă plâng de soarta mea. Împăunându‑se că făcuse din mine un gentleman şi că venise să vadă cum îmi joc rolul, folosindu‑mă de marea lui avere, rostea laudele atât pentru sufletul lui, cât şi pentru al meu. În mintea sa era înrădăcinat gândul că laudele acestea erau deosebit de plăcute pentru amândoi şi că trebuia să ne simţim deosebit de mândri când le auzeam.

― Deşi, ascultă‑mă bine, prietene al lui Pip, îi zise el lui Herbert, după ce perorase multă vreme, ştiu prea bine că o dată, o singură dată de când m‑am întors, pentru un minuţel, am fost necuviincios. I‑am spus lui Pip că mi‑am dat seama că m‑am purtat necuviincios. Dar nu vă îngrijoraţi din pricina aceasta. N

‑am făcut un gentleman din Pip, iar Pip n‑ar mai fi pe cale să facă un gentleman din tine, ca să nu ştiu acum ce se cuvine faţă de voi amândoi! Dragă băiete şi tu, prietene al lui Pip, amândoi puteţi conta pe mine că întotdeauna voi tăcea mâlc, în această privinţă. Mâlc am tăcut din minuţelul acela, când m‑am lăsat pradă

necuviinţei, mâlc tac şi în momentul de faţă şi mâlc voi tăcea de‑a pururea!

― Desigur, zise Herbert, arătând de parcă nu găsea nici o consolare, cât de mică, în făgăduiala aceasta şi rămânând împietrit de uimire şi adânc mâhnit.

Aşteptam amândoi cu nerăbdare momentul când Provis avea să plece la casa lui şi să ne lase singuri, dar, în mod vădit, omul ne pizmuia pentru faptul că o să

rămânem singuri şi stătu cu noi până târziu. Bătuse de mult de miezul nopţii când l‑am condus până pe strada Essex şi l‑am urmărit intrând, în siguranţă, pe uşa locuinţei sale şi dispărând în întuneric. Când uşa se închise în urma lui mă

simţii, pentru prima oară din noaptea în care sosise, uşurat.