‑aş fi dorit ca buclele şi bretonul lui să fi arătat ceva mai credibil.
Mai multe mici amănunte ieşiră la iveală, pe măsură ce acţiunea îşi urmă
cursul. Răposatul rege al ţării nu numai că părea să fi fost sâcâit de o tuse în momentul morţii sale, ci părea să o fi luat cu sine în mormânt şi s‑o fi adus acum înapoi. Stafia regală mai căra şi un manuscris fantomatic, înfăşurat în jurul sceptrului, din care părea să se inspire, din când în când, şi făcând aceasta vădea o mare nelinişte şi pornirea de a pierde şirul, ceea ce amintea de cusururile celor vii. Tocmai din pricina aceasta, cred eu, galeria simţea nevoia s‑o sfătuiască pe Stafie „Dă pagina!” - sfat la care Stafia se supăra din cale‑afară. Ar mai fi de remarcat, despre acest suflet de suveran, că, deşi întotdeauna îşi făcea apariţia cu aerul că fusese plecat multă vreme şi străbătuse o distanţă imensă, se vedea limpede că venea de după peretele de alături. De aceea, spaimele pe care ar fi trebuit să le inspire erau luate în râs. Despre regina Danemarcei, o doamnă foarte nurlie, deşi înveşmântată în metal potrivit epocii istorice, publicul considera că ar fi avut prea multă alamă pe domnia sa - bărbia îi era prinsă de coroană printr‑o bandă lată din acest metal (de parcă ar fi avut o groaznică durere de măsele), mijlocul îi era încins tot cu o bandă de alamă şi fiecare braţ cu câte una, astfel încât era numită fără înconjur „Chimvalul”. Nobilul tânăr în cizmele strămoşului său era tare nestatornic, prefăcându‑se, una‑două, ba într‑un marinar iscusit, ba într‑un actor ambulant, ba într‑un gropar, ba într‑un preot, ba într‑un personaj de cea mai mare importanţă la un concurs de scrimă de la Curte, unde ochiul său expert şi considerabila sa părtinire reprezentau autoritatea care aprecia cele mai izbutite lovituri de spadă. Această nestatornicie dădu naştere, treptat, unei lipse de îngăduinţă faţă de el, ba chiar unei indignări generale - când fu descoperit în straie preoţeşti vrând să împiedice slujba de înmormântare -, care luă forma unei ploi de nuci. Apoi, şi Ofelia căzu pradă unei nebunii muzicale atât de lente încât, atunci când, după o vreme, îşi scoase eşarfa albă de mătase, o împături şi o îngropă, un spectator morocănos, care îşi răcea de mult
nerăbdătorul nas de o bară de fier din primul rând al galeriei, tună:
― Acum, că s‑a culcat copilul, hai la masă!
Ceea ce a fost cu totul nepotrivit, ca să nu spun mai rău.
Toate aceste incidente se acumulară pentru a se dezlănţui asupra nefericitului meu concetăţean. Ori de câte ori nehotărâtul prinţ îşi punea vreo întrebare sau îşi exprima vreo îndoială, publicul îi sărea în ajutor. De pildă, la întrebarea dacă era mai demn să sufere în tăcere, unii răcniră da, alţii nu, iar câţiva nehotărâţi îi strigară: „Dă cu banul!”, de unde se stârni un adevărat club de dezbateri avocăţeşti. Când întrebă ce ar trebui să facă un om ca dânsul, târându‑se între cer şi pământ, fu încurajat cu strigăte puternice: „Atenţie, atenţie!” Când apăru cu ciorapii în neorânduială (această răvăşire fiind exprimată, potrivit obiceiului, printr‑o cută foarte frumoasă în partea de sus, despre care eu sunt încredinţat că fusese obţinută cu un fier de călcat) se iscă o discuţie aprinsă la galerie privitoare la paloarea picioarelor sale, unii presupunând că întoarcerea din morţi a Stafiei i‑o pricinuise. Când el apucă în mână flautul - după cât se pare, un fluier mic şi negru, care tocmai fusese folosit în orchestră şi‑i fusese înmânat pe după uşă - toată lumea îl îndemnă să cânte Rule Britannia. Când îl sfătui pe actor să nu spintece aerul cu mâinile, în gesturi prea exagerate, spectatorul morocănos îi strigă: „Nici tu n‑o mai face! Eşti mult mai rău ca el!” Şi adaug cu tristeţe că hohote de râs îl salutau pe domnul Wopsle în toate aceste împrejurări.
Însă cea mai mare încercare îl aştepta în cimitir - care se înfăţişa ca o pădure virgină, cu un soi de mică spălătorie bisericească într‑un colţ şi cu o poartă cu barieră în celălalt. Domnul Wopsle, înfăşurat într‑o amplă pelerină neagră, fu zărit în timp ce intra pe la barieră, iar groparul fu avertizat prieteneşte:
― Păzea! Uite că vine antreprenorul de pompe funebre ca să vadă cum îţi faci treaba!
Cred că în orice ţară constituţională este de la sine înţeles că domnul Wopsle nu putea să dea înapoi craniul, după ce trăsese atâtea învăţăminte de pe urma lui, fără să‑şi şteargă mâinile de praf pe un şervet alb, pe care îl ţinea în sân. Dar chiar şi această nevinovată şi absolut necesară acţiune nu fu scutită de observaţii căci i se strigă: „Chel‑ner!” Apariţia mortului de îngropat (într‑o ladă
neagră şi goală, al cărei capac se tot deschidea) fu semnalul pentru veselia generală, sporită şi mai mult când fu descoperit, printre cei care purtau coşciugul, un individ tare nesuferit spectatorilor. Veselia îl însoţi pe domnul Wopsle şi în timpul luptei sale cu Laertes, la marginea scenei şi a mormântului, şi nu se potoli nicicum până ce nu îl doborî pe rege de pe masa de bucătărie, şi apoi muri, încetul cu încetul, de la glezne în sus.
La început, Herbert şi cu mine făcuserăm câteva eforturi anemice de a‑l aplauda pe domnul Wopsle - dar aplauzele noastre erau prea nevolnice ca să mai stăruim. Aşadar, am rămas pe locurile noastre, adânc mişcaţi de ceea ce i se întâmpla, dar râzând, totuşi, cu gura până la urechi. Eu râdeam, fără voia mea, tot timpul, întrucât totul era nespus de caraghios. Totuşi, aveam vaga impresie că exista ceva neîndoielnic frumos în retorica domnului Wopsle - deşi cred că nu de dragul vechilor amintiri gândeam aşa, ci pentru că recita foarte lent, foarte îndurerat, cu nebănuite suişuri şi coborâşuri în voce, în tot cazul foarte diferit de modul în care s‑ar fi exprimat orice alt om în orice altă împrejurare firească a vieţii sau a morţii. Când tragedia se încheie şi domnul Wopsle fu chemat la rampă
şi huiduit, îi zisei lui Herbert:
― Hai să plecăm imediat de aici, altminteri s‑ar putea să ne întâlnim cu el.
Ne‑am grăbit cât am putut să coborâm scările, dar nu îndeajuns. Lângă uşă, în picioare, stătea un evreu cu sprâncenele nefiresc de cănite, care îmi prinse privirea, în timp ce înaintam, şi zise, când ajunserăm în dreptul lui:
― Domnul Pip şi prietenul?
Mărturisirăm că într‑adevăr eram domnul Pip şi prietenul.
― Domnul Waldengarver, zise omul, s‑ar bucura să aibă cinstea de a vă
vedea.
― Waldengarver? repetai eu.
Atunci Herbert îmi şopti la ureche:
― Probabil Wopsle.
― Aha! făcui eu. Da. Să vă urmăm?
― Câţiva paşi, dacă nu vă supăraţi.
Ajunşi într‑un culoar lăturalnic, omul se întoarse şi ne întrebă:
― Cum vi s‑a părut că arată? Eu l‑am costumat!
Nu mai ştiam cum arătase domnul Wopsle, în afară de faptul că avusese o mutră de înmormântare şi, în plus, că un mare soare sau o stea daneză îi atârnase pe piept, prinsă pe după gât cu o panglică albastră, ceea ce îl făcuse să
pară că tocmai se asigurase la un neobişnuit birou de asigurări contra incendiilor. Însă, cu glas tare, spusei că arătase foarte bine.
― Când s‑a apropiat de mormânt, continuă călăuza noastră, şi‑a pus frumos în evidenţă mantia. Dar, privit din culise, mi s‑a părut că, atunci când a dat cu ochii de Stafie în iatacul reginei, ar fi putut să scoată un efect mai bun din ciorapii lui.
Eu încuviinţai, cu modestie, apoi intrarăm toţi trei, printr‑o uşiţă batantă
soioasă, într ‑ o cutie foarte încinsă. Înăuntru, domnul Wopsle îşi dezbrăca veşmintele daneze, iar spaţiul era atât de strâmt încât noi ne uitam la el unul pe deasupra umărului celuilalt şi ţinând uşa larg deschisă sau mai bine zis capacul cutiei.
― Domnilor, zise domnul Wopsle, sunt mândru că vă văd. Sper să mă ierţi, domnule Pip, că am trimis după dumneata. Am avut fericirea să te cunosc, în vremurile de odinioară, iar drama a pretins întotdeauna dreptul la un public nobil şi bogat, iar acest drept i‑a fost recunoscut.
Între timp, domnul Waldengarver, năduşind cumplit, se căznea să se elibereze din hainele de doliu princiare.
― Trage ‑ ţi uşor ciorapii pe picior în jos, domnule Waldengarver, zise proprietarul acestor podoabe, altminteri o să‑i faci praf. Dacă‑i faci praf, faci praf treizeci şi cinci de şilingi. Nici Shakespeare n‑a fost răsfăţat cu nişte ciorapi mai frumoşi! Stai liniştit pe scaun acuma şi lasă‑mă pe mine!
Zicând acestea, se aşeză în genunchi şi începu să‑şi jupoaie victima, care, la primul ciorap smuls, ar fi căzut cu siguranţă pe spate cu scaunul, dacă, fireşte, ar fi avut loc să cadă.
Mă temusem până atunci să spun vreun cuvânt despre reprezentaţie. Însă, în clipa aceea, domnul Waldengarver îşi ridică ochii spre noi, mulţumit de sine, şi ne întrebă:
― Domnilor, cum vi s‑a părut, din sală?
Din spatele meu, Herbert zise, înghiontindu‑mă:
― Splendid!
Aşa că zisei şi eu:
