― Nu ştiu.

― Ar putea un umil ocnaş să întrebe a cui avere? urmă el.

Am îngăimat din nou:

― Nu ştiu.

― Îmi dai voie să ghicesc, te‑aş întreba eu, care a fost venitul tău de când ai devenit major? Să începem cu prima cifră. Cinci?

Cu inima bătându‑mi în piept ca un baros mânuit alandala, mă ridicai de pe scaun, rămânând cu o mână pe spetează şi uitându‑mă înnebunit la el.

― Şi acum să vorbim despre custode, continuă el. Trebuie să fi fost vreun custode sau ceva asemănător, câtă vreme ai fost minor. Vreun avocat, probabil.

Prima literă a numelui avocatului, ia să vedem, să fie J?

Am fost izbit, ca de un fulger, de adevărul situaţiei mele. Iar dezamăgirile, primejdiile, necazurile şi urmările acesteia se năpustiră în mintea mea puzderie, şi mă doborâră sub greutatea lor, aşa că de‑abia mai răsuflam.

― Să zicem, reluă el, că omul care l‑a angajat pe acel avocat al cărui nume începe cu J şi ar putea fi Jaggers a venit de peste ocean până la Portsmouth, a debarcat acolo şi a vrut să‑ţi facă o vizită. „Totuşi, m‑ai găsit” ai spus tu adineauri. Ei! Cum te‑am găsit? Păi, i‑am scris de la Portsmouth unei persoane

din Londra, cerându‑i amănunte despre adresa ta. Numele acelei persoane?

Wemmick.

N‑aş fi putut rosti un cuvânt nici dacă viaţa mea ar fi atârnat de aceasta. Am rămas în picioare, cu o mână pe speteaza scaunului şi cu cealaltă apăsându‑mi pieptul, căci simţeam că mă înăbuş. Am rămas în picioare, uitându ‑ mă

înnebunit la el, până când m‑am încleştat de scaun, căci odaia începuse să se învârtă şi să salte. El mă prinse în braţe, mă trase către canapea, mă întinse, sprijinindu‑mă cu perne, şi se lăsă într‑un genunchi lângă mine - apropiindu‑şi de ochii mei faţa, pe care acum mi‑o aminteam fără greş şi la vederea căreia mă

înfiorai.

― Da, Pip, dragul meu băiat, eu am făcut un gentleman din tine! Eu sunt cel care a făcut asta! Am jurat atunci, demult, că, dacă vreodată aveam să mai câştig vreo guinee, acea guinee avea să fie a ta. Am jurat, mai apoi, că, dacă vreodată am să dau o lovitură şi‑am să devin bogat, tu vei fi cel bogat. Am trăit greu, ca tu să

trăieşti bine. Am trudit amarnic, ca tu să nu fii nevoit să munceşti. Ce te nedumereşte, băiete dragă? Crezi că‑ţi spun toate acestea ca să te simţi obligat?

Nicidecum! Ţi‑o spun ca să ştii că nenorocitul acela de câine hăituit, pe care l‑ai salvat, şi‑a ridicat fruntea atât de sus încât să poată creşte un gentleman - şi, Pip, tu eşti acela!

Scârba pe care o simţeam faţă de omul acela, groaza pe care o aveam faţă de el, sila cu care mă feream de atingerea lui n‑ar fi putut fi mai mari nici dacă ar fi fost cine ştie ce fiară turbată.

― Ascultă‑mă bine, Pip, eu sunt al doilea tată pentru tine. Tu eşti fiul meu şi pentru mine însemni mai mult decât oricine. Am pus bani deoparte numai ca să

ai tu ce cheltui. Pe când eram tocmit ca oier şi mă aflam într‑o cocioabă, în singurătate, nevăzând alte fiinţe vii decât oile, până ce aproape că uitasem cum arată chipurile omeneşti, vedeam aievea chipul tău. Îmi scăpa cuţitul din mână

de nenumărate ori, în cocioaba aceea, pe când stăteam la masă, şi atunci îmi ziceam: „Iar e băiatul aici, uitându‑se la mine când mănânc şi beau!” Te‑am văzut acolo de multe ori, la fel de limpede cum te văzusem în mlaştinile acelea ceţoase. „Să mă bată Dumnezeu! - ziceam eu, de fiecare dată, şi apoi ieşeam afară, sub cerul liber, ca s‑o strig către Ceruri - să mă bată Dumnezeu dacă, atunci când oi fi liber şi bogat, n‑oi face din băiatul acela un gentleman!” Şi am făcut‑o! Păi, nu? Uită‑te la tine, dragă băiete! Uită‑te la casa asta a ta de acum, potrivită pentru un lord! Un lord? Ha! O să faci rămăşag, pe banii tăi, cu ceilalţi lorzi şi‑o să‑i întreci!

Înflăcărat şi triumfător, ştiind că aproape îmi pierdusem cunoştinţa, nu băga de seamă felul în care primeam eu spusele sale. Şi aceasta era singura mea fărâmă de uşurare.

― Ascultă ‑ mă bine! continuă el, scoţându ‑ mi ceasul din buzunar şi întorcând spre el un inel de pe degetul meu, în vreme ce eu mă trăgeam înapoi, ferindu‑mă de atingerea sa de parcă ar fi fost un şarpe. E de aur şi e o frumuseţe... e un ceas de gentleman, zic eu! Un diamant înconjurat de rubine... e un inel de gentleman, zic eu! Uită‑te la rufăria ta... o rufărie fină şi frumoasă! Uită

‑te la hainele tale... nici că s‑ar găsi haine mai bune! Pe deasupra, cărţile tale, făcu el şi îşi întoarse privirile roată prin odaie, iată‑le, unele peste altele, pe

rafturile lor, cu sutele! Şi le‑ai citit, nu‑i aşa? Am văzut că citeai una, când am intrat. Ha, ha, ha! Să mi le citeşti şi mie, băiete dragă! Chiar dacă sunt în alte limbi, pe care eu nu le înţeleg, o să mă simt la fel de mândru ca şi când le‑aş

înţelege.

Îmi apucă din nou mâinile şi le duse la buze, iar mie îmi îngheţă sângele în vene.

― Să nu te superi că‑ţi vorbesc deschis, Pip! zise el, după ce îşi trecu din nou mâneca peste ochi şi peste frunte şi scoase din gât ţăcănitul acela de care îmi aminteam atât de bine - şi‑mi era cu atât mai groază de el cu cât îl vedeam mai emoţionat. Tu nici n‑ai putea face altceva mai bun decât să taci, dragul meu băiat. Fiindcă tu nu ai aşteptat atât de multă vreme aceste clipe, aşa cum le‑am aşteptat eu. Tu nu te‑ai pregătit pentru întâlnirea asta aşa cum m‑am pregătit eu. Dar, zău aşa, chiar nu ţi‑a trecut niciodată prin minte că eu eram acela?

― Oh, nu, nu, nu! răspunsei eu. Niciodată, niciodată!

― Ei bine, vezi tu, eu eram, eu şi numai eu. Nimeni n‑a mai luat parte la asta, în afară de mine şi de domnul Jaggers.

― Nimeni altcineva? întrebai eu.

― Nu, zise el cu o privire mirată. Cine ar mai fi trebuit să fie? Ei, dragă băiete, ce chipeş te‑ai făcut! Nu‑s pe undeva nişte ochi frumoşi... ia zi! Nu‑s pe undeva nişte ochi frumoşi la care tu să te gândeşti cu drag?

Oh, Estella, Estella!

― Vor fi ai tăi, dragă băiete, dacă se pot cumpăra cu bani. Nu vreau să spun că un gentleman atât de şlefuit ca tine n‑ar putea să‑i câştige prin merite proprii.

Dar banii o să te sprijine! Lasă‑mă să termin ce‑am început să‑ţi spun, dragul meu băiat. De la cocioaba aceea şi de la slujba mea de acolo m‑am ales cu banii pe care mi i‑a lăsat stăpânul meu, care a murit şi care fusese ce fusesem şi eu, bani cu care mi‑am cumpărat libertatea şi‑am pornit pe picioarele mele. Toate lucrurile pe care le făceam, le făceam pentru tine. „Trăsni‑m‑ar Dumnezeu - aşa ziceam, ori de câte ori m‑apucam de ceva - dacă n‑o să fie pentru el!” Totul mergea ca pe roate. Aşa cum ţi‑am spus adineauri, mi‑am câştigat chiar faima că

îmi merge strună. Banii care mi‑au fost lăsaţi şi cei pe care i‑am câştigat în vreo câţiva ani după aceea au fost cei pe care i‑am trimis acasă, la domnul Jaggers -

toţi pentru tine - atunci când a venit prima oară să te caute, aşa cum îi cerusem în scrisoare.

Oh! De n‑ar fi venit niciodată! De m‑ar fi lăsat la fierărie - departe de a fi mulţumit, totuşi cu mult mai fericit decât acum!

― Şi atunci, băiete dragă, pentru sufletul meu a fost o răsplată, ascultă‑mă

bine, să ştiu, în sinea mea, că eu creşteam un gentleman. Chiar dacă armăsarii de rasă ai coloniştilor de acolo mă umpleau de praf, trecând pe lângă mine, în vreme ce eu mergeam pe jos... ştii ce‑mi spuneam? Păi, spuneam în gândul meu:

„Eu cresc un gentleman mai de seamă decât o să ajungeţi voi vreodată!” Dacă

vreunul dintre ei îi spunea altuia: „Ăsta a fost un ocnaş, în urmă cu vreo câţiva ani, şi a rămas şi‑acum un prostănac de rând, cu tot norocul lui la afaceri!”... ştii ce‑mi spuneam? Păi, spuneam în gândul meu: „Chiar dacă nu sunt eu un gentleman, nici educat nu sunt, totuşi sunt proprietar de aşa ceva! Voi toţi sunteţi proprietari de vite şi pământuri, dar care dintre voi e proprietarul unui

gentleman educat la Londra?” Şi asta îmi dădea curaj să‑mi văd de treabă. Şi în felul acesta am avut mereu în minte gândul că, de bună seamă, o să vin într‑o zi să‑mi văd băiatul şi o să‑i spun cine sunt, chiar acasă la el.

Îmi puse o mână pe umăr. Mă înfiorai la gândul că nu ştiam nimic despre el, iar mâna sa ar fi putut fi pătată de sânge.

― N‑a fost uşor, Pip, să plec din părţile acelea, nici lipsit de primejdii. Dar m

‑am ţinut tare şi, cu cât mai greu mi‑a fost, cu atât mai tare m‑am ţinut, căci eram foarte hotărât şi ţineam morţiş s‑o fac. În cele din urmă, am reuşit. Dragul meu băiat, am făcut‑o!

Încercam să ‑ mi adun gândurile, dar eram înmărmurit. Tot timpul cât vorbise, mi se păruse că sunt mai atent la vuietul vântului şi‑al ploii decât la el.

Nici în momentul acela nu puteam face deosebirea între glasul lui şi glasul vijeliei, deşi cel din urmă se auzea puternic, iar al lui amuţise.

― Unde o să să stau? mă întrebă el deodată. Trebuie să stau undeva, dragul meu băiat.