chook, încât de abia puteam să‑mi ţin ceaşca în mână, m‑am folosit de prilej pentru a‑i spune domnului Jaggers că voiam să fac o plimbare cât va avea el treabă, şi că voi porni de‑a lungul drumului spre Londra, rugându‑l să‑l anunţe pe vizitiu că îmi voi ocupa locul pe drum, când mă vor ajunge din urmă. Astfel am reuşit să o şterg de la „Mistreţul albastru” imediat după micul dejun. Făcând un ocol de vreo două mile prin câmp, prin spatele casei lui Pumblechook, m‑am întors apoi pe strada principală, puţin mai departe de capcana Pumblechook, şi m‑am crezut ceva mai în siguranţă.
Era interesant să mă aflu din nou în bătrânul şi liniştitul oraş şi deloc neplăcut să fiu dintr‑odată recunoscut, ici‑colo, şi să simt în spatele meu priviri lungi şi mirate. Unul sau doi negustori îndrăzniră chiar să iasă repede din prăvăliile lor şi să treacă pe lângă mine, făcând vreo câţiva paşi înainte, ca apoi să
se întoarcă, de parcă ar fi uitat ceva, şi să dea nas în nas cu mine - prilej în care nu ştiu care dintre noi se prefăcea mai prost, ei, fiindcă pretindeau că nu se prefac, sau eu, fiindcă pretindeam că nu văd că se prefac. Cu toate acestea, nu eram câtuşi de puţin nemulţumit de poziţia mea distinsă, până când fatalitatea nu mi l‑a scos în cale pe acel păcătos de neînchipuit, băiatul de prăvălie al lui Trabb.
Aruncându‑mi ochii de‑a lungul străzii, îl zării, la un moment dat, pe ucenicul lui Trabb, care se apropia, bătându‑se în mers peste picioare cu un sac albastru gol. Socotind că a‑i arunca o privire senină şi nepăsătoare ar fi cel mai potrivit gest din partea mea şi că, cel mai probabil, aşa i‑aş fi descurajat mintea pusă pe rele, înaintai cu expresia descrisă mai sus pe faţă. Era cât pe‑aci să mă
felicit pentru izbândă când, deodată, genunchii ucenicului lui Trabb începură să
se lovească unul de altul, părul i se făcu măciucă, pălăria îi căzu, şi, tremurând puternic din toate mădularele, se clătină până în mijlocul drumului, strigând lumii în gura mare:
― Ţineţi ‑ mă! Mi ‑ e frică! prefăcându ‑ se în culmea terorii şi ‑ a căinţei, chipurile din pricina demnităţii înfăţişării mele.
Când trecui pe lângă el, dinţii îi clănţăneau şi, cu toate semnele unei adânci umilinţe, ucenicul se prosternă în praful drumului.
De parcă toate acestea nu erau şi‑aşa destul de greu de îndurat, neplăcerile nu se sfârşiră aici. Nici nu mă depărtasem cu vreo două sute de iarzi, când, spre nespusa mea groază, uluire şi indignare, îl văzui din nou pe ucenicul lui Trabb apropiindu‑se. Făcuse un ocol şi‑mi ieşise înainte după un colţ. Sacul albastru îi atârna pe un umăr, ochii îi străluceau de o cinstită sârguinţă şi părea hotărât să
se îndrepte către prăvălia lui Trabb, cu un zor voios, vizibil în mersul său. Tresări puternic la vederea mea şi fu din nou apucat de streche, ca şi mai devreme.
Numai că, de data aceasta, mişcarea lui era de rotaţie, căci se clătina împrejurul meu, cu genunchii şi mai loviţi de dambla ca prima oară şi cu mâinile ridicate, de parcă îmi cerşea îndurarea. Suferinţele lui fură întâmpinate cu multă veselie de un pumn de spectatori, iar eu mă simţii înfiorător de umilit.
Nici nu apucasem să trec de poştă, când îl zării din nou pe ucenicul lui Trabb ieşindu‑mi înainte de pe o stradă lăturalnică. De data aceasta, era cu totul schimbat. Îşi purta sacul albastru cum îmi purtam eu pelerina şi păşea ţanţoş pe pavaj, venind spre mine, dar pe partea cealaltă a drumului, însoţit de un cârd de mici prieteni încântaţi de joc, către care el exclama, fluturându‑şi mâna:
― Nu vă cunosc!
N‑am cuvinte să vă spun în ce hal de furie şi de ruşine m‑a adus ucenicul lui Trabb, când, trecând prin faţa mea, şi‑a ridicat gulerul cămăşii, şi‑a făcut o cărare în păr, pe mijlocul capului, şi‑a pus o mână în şold, luându‑şi un surâs încrezut, strâmbându‑se cu tot chipul şi trupul, şi rostind tărăgănat către însoţitorii săi:
― Nu vă cunosc! Nu vă cunosc, pe onoarea mea că nu vă cunosc!
Unul dintre blestemaţii săi tovarăşi se apucă numaidecât să cotcodăcească
şi se luă după mine, urmărindu‑mă până trecui podul, cârâind, ca o orătanie nenorocită din cale‑afară, că mă cunoscuse pe vremea când eram fierar - ceea ce puse capac umilinţei cu care părăsii oraşul sau, ca să zicem aşa, cu care oraşul mă zvârli în câmp deschis.
Dar, în afară de a‑i fi curmat viaţa ucenicului lui Trabb cu acel prilej, chiar nu ştiu, nici până în ziua de azi, ce altceva aş fi putut face decât să îndur în tăcere. Să mă fi bătut cu el în plină stradă sau să mă fi mulţumit cu oricare altă
despăgubire din partea lui mai mică decât sângele din inima sa ar fi fost degeaba şi dezonorant. Mai mult, era un băiat căruia nimeni nu i‑ar fi putut face vreun rău - o năpârcă alunecoasă şi încăpăţânată, care, odată încolţită, scăpa printre picioarele celui care voia s‑o prindă, şuierând batjocoritor. I‑am scris, cu toate acestea, domnului Trabb, cu poşta de a doua zi, spunându‑i că domnul Pip se vedea nevoit să renunţe la orice afacere viitoare cu o persoană care a uitat într‑
atât că este dator să acţioneze spre binele societăţii, încât a tocmit un ucenic care stârneşte numai scârbă în orice om respectabil.
Diligenţa, cu domnul Jaggers înăuntru, m‑a ajuns din urmă la timpul cuvenit şi mi‑am ocupat locul în cupeu, ajungând teafăr la Londra - dar nu nevătămat, căci îmi pierdusem curajul. De îndată ce‑am ajuns, i‑am trimis un batog şi un butoiaş cu stridii lui Joe ca să mă ierte (fiindcă nu mă dusesem pe la el), apoi mi‑am continuat drumul spre „Hanul lui Barnard”.
L‑am găsit pe Herbert stând la masă, în faţa unei fripturi reci, şi încântat să
‑mi ureze bun venit. După ce îmi trimisei Răzbunătorul la cafenea, ca să mai aducă de‑ale mâncării pentru cină, simţii că trebuie să‑mi deschid sufletul, chiar în seara aceea, în faţa prietenului şi tovarăşului meu de apartament. Cum orice confidenţă era exclusă câtă vreme Răzbunătorul se afla în antreu, antreu care ar fi putut fi socotit mai degrabă ca o anticameră la gaura cheii, îl trimisei la teatru.
Nici că s‑ar putea nişte dovezi mai grăitoare despre cât de aspră îmi era robia faţă
de acest stăpân, decât aceste degradante tertipuri la care eram mereu silit să
recurg, ca să‑i găsesc ceva de făcut. La atâtea josnicii te împinge nevoia, încât, uneori, îl trimiteam în colţ la Hyde Park ca să vadă cât arăta ceasul acolo.
Odată ce sfârşirăm cu masa, ne lungirăm cu picioarele pe grătarul vetrei, iar eu îi zisei lui Herbert:
― Dragul meu Herbert, am să‑ţi spun ceva deosebit.
― Dragul meu Handel, răspunse el, îţi preţuiesc şi îţi respect mărturisirea
încă de pe‑acum.
― E vorba despre mine, Herbert, zisei eu, şi despre nimeni altcineva.
Herbert îşi puse picior peste picior, se uită la foc, ţinându‑şi capul într‑o parte şi, după ce aşteptă cu ochii la flăcări o bună bucată de timp, se întoarse către mine, pentru că nu mai începeam.
― Herbert, zisei eu, aşezându‑mi o mână pe genunchiul lui, o iubesc... o ador... pe Estella.
În loc să rămână încremenit, Herbert răspunse repede şi degajat:
― Bine. Şi?
― Şi, Herbert, asta‑i tot ce zici? Şi?
― Şi pe urmă, voiam să spun, zise Herbert. Căci, bineînţeles că pe asta o ştiam.
― De unde o ştiai? întrebai eu.
― Cum de unde o ştiam, Handel? De la tine.
― Nu ţi‑am spus‑o niciodată.
