― Nu‑i treaba ta, replică Drummle.

― Estella de unde? întrebai eu. Eşti obligat să spui de unde!

Şi, într‑adevăr, în calitate de Piţigoi, era obligat.

― De la Richmond, domnii mei, zise Drummle ignorându‑mă, şi este o frumuseţe fără seamăn.

― Că multe mai ştie despre frumuseţile fără seamăn un idiot josnic ca ăsta!

şoptii eu către Herbert.

― O cunosc şi eu pe acea lady! zise Herbert peste masă, după ce toată

adunarea bău, onorând, cum se cuvenea, toastul lui Drummle.

― Zău? făcu Drummle.

― La fel şi eu, adăugai cu faţa stacojie.

― Zău? făcu Drummle. Oh, Doamne!

Acesta fu singurul răspuns - în afară de zăngănitul paharelor şi‑al veselei -

pe care fu în stare să mi‑l dea făptura aceea greoaie, însă eu luai foc de parcă m

‑ar fi împuns cu cine ştie ce ironie şi ţâşnii în picioare, declarând că socoteam o lipsă de respect faţă de rangul de Piţigoi să se prezinte în faţa „crângului” -

întotdeauna vorbeam de prezentarea în faţa „crângului” în sensul parlamentar strict al expresiei - să se prezinte în faţa „crângului” şi să propună un toast pentru o lady, despre care nu ştia nimic. La acestea, domnul Drummle, sărind şi el în sus, mă întrebă ce voiam să spun. Atunci, eu îi dădui cel mai grav răspuns, şi‑anume că, după părerea mea, ştia unde mă putea găsi.

Discutând dacă mai era cu putinţă, într‑o ţară creştină, ca acest schimb de cuvinte să nu se lase cu vărsare de sânge, Piţigoii se împărţiră în două tabere.

Dezbaterea în jurul subiectului deveni atât de înfierbântată, încât pe puţin şase onorabili membri le declarară altor şase, în timpul controversei, că, după părerea lor, ceilalţi ştiau unde puteau fi găsiţi ei. Totuşi, „crângul” funcţionând ca o veritabilă curte judecătorească, în cele din urmă, se luă decizia că, dacă domnul Drummle va putea aduce vreo dovadă din partea acelei lady, prin care să ateste că avusese cinstea să o cunoască, atunci domnul Pip va trebui să‑şi ceară scuze, ca gentleman şi ca Piţigoi, pentru faptul că „se lăsase dus de val”. Lămurirea fu stabilită pentru a doua zi (ca din pricina întârzierii să nu ni se răcească onoarea înfierbântată), când Drummle se înfăţişă cu o mică mărturisire politicoasă scrisă

chiar de mâna Estellei, că avusese cinstea să danseze cu el în mai multe rânduri.

Aceasta nu‑mi mai lăsă nici o portiţă de scăpare şi recunoscui că „mă lăsasem dus de val” şi că nu mai aveam nici un motiv să susţin că puteam fi găsit undeva.

Drummle şi cu mine fornăirăm unul la celălalt vreo oră după aceea, în vreme ce

„crângul” se angajă într‑o ceartă de‑a valma, iar în final toată lume fu de acord că

buna dispoziţie întrecuse orice aşteptări.

Povestesc acest lucru cu seninătate, deşi pe atunci numai senin nu am fost.

Căci n‑am cuvinte să descriu câtă durere îmi stârnea gândul că Estella îi dăduse atenţie unui asemenea ticălos, bădăran, posac şi neghiob cum nu se mai văzuse.

Până în ziua de azi cred că datorită flăcării pure, generoase şi dezinteresate, care însufleţea dragostea mea pentru ea n‑am putut îndura ideea că îşi plecase urechea la vorbele acelei javre. Fără îndoială că m‑aş fi simţit la fel de nenorocit, oricui i‑ar fi arătat bunăvoinţă, însă un personaj mai merituos mi‑ar fi pricinuit o suferinţă mai uşor de îndurat.

Mi‑a fost uşor să aflu - şi am aflat curând - că Drummle începuse să o curteze pe Estella cu destulă stăruinţă şi că ea îi dădea voie s‑o facă. Peste puţin timp, deveni de‑a dreptul nelipsit din preajma ei, şi ne ciocneam unul de altul în fiecare zi. El se ţinea după ea cu o încăpăţânare de catâr, iar Estella îl ţinea pe lângă ea, ba încurajându ‑ l, ba dându ‑ i peste nas, ba măgulindu ‑ l, ba dispreţuindu‑l făţiş, ba dând dovezi că‑l cunoştea foarte bine, ba arătând că abia de‑şi amintea cine era.

Păianjenul, cum îl numise domnul Jaggers, era obişnuit să aştepte şi avea răbdarea speciei sale. Mai mult, avea o încredere neghioabă în banii şi în nobleţea familiei sale, ceea ce îi era deseori de folos, căci îl scutea de bătaie de cap în atingerea vreunui scop. Astfel, urmărind‑o cu îndârjire pe Estella, Păianjenul întrecea multe alte insecte mai de seamă şi, adeseori, se lăsa în jos pe firul său şi pica la momentul cel mai potrivit.

La un bal dat la Richmond (pe atunci se dădeau mai peste tot astfel de baluri), la care Estella pusese în umbră toate celelalte frumuseţi feminine, prostovanul de Drummle se ţinu cu atâta stăruinţă de Estella, iar ea îi arătă atâta îngăduinţă, încât mă hotărâi să‑i spun câteva vorbe despre el. Mă folosii de cel dintâi prilej, şi anume de momentul în care Estella o aştepta pe doamna Brandley, cu care să se întoarcă acasă, şi stătea deoparte, gata de plecare, printre nişte flori. Mă aflam lângă ea, căci aproape întotdeauna le însoţeam pe amândouă când se duceau sau se întorceau de la astfel de petreceri.

― Eşti obosită Estella?

― Destul, Pip.

― E firesc.

― Mai bine spune‑mi că n‑ar trebui, căci mai am de scris şi scrisoarea către Casa Satis, înainte de a mă duce la culcare.

― Ca să povesteşti succesul din seara aceasta? zisei eu. De bună seamă, unul foarte jalnic, Estella.

― Ce vrei să spui? Nu mi‑am dat seama de vreun succes.

― Estella, zisei eu, uită‑te şi tu la individul acela, din colţul de colo, care se holbează la noi.

― De ce să mă uit la el? răspunse Estella, aţintindu‑şi în schimb ochii asupra mea. Ce anume are individul acela, din colţul de colo, ca să mă folosesc de cuvintele tale, ca să merite să mă uit la el?

― Tocmai asta‑i întrebarea pe care vreau să ţi‑o pun, zisei eu. Căci s‑a învârtit în jurul tău toată seara.

― Moliile şi tot soiul de făpturi urâte, răspunse Estella, aruncând o scurtă

privire către el, se învârt mereu în jurul unei lumânări aprinse. Ce poate face lumânarea?

― Nimic, răspunsei eu. Dar Estella n‑ar putea face ceva?

― Ei! zise ea după o clipă, râzând. Poate. Da. Cum vrei.

― Atunci, Estella, ascultă ce‑ţi spun. Mă simt îngrozitor că îi dai apă la moară unuia ca Drummle, dispreţuit de toată lumea. Doar ştii că e dispreţuit.

― Ei, şi? zise ea.

― Ştii că este la fel de urât la suflet cum este şi la trup. Un individ găunos, arţăgos, josnic şi prost.

― Ei, şi? făcu ea.

― Ştii că nu se poate lăuda cu nimic în afară de banii lui şi de un şir ridicol de capete seci de strămoşi. Recunoşti?

― Ei, şi? repetă ea şi, de fiecare dată când o spunea, ochii ei minunaţi se deschideau tot mai mari.

Ca să trec peste obstacolul acestor două cuvinte, le ‑ am împrumutat, repetându‑le apăsat:

― Ei, şi iată de ce mă simt atât de nefericit!

Adevărul este că, dacă aş fi putut crede că îl încuraja pe Drummle ca să mă