― Domnule Pip, răspunse el, vei fi bine venit acolo, în calitate de persoană

particulară.

Purtaserăm această discuţie cu voce joasă, fiind bine ştiut faptul că urechea custodelui meu era cea mai ascuţită dintre toate. Cum în acel moment îşi făcu apariţia în prag, ştergându‑şi mâinile pe prosop, Wemmick îşi puse mantoul şi rămase să ne aştepte, ca să stingă lumânările. Ieşirăm în stradă toţi trei, dar, după ce coborârăm treptele de la intrare, Wemmick porni pe drumul său, iar domnul Jaggers şi cu mine pornirăm pe al nostru.

Nu m‑am putut opri să nu‑mi doresc în seara aceea, în repetate rânduri, ca domnul Jaggers să fi avut un tată‑mare în casa lui de pe strada Gerrard, sau vreun puşcoci, sau ceva, sau pe cineva care să‑i mai descreţească puţin fruntea.

Era foarte neplăcut, la cea de‑a douăzeci şi una aniversare, să vezi că majoratul nu părea să valoreze cine ştie ce în lumea permanent supravegheată şi bănuitoare pe care o crea domnul Jaggers în jurul său. Era de o mie de ori mai bine informat şi mai ager la minte decât Wemmick şi, totuşi, mi‑aş fi dorit de o mie de ori mai mult să‑l fi avut pe Wemmick invitat la masă. Iar domnul Jaggers nu mă făcuse doar pe mine deosebit de trist, deoarece, după ce plecase, Herbert mărturisi despre sine, cu ochii privind ţintă la foc, că avea impresia că înfăptuise, fără doar şi poate, vreo crimă gravă căreia îi uitase amănuntele, într‑atât se simţea de abătut şi de vinovat.

Capitolul XXXVII

Considerând duminica drept cea mai potrivită zi pentru a afla sentimentele

de Walworth ale domnului Wemmick, mi‑am dedicat după‑amiaza duminicii următoare unui pelerinaj la castel. Ajungând în faţa zidurilor de apărare, zării drapelul britanic înălţat şi podul mobil ridicat, dar, fără să dau înapoi din pricina acestei dovezi de ostilitate şi de rezistenţă dârză, am sunat la poartă şi am fost lăsat să intru, în cel mai paşnic mod, de către tata‑mare.

― Fiul meu, domnule, zise venerabilul gentleman, după ce puse piedica la podul mobil, a ţinut minte că s‑ar putea întâmpla să soseşti astăzi în vizită şi a lăsat vorbă că se va întoarce repede acasă, din plimbarea sa de după‑amiază.

Este foarte strict în ceea ce priveşte plimbările sale, fiul ăsta al meu. Foarte strict în toate, fiul ăsta al meu.

Am dat din cap către bătrânul gentleman, cum ar fi făcut şi Wemmick, după

care am intrat în casă şi ne‑am aşezat lângă foc.

― Cred, domnule, zise bătrânelul însufleţit de veselie, în vreme ce îşi încălzea mâinile la foc, că l‑ai cunoscut pe fiul meu la birou?

Dădui tare din cap.

― Ha! Am auzit că fiul meu e un om priceput în meseria lui, nu‑i aşa, domnule?

Dădui tare din cap.

― Da, aşa mi‑au spus şi ei. Meseria lui e dreptul?

Dădui tare din cap.

― Ceea ce este un lucru cu atât mai surprinzător la fiul meu, zise bătrânelul, căci nu s‑a pregătit pentru drept, ci ca să devină dogar.

Curios să aflu ce ştia bătrânelul privind reputaţia domnului Jaggers, îi răcnii numele la ureche. Mă nedumeri din cale‑afară, izbucnind într‑un râs din toată

inima şi răspunzându‑mi foarte înveselit:

― Nu, pe legea mea! Aveţi dreptate!

Nici până în ziua de azi n‑am nici cea mai mică idee despre ce a vrut să

spună sau ce glumă şi‑a închipuit că i‑am zis.

Cum nu puteam sta proptit acolo, dând la nesfârşit din cap, fără să fac vreo încercare de a ‑ i stârni şi altfel interesul, i ‑ am zbierat întrebarea dacă şi chemarea lui în viaţă fusese aceea de „dogar”. Mulţumită faptului că mă străduii să urlu din toţi bojocii, de mai multe ori, această denumire, bătându‑l uşurel în piept pe bătrânul gentleman, ca s‑o asocieze cu persoana sa, în cele din urmă

izbutii să mă fac înţeles.

― Nu, răspunse bătrânul gentleman, negustor angrosist, negustor angrosist.

Mai întâi, dincolo - şi mi se păru că arată în sus, pe hornul căminului, dar cred că

voia să‑mi spună la Liverpool - şi apoi aici, la Londra, în City. Totuşi, având un beteşug, căci sunt tare de urechi, domnule...

Mi‑am exprimat, prin gesturi, profunda uimire.

― Da, sunt tare de urechi. Având eu acest beteşug, fiul meu a intrat în domeniul dreptului şi m‑a luat în grija lui, apoi, încetul cu încetul, şi‑a construit această proprietate elegantă şi frumoasă. Ca să mă întorc la ceea ce‑mi spuneaţi, ştiţi, continuă bătrânul, izbucnind iarăşi într‑un râs din toată inima, părerea mea este că nu, fără îndoială! Aveţi dreptate!

Mă întrebam, cu modestie, dacă toată agerimea minţii mele m‑ar fi făcut vreodată în stare să spun ceva care să‑l fi amuzat măcar pe jumătate din cât îl amuzase această presupusă glumă, când tresării din pricina unui pocnet

neaşteptat, în peretele de alături de şemineu, şi a unei clape micuţe de lemn care se deschise fantomatic şi se lăsă în jos, scoţând la iveală numele de „John” scris pe ea. Bătrânelul, urmărindu‑mi privirea, strigă triumfător:

― Fiul meu s‑a întors!

Şi amândoi ieşirăm la podul mobil.

Merita să dai oricât să‑l vezi pe Wemmick fluturându‑şi mâna şi salutându

‑mă de pe malul celălalt al şanţului de apărare cu apă, când am fi putut să ne strângem mâinile pe deasupra lui cu cea mai mare uşurinţă. Bătrânul era atât de încântat să pună în funcţiune podul mobil, încât nu mă oferii să‑l ajut, ci aşteptai cuminte până când Wemmick îl traversă şi mă prezentă domnişoarei Skiffins, care îl întovărăşea.

Domnişoara Skiffins părea făcută din lemn şi, la fel ca însoţitorul ei, tot din branşa serviciilor poştale. Să fi fost cu vreo doi ‑ trei ani mai tânără decât Wemmick şi îmi făcu impresia că e foarte înstărită, având multe proprietăţi portabile. Croiala rochiei de la brâu în sus, atât în faţă cât şi la spate, o făcea să

semene cu un zmeu de jucărie şi înclinam să‑i apreciez veşmintele drept cam prea portocalii, iar mănuşile, cam prea verzi. Însă părea să fie fată cumsecade şi îi arăta bătrânului mult respect. Nu mi‑a trebuit mult să înţeleg că era un oaspete obişnuit al castelului, căci, intrând cu toţii în casă şi felicitându‑l pe Wemmick pentru ingeniosul dispozitiv care‑i anunţa bătrânului sosirea, el mă

rugă să fiu atent, câteva clipe, la peretele din partea cealaltă a căminului şi dispăru. În scurt timp, se auzi un alt pocnet şi se deschise o altă uşiţă din perete, pe care era scris „Domnişoara Skiffins”. Apoi, „Domnişoara Skiffins” se închise şi

„John” se deschise; apoi, „Domnişoara Skiffins” şi „John” se deschiseră în acelaşi timp şi apoi se închiseră. Când Wemmick opri manevrarea acestor invenţii mecanice, îmi exprimai marea admiraţie pe care mi‑o stârniseră, iar el îmi spuse:

― Ei, da, sunt deopotrivă drăguţe şi folositoare pentru tata‑mare. Şi, pe legea mea, domnule, trebuie spus că, dintre toţi oamenii care vin la poarta noastră, secretul acestor mânere este cunoscut doar de tata‑mare, de domnişoara Skiffins şi de mine!

― Şi că domnul Wemmick le‑a făcut, adăugă domnişoara Skiffins, cu mâna dumnealui şi din mintea dumnealui.

În vreme ce domnişoara Skiffins îşi scotea boneta (îşi păstră mănuşile verzi toată seara, ca un semn exterior vizibil că existau oameni străini de faţă), Wemmick mă invită să fac o plimbare cu el în jurul domeniului său şi să văd cum arăta lacul iarna. Bănuind că astfel voia să‑mi dea prilejul să vorbim despre sentimentele sale din Walworth, am deschis discuţia de îndată ce am ieşit din castel.

Cântărisem problema pe îndelete, aşa că am expus‑o de parcă n‑aş mai fi pomenit vreodată despre aceasta. L‑am informat pe Wemmick că îmi făceam griji în privinţa lui Herbert Pocket şi i‑am povestit cum ne cunoscuserăm şi cum ne bătuserăm. I‑am prezentat pe scurt familia lui Herbert, firea prietenului meu şi faptul că nu avea nici un mijloc de trai, depinzând de ceea ce‑i putea oferi tatăl său, aceste mijloace fiind nesigure şi deloc constante. Am făcut aluzie la avantajele de care mă bucurasem eu, în nepriceperea şi neştiinţa mea de odinioară, din întovărăşirea cu el; şi i‑am mărturisit teama că nu‑l răsplătisem cu nimic bun, fiindcă poate s‑ar fi descurcat mai bine dacă n‑aş fi fost eu şi

speranţele mele de înavuţire. Lăsând‑o deoparte pe domnişoara Havisham, fără s

‑o amintesc decât în trecere, am pomenit totuşi de faptul că i‑am făcut, probabil, concurenţă lui Herbert, stricându‑i planurile, şi l‑am asigurat că nu încăpea vreo îndoială despre mărinimia sa sufletească, departe de orice bănuială de neîncredere, răzbunare sau urzeli josnice. Din toate aceste motive (i‑am spus lui Wemmick) şi pentru că era tânărul meu tovarăş şi prieten, îmi era foarte drag şi

‑mi doream ca situaţia mea norocoasă să se răsfrângă şi asupra lui, aşadar, de aceea căutam un sfat de la experienţa şi cunoştinţele lui Wemmick despre oameni şi despre afaceri, ca să‑mi dau seama cum ar fi cel mai bine să încerc să

‑l ajut, cu resursele mele, pe Herbert, dăruindu‑i un venit - să zicem de o sută de lire pe an -, ca să‑şi păstreze curajul şi optimismul, şi, cu timpul, să‑i procur mijloacele de a deveni partener într‑o mică afacere. L‑am rugat pe Wemmick, în încheiere, să înţeleagă că voiam ca ajutorul meu să îi parvină lui Herbert fără ca el să afle sau să bănuiască de la cine şi că nu aveam pe nimeni altcineva pe lume de la care să cer vreun sfat. Am încheiat punându‑mi mâna pe umărul lui şi spunând:

― Nu mă pot împiedica să am încredere în ajutorul dumitale, deşi ştiu că