‑o pe Sarah Pocket, care îmi păru că se face galben‑verzuie din cap până în picioare, din pricina mea.
― Oh! făcu ea. Dumneata eşti, nu‑i aşa, domnule Pip?
― Eu însumi, domnişoară Pocket. Mă bucur să vă pot spune că domnul Pocket şi familia sa sunt bine, sănătoşi.
― Dar sunt oare şi mai înţelepţi? zise Sarah, clătinând trist din cap. Mai bine ar fi înţelepţi, decât sănătoşi. Ah! Matthew, Matthew!... Cunoşti drumul, domnule?
Îl cunoşteam destul de bine, căci urcasem de atâtea ori scara aceea pe întuneric. Acum, însă, o urcai încălţat în ghete mai uşoare decât odinioară.
Bătui, aşa cum obişnuiam pe vremuri, la uşa camerei domnişoarei Havisham.
― E bătaia lui Pip! o auzii spunând de îndată. Intră, Pip!
Stătea în jilţul său, la vechea sa masă, în rochia sa veche, cu mâinile puse una peste alta pe mânerul bastonului şi cu bărbia sprijinită pe ele, cu ochii întorşi către foc. Aşezată lângă ea, ţinând într‑o mână pantoful alb, niciodată
purtat, al domnişoarei Havisham şi capul aplecat, parcă privindu‑l atent, se afla o tânără elegantă, pe care n‑o mai văzusem până atunci.
― Intră, Pip! continuă să murmure domnişoara Havisham, fără să ‑ şi întoarcă ori să‑şi ridice ochii. Intră, Pip! Ce mai faci, Pip? Aşa deci, îmi săruţi mâna de parc‑aş fi regină, da?... Ei, bine?
Se uită la mine brusc, mişcându‑şi numai ochii şi repetând, cu o veselie răutăcioasă:
― Ei, bine?
― Am auzit, domnişoară Havisham, începui eu, destul de încurcat, că aţi avut amabilitatea să vă exprimaţi dorinţa să vin să vă văd şi am venit neîntârziat.
― Ei, bine?
Tânăra pe care n‑o mai văzusem niciodată îşi ridică şi ea ochii şi se uită cu cochetărie la mine. Abia atunci mi‑am dat seama că aceia erau ochii Estellei. Dar era atât de schimbată! Mult mai frumoasă, mai fermecătoare, şi toate însuşirile minunate cu care fusese înzestrată înfloriseră într‑atât de mult, încât mi se păru că eu nu făcusem nici un pas înainte. În timp ce‑o sorbeam din ochi, simţeam că
alunec, neajutorat, înapoi în timp şi redevin băiatul grosolan şi de rând de odinioară. Oh, cum am simţit distanţa şi nepotrivirea dintre noi şi cât de limpede mi‑a fost că nu voi ajunge niciodată până la ea!
Estella îmi întinse mâna. Am bâiguit ceva despre plăcerea de a o revedea şi despre faptul că o aşteptasem atât de multă vreme.
― O găseşti foarte schimbată, Pip? întrebă domnişoara Havisham, cu o privire lacomă, şi lovi cu bastonul într‑un scaun care se afla între ele două, în semn să vin şi să mă aşez acolo.
― Când am intrat, domnişoară Havisham, nici chipul, nici altceva din înfăţişare nu mi‑a dat de bănuit că ar fi Estella, dar acum, că imaginea de azi s‑
a reaşezat atât de surprinzător peste vechea...
― Cum? Doar n‑ai de gând să spui peste vechea Estella? mă întrerupse domnişoara Havisham. Era încrezută şi batjocoritoare, iar tu voiai să fugi de ea.
Nu‑ţi aduci aminte?
Am răspuns, încurcat, că trecuse foarte mult timp de atunci şi că, pe vremea aceea, nu mă pricepeam... şi aşa mai departe. Estella zâmbea, cu o linişte desăvârşită, şi îmi zise că nu avea nici o îndoială că eu mă purtasem foarte bine, în vreme ce ea fusese din cale‑afară de nesuferită.
― Dar el este schimbat? o întrebă domnişoara Havisham.
― Foarte mult, răspunse Estella, cu ochii la mine.
― E mai puţin grosolan şi de rând? se interesă domnişoara Havisham, jucându‑se cu părul Estellei.
Estella râse şi se uită la pantoful din mâna sa, apoi râse din nou şi se uită la mine, lăsând pantoful jos. Mă trata mai departe ca pe un copil, dar încerca şi să
mă ademenească.
Stăteam toţi trei în încăperea aceea ciudată, în mijlocul obiectelor atât de vechi şi de bizare care mă impresionaseră atât de mult, şi am aflat că Estella tocmai se întorsese din Franţa şi că urma să plece la Londra. Rămăsese la fel de trufaşă şi încăpăţânată ca şi odinioară, dar aceste cusururi erau acum atât de mult puse în umbră de frumuseţea sa, încât era cu neputinţă şi nefiresc - ori, cel puţin, aşa credeam eu - să le mai separi de frumuseţea sa. Într‑adevăr, era cu neputinţă să mai separ prezenţa sa de toate acele nenorocite pofte de avere şi de nobleţe care îmi tulburaseră copilăria, adică de toate acele aspiraţii nesăbuite -
care mă făcuseră să mă ruşinez de locuinţa noastră sărăcăcioasă şi de Joe -, de toate acele năluciri, când chipul ei îmi apărea în strălucirea jarului, când îl vedeam cum ţâşneşte odată cu scânteile din fierul înroşit de pe nicovală sau cum se desprinde din întunericul nopţii, ca să se uite înăuntru prin ferestruica de lemn a fierăriei şi apoi să dispară. Într‑un cuvânt, mi‑era cu neputinţă s‑o separ, în trecut sau în prezent, de viaţa mea lăuntrică.
Stabilirăm, apoi, împreună că voi rămâne la domnişoara Havisham toată
ziua, că o să mă întorc seara la han şi că o să plec a doua zi la Londra. După ce stăturăm de vorbă o vreme, domnişoara Havisham ne trimise să ne plimbăm pe‑
afară, prin grădina lăsată în paragină, zicând că la întoarcere va trebui s‑o mai plimb puţin şi pe ea cu scaunul pe rotile, ca pe vremuri.
Estella şi cu mine intrarăm, aşadar, în grădină - pe aceeaşi portiţă pe care pornisem eu să hoinăresc, când mă întâlnisem cu tânărul gentleman palid, devenit acum Herbert - eu, cu sufletul tremurând şi adorându‑i până şi tivul rochiei, iar ea, perfect senină şi, cu siguranţă, fără să‑i pese de tivul hainelor mele. Când ne‑am apropiat de locul trântei mele cu Herbert, se opri şi zise:
― Ciudată făptură trebuie să fi fost când eram mică, de m‑am ascuns şi am privit lupta din ziua aceea. Dar am făcut‑o şi mi‑a plăcut foarte mult!
― M‑ai răsplătit foarte frumos.
― Da? făcu ea, cu un aer nepăsător, de parcă uitase. Îmi amintesc că nu puteam să‑l sufăr pe adversarul tău, căci nu‑mi plăcea deloc că îl aduseseră aici ca să mă plictisească.
― Suntem buni prieteni acum.
― Adevărat? Parcă mi‑aduc aminte că studiezi cu tatăl lui, nu‑i aşa?
― Da.
