―...Va fi curând la Londra, zisei eu, după ce căutasem să dau un sens precis cuvintelor, sau îmi va da întâlnire în altă parte?

― Uite cum stau lucrurile, răspunse domnul Jaggers, ţintuindu‑mă pentru prima dată cu ochii lui negri, înfundaţi în orbite. Trebuie să ne întoarcem la seara în care ne‑am cunoscut noi doi, în satul tău. Ce ţi‑am spus eu atunci, Pip?

― Mi‑aţi spus, domnule Jaggers, că s‑ar putea să treacă ani de‑a rândul până când va apărea persoana respectivă.

― Întocmai, zise domnul Jaggers, ăsta‑i şi răspunsul meu de acum.

Pe când ne priveam drept în ochi, am simţit că mi se iuţeşte respiraţia din pricina arzătoarei mele dorinţe de a afla ceva lămurit. Când simţii că devenise mai iute, pricepui că şi el băgase de seamă acest lucru, şi atunci înţelesei că

aveam şanse mai slabe ca oricând să scot ceva de la el.

― Dumneavoastră credeţi că vor mai trece încă nişte ani până atunci, domnule Jaggers?

Domnul Jaggers clătină din cap - nu ca răspuns la întrebare, ci respingând ideea că ar fi putut fi constrâns cumva să răspundă - şi, când ochii mei se îndreptară către cele două măşti hidoase, cu feţele schimonosite, acestea arătau de parcă atenţia le era încordată la culme şi erau gata să strănute.

― Fie, zise domnul Jaggers, încălzindu‑şi gambele cu dosul palmelor sale încălzite, o să‑ţi vorbesc fără ascunzişuri, prietene Pip! Aceasta este o întrebare care nu trebuie să‑mi fie pusă. O să înţelegi asta mai bine, dacă îţi voi spune că

este o întrebare care mă poate compromite pe mine! Uite, merg ceva mai departe şi îţi spun ceva mai mult...

În pauza pe care o făcu, se aplecă atât de mult ca să se încrunte la ghetele sale, încât îşi încălzi şi pulpele.

― Când această persoană îţi va dezvălui cine este, zise domnul Jaggers, îndreptându‑şi spatele, dumneata şi persoana respectivă vă veţi pune la punct treburile. Când această persoană îţi va dezvălui cine este, rolul meu în această

afacere se va încheia definitiv. Când această persoană îţi va dezvălui cine este, n

‑o să mai fie necesar ca eu să mai ştiu ceva despre această poveste. Şi asta este tot ce aveam de spus.

Ne uitarăm unul la celălalt până ce eu îmi coborâi cel dintâi ochii, aţintindu

‑i în podea. Din aceste ultime cuvinte ale domnului Jaggers, trăsei concluzia că

domnişoara Havisham, dintr‑un anumit motiv sau fără nici un motiv anume, nu îi împărtăşise şi lui faptul că mă hărăzise Estellei. Iar lui nu îi picase bine acest lucru şi era invidios din această pricină. Ori poate că era împotriva acestui plan şi nu voia să aibă nimic de‑a face cu toate acestea. Când îmi ridicai iarăşi ochii, descoperii că domnul Jaggers se uitase pătrunzător la mine în tot acest răstimp şi încă mă mai privea.

― Dacă asta a fost tot ce aveaţi să‑mi spuneţi, domnule, observai eu, atunci nu‑mi mai rămâne nimic de adăugat.

Încuviinţă cu un semn din cap, îşi scoase ceasul, spaima hoţilor, şi mă

întrebă unde aveam să iau masa. Îi răspunsei că în apartamentul meu, împreună

cu Herbert. Urmând regulile de conduită fireşti şi necesare, îl întrebai dacă n‑ar vrea să ne facă favoarea de a ne onora cu prezenţa, iar el îmi acceptă invitaţia fără

să stea pe gânduri. Stărui să meargă odată cu mine până acolo, ca să mă

împiedice să fac vreo pregătire deosebită pentru el, rugându‑mă să‑l aştept, căci trebuia să mai scrie vreo două scrisori şi, bineînţeles, să se spele pe mâini.

Aşadar, îi spusei că, până atunci, mă voi duce în biroul din faţă şi voi sta de vorbă

cu Wemmick.

Adevărul este că, în clipa în care hârtia de cinci sute de lire intrase în buzunarul meu, îmi revenise în minte un plan la care mă mai gândisem şi înainte nu o dată, iar Wemmick mi se părea persoana potrivită cu care să mă sfătuiesc.

Îl găsii când tocmai îşi încuia casa de bani şi făcea ultimele pregătiri înainte să plece acasă. Se ridicase de la pupitru, aşezase cele două sfeşnice soioase de birou pe o lespede, lângă uşă, aliniindu‑le cu mucarniţele, ca să fie uşor de stins, scormonise în jar, împrăştiind tăciunii, îşi pusese pălăria şi mantoul la îndemână

şi se bătea peste piept cu cheia de la casa de bani, ca într‑un exerciţiu de gimnastică la încheierea programului de lucru.

― Domnule Wemmick, zisei eu, aş vrea să îţi cer părerea. Sunt foarte dornic să ajut un prieten.

Wemmick îşi strânse gura ca o cutie de scrisori şi clătină din cap, de parcă ar fi fost cu totul împotriva oricărei slăbiciuni fatale de acest soi.

― Prietenul acesta, continuai eu, încearcă să intre în lumea comerţului, dar nu are bani şi a descoperit că este foarte greu şi deloc încurajator să răzbească.

Ei, bine, aş vrea să îl ajut cumva să‑şi facă intrarea.

― Cu bani gheaţă? întrebă Wemmick, pe un ton mai uscat decât rumeguşul.

― Cu nişte bani gheaţă, răspunsei eu, căci îmi fulgeră prin minte amintirea neplăcută a pachetelor de chitanţe neplătite, bine legate, de acasă. Cu nişte bani gheaţă şi, probabil, un avans din averea care mă aşteaptă.

― Domnule Pip, zise Wemmick, aş vrea să număr pe degete, împreună cu dumneata, dacă nu te superi, toate podurile din acest oraş care sunt la fel de înalte ca şi Chelsea Rich. Hai să vedem! London Bridge, unu; Southwark, doi; Blackfriars, trei; Waterloo, patru; Westminster, cinci; Vauxhall, şase! (Punctase pe rând fiecare nume de pod, bătând cu capătul cheii în palmă). Sunt nu mai puţin de şase, după cum vezi, din care poţi să alegi.

― Nu înţeleg, zisei eu.

― Alege‑ţi podul, domnule Pip, răspunse Wemmick, apoi du‑te în plimbare, pe jos, pe podul dumitale, zvârle‑ţi banii în Tamisa peste balustradă şi, astfel, vei şti cum s‑au dus. Ajută‑ţi un prieten cu ei şi vei şti, de asemenea, cum s‑au dus, dar e un sfârşit mai puţin plăcut şi mai nefolositor.

Aş fi putut vârî lesne o scrisoare prin deschizătura gurii sale, atât de larg şi

‑o căscase după ce‑mi dăduse acest sfat.

― Asta îmi taie tot avântul, zisei eu.

― Întocmai ceea ce am urmărit, zise Wemmick.

― Atunci, părerea dumitale, îl întrebai eu cu o oarecare undă de indignare, este că un om n‑ar trebui niciodată să...?

―...Investească o proprietate portabilă într ‑ un prieten? îmi completă

Wemmick întrebarea. Cu siguranţă că n‑ar trebui. Doar dacă nu vrea cumva să

scape de acel prieten, şi atunci se pune întrebarea câtă avere merită investită ca să scapi de el.

― Iar aceasta, zisei eu, este părerea dumitale bine cumpănită, domnule Wemmick?

― Aceasta, replică el, este părerea mea bine cumpănită în acest birou.

― Ah! făcui eu, stăruind pe lângă el, căci mi se păru că aflasem o portiţă de scăpare. Dar tot aceasta ar fi părerea dumitale şi la Walworth?

― Domnule Pip, îmi răspunse el cu deosebită seriozitate, Walworth este un loc, iar acest birou este alt loc. Cam tot aşa cum tata‑mare este o persoană, iar domnul Jaggers, alta. Să nu le confundăm. Sentimentele mele de la Walworth pot fi aflate la Walworth - în afara sentimentelor mele oficiale, nici un altul nu poate fi aflat în acest birou.

― Prea bine, zisei eu, foarte uşurat. Atunci, am să te caut la Walworth, fii sigur de asta!