Dis‑de‑dimineaţă, am fost în picioare şi am ieşit din han. Era încă prea devreme ca să mă prezint la domnişoara Havisham, aşa că am pornit să mă plimb pe câmp, în partea oraşului în care locuia domnişoara Havisham - şi care nu era aceeaşi cu partea unde locuia Joe, la care mi‑am zis că o să mă duc a doua zi -, gândindu‑mă la protectoarea mea şi închipuindu‑mi, în culori strălucitoare, planurile sale pentru mine.
Ea o adoptase pe Estella şi, într‑o oarecare măsură, mă adoptase şi pe mine, aşadar, nu se putea ca intenţia ei să fi fost alta decât de a ne vedea împreună. Mie îmi rezerva misiunea de a renova casa căzută în paragină, de a face soarele să
intre în încăperile întunecate, de a pune ceasurile în mişcare şi de a aprinde focurile în vetrele reci, de a smulge pânzele de păianjen şi de a stârpi gândacii - pe scurt, de a înfăptui toate faptele strălucite ale unui Făt‑Frumos din poveste şi de a mă căsători cu prinţesa. M‑am oprit puţin, să mă uit la casă, în trecere, la zidurile sale roase, de cărămidă roşie, la ferestrele zidite şi la iedera verde şi viguroasă, care năpădise până şi hornurile şemineelor cu ramurile şi vrejurile sale, de parcă nişte braţe bătrâne şi încolăcite ar fi ascuns cine ştie ce taină
preţioasă şi ispititoare, al cărei erou eram eu. Era de la sine înţeles că Estella se afla la originea acestei taine, ea era însăşi cheia misterului. Dar, cu toate că
pusese o asemenea stăpânire pe mine, cu toate că visele şi speranţele mele se înfiripau în jurul ei, cu toate că înrâurirea sa asupra copilăriei mele şi asupra caracterului meu fusese atotputernică, nu o împodobeam, nici măcar în dimineaţa aceasta romantică, cu alte calităţi în afară de cele pe care le avea.
Anume spun acest lucru acum pentru că acesta este firul călăuzitor după care voi putea fi urmărit prin bietul labirint al vieţii mele. Din experienţa mea, am aflat că noţiunea convenţională de îndrăgostit nu poate fi întotdeauna adevărată.
Adevărul adevărat este că, dacă o iubeam pe Estella aşa cum poate iubi un om, o iubeam numai pentru că o găseam irezistibilă. Să fie limpede: am simţit, spre marele meu regret, prea adesea, ca să nu spun întotdeauna, că o iubeam în pofida raţiunii, în pofida făgăduielilor mele, în pofida liniştii, în pofida speranţelor, în pofida fericirii, în sfârşit, în pofida tuturor piedicilor de care m‑aş
fi putut lovi. Să fie limpede: n‑o iubeam mai puţin din pricină că ştiam prea bine toate acestea, iar faptul că le ştiam nu mă putea opri s‑o iubesc mai puţin decât dacă mi‑aş fi închipuit cu fervoare că Estella e desăvârşită.
Îmi calculasem plimbarea astfel încât să ajung la poartă la ora la care obişnuiam să vin pe vremuri. După ce am tras, cu o mână şovăielnică, de şnurul clopoţelului, m ‑ am întors cu spatele la poartă, încercând să ‑ mi recapăt răsuflarea şi să‑mi domolesc bătăile inimii. Am auzit uşa laterală deschizându‑
se, apoi nişte paşi care traversau curtea, dar mă prefăcui că nu aud nimic, nici măcar când poarta scârţâi din balamalele sale ruginite.
În cele din urmă, m‑am simţit bătut pe umăr. Am tresărit şi m‑am întors.
Am tresărit şi mai tare în clipa următoare, trezindu‑mă în faţa unui bărbat înveşmântat în haine cenuşii. Era ultimul om pe care m‑aş fi aşteptat să‑l văd ca
portar la domnişoara Havisham.
― Orlick!
― Ei, tinere domn, s‑au petrecut şi pe‑aici schimbări, mai multe ca în viaţa dumitale. Dar intră, intră! Am primit poruncă să nu ţin poarta deschisă.
Am intrat, iar el trânti poarta şi o încuie, scoţând cheia din broască.
― Da, zise el, întorcându‑se către mine, după ce mersese, cu mojicie, înaintea mea vreo câţiva paşi, spre casă. Chiar eu!
― Cum ai ajuns aici?
― Am ajuns aici, răspunse el, pe picioarele mele şi mi‑am adus şi cufărul cu mine într‑o roabă.
― Serios, chiar lucrezi aici?
― Că doar nu în glumă, tinere domn, după câte cred eu.
N‑aş fi putut băga mâna‑n foc pentru asta. Am avut răgazul să‑i cântăresc răspunsul în minte, în vreme ce el îşi ridică greoi ochii, din pământ până la picioarele mele, apoi la braţe şi la faţă.
― Înseamnă că ai plecat de la fierărie? zisei eu.
― Seamănă asta a fierărie? mi‑o întoarse Orlick, aruncând o privire de jur împrejurul său, cu un aer batjocoritor. Ia spune, seamănă?
L‑am întrebat de câtă vreme părăsise fierăria lui Gargery.
― Pe aici, zilele seamănă atât de tare unele cu altele, răspunse el, încât n‑aş
putea spune dintr‑odată. Trebuie să stau să le socotesc. Oricum, am venit aici la ceva vreme după ce ai plecat dumneata.
― Asta o ştiam şi eu, Orlick.
― Ah! făcu el sec. Atunci, trebuie să fii un învăţat.
Între timp, ajunseserăm la uşa casei, unde am descoperit că odaia lui era imediat în spatele uşii laterale şi avea o ferestruică dând spre curte. Fiind atât de mică, aducea destul de bine cu genul de încăperi destinate să slujească drept gherete de portar la Paris. Pe perete erau agăţate mai multe chei, printre care puse şi cheia de la poartă. Patul său, acoperit cu o pătură peticită, se afla la adăpost, într‑un intrând al peretelui, ca o nişă. Totul avea un aer neîngrijit, închis şi adormit, ca o cuşcă pentru un om‑hârciog, în vreme ce Orlick, a cărui siluetă întunecată şi greoaie se ghicea într‑un colţ, lângă fereastră, părea omul‑
hârciog pentru care se amenajase cuşca - şi chiar asta era.
― N‑am mai văzut niciodată camera aceasta, remarcai eu, dar pe vremuri nu aveau portar.
― Nu, zise el, până ce n‑au înţeles că locuinţa este cu totul lipsită de apărare şi au socotit că e primejdios, cu toţi puşcăriaşii şi cu liota de bandiţi şi haimanale care dau târcoale prin jur. Atunci le‑am fost recomandat eu, ca un om care poate răspunde la atacul altuia cu aceeaşi monedă, şi aşa am luat slujba asta. E mai uşor decât să tragi la foale şi să dai cu barosul... E încărcată, zău!
Privirea îmi fusese atrasă de o puşcă atârnată deasupra căminului, cu montură de alamă, iar ochii lui îi urmăriseră pe ai mei.
― Bine, zisei eu, căci nu doream să mai lungesc vorba cu el. Trebuie să urc la domnişoara Havisham?
― Arză‑m‑ar focul dacă ştiu! răspunse el, întâi întinzându ‑se şi apoi scuturându‑se. Atât am primit poruncă să fac, tinere domn. O să lovesc o dată în clopotul de aici, cu ciocanul ăsta, iar dumneata o să mergi înainte pe hol până o
să întâlneşti pe cineva.
― Sunt aşteptat, bănuiesc?
― De două ori arză‑m‑ar focul dacă ştiu! zise el.
La acestea, am luat‑o pe culoarul acela lung prin care păşisem, cândva, cu ghetele mele grosolane, iar Orlick făcu să sune clopotul în urma mea. La capătul culoarului, mai înainte de a se stinge dangătul tremurat al clopotului, am întâlnit
