― Pip, bătrâne, răspunse el, tu o ştii de pe vremea când era o femeie frumoasă şi...

Îmi strânse mâna cu putere, dar nu continuă.

Biddy, îngrijită şi modestă în rochia sa neagră, umbla tăcută de colo‑colo şi ajuta pe toată lumea. După ce o salutai scurt pe Biddy, căci nu era momentul potrivit pentru discuţii, mă întorsei şi mă aşezai lângă Joe, începând să mă întreb în care parte a casei se afla trupul - adică ea, sora mea. Atmosfera din salon fiind îmbibată de mirosul dulceag de prăjituri, mă uitai în jur după masa cu gustări.

Abia de o putui desluşi, până ce nu mi se obişnuiră ochii cu întunericul, dar zării acolo o plăcintă cu prune gata tăiată, portocale gata curăţate, sandvişuri, biscuiţi şi două carafe, pe care le cunoşteam foarte bine ca bibelouri, dar pe care nu le văzusem folosite niciodată în viaţa mea, una plină cu vin de Porto şi una cu sherry. Stând lângă această masă, îl recunoscui pe linguşitorul de Pumblechook, într‑o mantie neagră şi cu vreo câţiva iarzi de panglică de doliu la pălărie, care ba se îndopa sănătos, ba făcea plecăciuni slugarnice, doar‑doar mi‑o atrage atenţia.

În clipa în care reuşi să se remarce, veni drept spre mine (trăsnind a sherry şi‑a mâncarea din care ciugulise) şi‑mi zise, cu o voce spăsită:

― Dragul meu domn, aş putea să?...

Şi o făcu. Apoi, îi văzui pe domnul şi pe doamna Hubble, cea din urmă într‑

o muţenie paroxistică, într‑un colţ. Cu toţii trebuia să ne încolonăm şi, pentru aceasta, trebuia să fim mai întâi grupaţi pe rând, de către Trabb, în mănunchiuri ridicole.

― Vreau să spun, Pip - îmi şopti Joe, în timp ce „intram în formaţie”, cum zicea domnul Trabb, în salon, doi câte doi, ceea ce semăna îngrozitor cu pregătirile pentru un dans macabru -, vreau să spun, domnule, că mai degrabă

aş fi dus‑o eu însumi până la biserică, împreună cu vreo trei‑patru prieteni adevăraţi, care să fi venit cu inima şi braţele deschise, dar s‑a socotit că vecinii n

‑ar fi privit cu ochi buni aşa ceva şi ar spus că e o lipsă de respect.

― Batistele afară, toată lumea! strigă în clipa aceea domnul Trabb, pe un ton întristat profesionist. Batistele afară! Suntem gata!

Astfel, ne duserăm cu toţii batistele la nas de parcă ne‑ar fi curs sânge, şi ne strecurarăm afară, în şir, doi câte doi, Joe cu mine, Biddy cu Pumblechook, domnul Hubble cu doamna Hubble. Rămăşiţele pământeşti ale bietei mele surori fură scoase din casă pe uşa de la bucătărie şi, deoarece făcea parte din ceremonia funebră ca, purtând coşciugul, cei şase ciocli să fie obligatoriu înăbuşiţi şi orbiţi sub un baldachin oribil de catifea neagră cu bordură albă, arătau ca un monstru orb cu douăsprezece picioare de om, înaintând anevoie şi pe dibuite, sub îndrumarea celor doi paznici - vizitiul de poştalion şi tovarăşul său.

Vecinii, totuşi, apreciară în mod deosebit aceste aranjamente şi stârnirăm multă admiraţie la trecerea prin sat, căci vlăstarele cele mai tinere şi mai viguroase ale comunităţii ne luau cu asalt, din când în când, pe neprevăzute, ca să ne rupă rândurile, şi ne pândeau în puncte strategice ca să ne intercepteze. În astfel de momente, cei mai greu de ţinut în frâu dintre ei strigau, plini de emoţie, de îndată ce ne făceam apariţia după vreun colţ, unde ne pândeau: „Uite‑i că vin!

Uite‑i că vin!” şi eram primiţi cu urale. În timpul acestui marş, am fost neîncetat sâcâit de netrebnicul de Pumblechook, care, venind imediat în urma mea, a stăruit tot drumul, în semn de atenţie delicată, să‑mi potrivească panglica de la pălărie, care‑mi flutura pe spate, şi să‑mi îndrepte pelerina. La un moment dat, am observat cu uluire mândria neînchipuit de mare a domnului şi doamnei Hubble, care nu‑şi mai încăpeau în piele, înfumuraţi şi fuduli pentru că făceau parte dintr‑o procesiune atât de distinsă.

Apoi întinderea mlaştinilor se desfăşură desluşit înaintea noastră, cu pânzele bărcilor de pe râu iţindu‑se, ici‑colo, pe deasupra, şi intrarăm în cimitir, apropiindu‑ne de mormintele părinţilor mei, pe care nu îi cunoscusem, „Philip Pirrip, răposat al acestei parohii, şi, de asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus”. Acolo, sora mea fu coborâtă, în linişte, în pământ, în vreme ce sus, în înalturi, ciocârliile cântau, iar jos, adierea vântului desena umbrele norilor şi ale copacilor.

Despre purtarea deloc smeritului Pumblechook în vreme ce se petreceau toate acestea nu vreau să spun decât că îmi era adresată în întregime mie. Chiar şi în clipa în care fură citite acele pasaje biblice care‑i amintesc omului că nu aduce nimic cu sine când vine pe lume şi nu ia nimic din ea când o părăseşte, că

este trecător ca umbra şi niciodată statornic pe pământ, l‑am auzit tuşind, ca să

insinueze astfel că există o excepţie în cazul unui tânăr gentleman care a intrat, pe neaşteptate, în posesia unei mari averi. Când ne‑am întors, avu îndrăzneala să‑mi spună că şi‑ar fi dorit ca sora mea să fi putut afla că îi făcusem o asemenea cinste, venind la înmormântarea ei, şi să‑mi dea de înţeles că ea ar fi considerat că a făcut un târg bun, obţinând această cinste cu preţul morţii sale. După aceea, dădu pe gât tot ce mai rămăsese din sherry, iar domnul Hubble dădu pe gât vinul de Porto, stând la taclale amândoi (ceea ce am băgat de seamă că e un lucru obişnuit în astfel de cazuri), de parcă ar fi fost dintr‑o cu totul altă rasă decât răposata, şi anume una despre care se ştia bine că este nemuritoare. În cele din urmă, Pumblechook plecă, împreună cu domnul şi cu doamna Hubble - ca să

facă, puteam să bag mâna în foc, o seară de petrecere din eveniment şi să

povestească la „Luntraşii voioşi” că el era întemeietorul viitorului meu strălucit şi cel dintâi binefăcător al meu.

După ce plecară cu toţii şi după ce Trabb şi oamenii săi - mai puţin ucenicul său, deşi mă uitasem după el - îşi strânseră catrafusele şi se duseră, casa păru că

se însănătoşeşte. La puţin timp, Biddy, Joe şi cu mine luarăm o gustare rece - dar ne aşezarăm la masă în salonaşul musafirilor, nu în vechea bucătărie, iar Joe se arătă atât de atent la ce făcea cu furculiţa şi cuţitul, cu solniţa şi cu toate celelalte, încât toţi trei ne simţirăm stingheri. Dar, după cină, când îl convinsei să

‑şi ia pipa şi să dăm o raită prin fierărie, aşezându‑ne apoi unul lângă altul pe bolovanul de afară, ne simţirăm mai bine. Băgai de seamă că, după

înmormântare, Joe se schimbase de haine, dar în aşa fel încât să ajungă la un compromis între hainele sale de duminică şi cele de lucru - în care dragul meu prieten arăta mult mai firesc şi mai a om adevărat, aşa cum era.

Fu deosebit de încântat când îl întrebai dacă pot să dorm în odăiţa mea - iar eu, de asemenea, căci simţii că fac un gest foarte frumos cerându‑i acest lucru.

Când umbrele înserării începură să ne înconjoare, prinsei un prilej pentru a ieşi prin grădină cu Biddy, să mai stăm de vorbă.

― Biddy, zisei eu, cred că s‑ar fi cuvenit să‑mi scrii şi mie despre această

tristă întâmplare.

― Adevărat, domnule Pip? făcu Biddy. Ţi‑aş fi scris, dacă aş fi crezut că se cuvenea.

― Să nu‑ţi închipui că vreau să fiu rău, Biddy, dacă‑ţi spun că, după părerea mea, ar fi trebuit să crezi că se cuvine.

― Adevărat, domnule Pip?

Era atât de tăcută şi avea un fel de‑a fi atât de la locul său, de blând şi de drăguţ, încât îmi venea peste mână să mă gândesc că, dojenind‑o, aş fi putut s‑

o fac iarăşi să plângă. Aşa că, după ce mă uitai puţin la ochii ei plecaţi, în timp ce mergea alături de mine, renunţai la acest subiect.

― Bănuiesc că o să‑ţi fie greu să rămâi aici, acum, draga mea Biddy.

― Oh, n‑aş mai putea, domnule Pip, zise Biddy pe un ton de regret, totuşi convinsă şi liniştită. Am vorbit cu doamna Hubble şi‑o să mă duc la ea, începând de mâine. Sper că, împreună, vom fi în stare să avem puţină grijă de domnul Gargery, până se mai linişteşte.

― Din ce‑o să trăieşti tu, Biddy? Dacă ai nevoie de nişte bani...

― Din ce‑o să trăiesc? îmi reteză Biddy vorba, îmbujorându‑se o clipă la faţă.

Păi, hai să‑ţi spun, domnule Pip. O să încerc să obţin postul de învăţătoare la şcoala nouă, care e aproape gata. Pot obţine recomandări de la toţi vecinii şi nădăjduiesc că mă voi dovedi sârguincioasă şi răbdătoare, şi o să mai învăţ şi eu, în timp ce o să‑i învăţ pe ceilalţi. Ştii, domnule Pip, continuă Biddy, cu un zâmbet, ridicându‑şi ochii spre mine, şcolile noi nu sunt la fel cu cele vechi, dar eu am învăţat destul de mult de la dumneata şi, de atunci, am avut timp să mai fac ceva progrese.

― Sunt încredinţat că tu vei face mereu progrese, Biddy, în orice împrejurări.

― Ah! Cu excepţia laturii urâte a firii omeneşti din mine, murmură Biddy.

Nu era atât un reproş, cât un gând scăpat cu voce tare. Ei! Socotii că ar fi mai bine să renunţ şi la acest subiect. Aşadar, mai făcui vreo câţiva paşi împreună cu Biddy, uitându‑mă tăcut la ochii ei plecaţi.

― N‑am auzit amănunte despre moartea surorii mele, Biddy.

― Nu sunt prea multe, biata de ea. De vreo patru zile se simţea foarte rău -

deşi îi mersese mai bine în ultima vreme - când, pe neaşteptate, şi‑a revenit, spre seară, tocmai la ora ceaiului, şi a spus foarte clar: „Joe”. Cum de mult nu mai rostise nici un cuvânt, am dat fuga să‑l chem pe domnul Gargery din fierărie. Ea mi‑a arătat prin semne că voia ca el să se aşeze lângă ea şi voia să‑i pun braţele pe după gâtul lui. Aşa că i le‑am pus pe după gâtul lui şi atunci ea şi‑a culcat capul pe umărul lui, foarte mulţumită şi fericită. Apoi, a zis din nou „Joe” şi o dată „iertare” şi o dată „Pip”. După care nu şi‑a mai ridicat capul de acolo şi abia la o oră după aceea am aşezat‑o în patul ei, fiindcă am văzut că se sfârşise.

Biddy plângea. Grădina întunecată, drumul şi stelele care începuseră să

răsară, toate se văluriră sub ochii mei.

― Nu s‑a mai aflat nimic nou despre atac, Biddy?

― Nimic.

― Ai idee ce s‑a mai întâmplat cu Orlick?