― Păi, da, domnule, zise Joe. Eu şi cu Wopsle ne‑am dus aţă să vedem Antrepozitele Blacking. Dar ni s‑a părut că nu prea dau bine afişele roşii de pe uşile magazinelor. Adică, vreau să spun, adăugă Joe, ca să ne explice, că parcă
erau desenate prea arhitecturalural.
Sunt încredinţat că Joe ar fi prelungit acest cuvânt (perfect potrivit, după
părerea mea, pentru o anumită arhitectură pe care o cunosc), transformându‑l într‑o corală autentică, însă atenţia îi fu providenţial atrasă de pălăria sa, care tocmai se rostogolea. Într‑adevăr, aceasta îi solicita o constantă băgare de seamă
şi o agerime a ochiului şi a mâinii, foarte apropiate de cele necesare la o poartă de crichet. Făcea cu pălăria nişte jonglerii nemaipomenite şi dădea dovadă de cea mai mare îndemânare - ba repezindu‑se la ea şi prinzând‑o scurt, în cădere, ba oprind‑o pe la mijlocul drumului, aruncând‑o cu o lovitură în sus şi apoi zvârlind
‑o, din aer, prin diverse colţuri ale odăii şi izbind‑o de tapetul de pe pereţi, înainte de a se simţi sigur că o apucă şi‑o ţine bine; în cele din urmă, o scăpă în ligheanul pentru spălat pe mâini, de unde mi‑am luat libertatea s‑o înşfac eu.
Cât despre gulerul cămăşii şi gulerul hainei sale, rămâneai stupefiat încercând să le înţelegi menirea, amândouă fiind nişte mistere de nedezlegat. De ce trebuia omul ăsta să se sugrume aşa în chingi, ca să se considere pe deplin îmbrăcat? De ce credea că e necesar să se mântuiască prin suferinţa de a‑şi purta hainele de duminică? Şi‑apoi, aluneca, din când în când, în asemenea accese inexplicabile de meditaţie, cu furculiţa încremenită în aer, la mijlocul drumului dintre farfurie şi gură, şi cu ochii pironiţi în nişte direcţii atât de ciudate, şi era apucat de valuri groaznice de tuse, şi stătea atât de departe de masă, de mai mult scăpa bucăţelele pe jos decât mânca, după care susţinea că
nu lui i‑au scăpat, încât m‑am bucurat din toată inima când Herbert ne‑a părăsit şi‑a plecat în oraş.
Nu aveam nici bunul‑simţ, nici bunele intenţii ca să‑mi dau seama că toate acestea se întâmplau din vina mea şi că, dacă m‑aş fi purtat mai în largul meu faţă de Joe, şi Joe s‑ar fi purtat mai în largul lui cu mine. Mă scotea din răbdări şi mă înfuria şi, de aceea, nici el nu făcea altceva decât să stârnească.
― Acum, fiindcă am rămas singuri, numai noi doi, domnule...
― Joe! l‑am întrerupt eu arţăgos. Cum poţi să‑mi spui „domnule”?
Joe se uită la mine doar o singură clipă cu un licăr slab de reproş. Aşa nemaipomenit de caraghioase cum îi erau cravata şi gulerele, am văzut un soi de demnitate rănită în privirea sa.
― Acum, fiindcă am rămas singuri, numai noi doi, reluă Joe, iar eu nu doresc, şi nici nu pot să mai zăbovesc prea mult pe aici, o să închei - ori mai curând o să încep - să‑ţi spun ce m‑a făcut să vin să mă bucur de cinstea de a te vedea. Căci, dacă n‑ar fi fost, zise Joe, cu vechiul său aer de om care expune faptele cu luciditate, cea mai mare dorinţă a mea de a‑ţi fi de folos, n‑aş fi avut onoarea de a împărţi bucatele cu nişte gentlemeni, în casa unor gentlemeni.
Nu ţineam deloc să‑i mai văd o dată privirea de dinainte, aşa că nu‑l dojenii pentru acest ton.
― Ei, bine, domnule, continuă Joe, iată cum stau lucrurile. Am fost până la
„Luntraşi”, deunăzi, Pip - ori de câte ori era copleşit de tandreţe, îmi spunea „Pip”
şi ori de câte ori recădea în politeţuri îmi spunea „domnule” -, când, deodată, a venit şi Pumblechook cu trăsurica lui. Şi vreau să spun că persoana asta, zise Joe, cotind‑o spre alt subiect, mă cam ia în răspăr câteodată şi mă scoate din fire, bătând toba prin tot oraşul şi povestind că el a fost dintotdeauna prietenul tău din copilărie şi că tu îl socoteai cel mai bun tovarăş de joacă din câţi aveai.
― Prostii! Nu te aveam decât pe tine, Joe.
― Şi em am fost încredinţat de asta, Pip, zise Joe, clătinând uşor din cap, deşi acum nu înseamnă mai nimic, domnule. Ei, bine, Pip, tot persoana asta, care se înnebuneşte după lăudăroşenii, a venit la mine, pe când mă aflam la
„Luntraşi” - că o pipă şi‑o halbă de bere îl mai înviorează pe om, după o zi de lucru, domnule, fără să‑l facă să‑şi piardă capul -, şi mi‑a zis aşa: „Joseph, domnişoara Havisham vrea să‑ţi vorbească.”
― Domnişoara Havisham, Joe?
― „Vrea - acestea au fost întocmai cuvintele lui Pumblechook - să ‑ ţi vorbească.”
Joe se opri şi‑şi întoarse ochii spre tavan.
― Da, şi? Spune mai departe, Joe, te rog.
― A doua zi, domnule, zise Joe, uitându‑se la mine de parcă aş fi fost hăt, departe de el, m‑am îmbrăcat îngrijit şi m‑am dus s‑o văd pe domnişoara A.
― Domnişoara A., Joe? Domnişoara Havisham?
― După cum îţi spun, domnule, răspunse Joe, cu aerul că îndeplinea nişte formalităţi legale, de parcă îşi dicta testamentul. Domnişoara A. sau, altfel numită, Havisham. Iar cuvintele pe care mi le ‑a spus au fost următoarele:
„Domnule Gargery, dumneata eşti în corespondenţă cu domnul Pip?” Cum eu aveam o scrisoare de la tine, i‑am putut răspunde: „Da, sunt.” (Când m‑am însurat cu sora dumitale, domnule, am spus „Da, vreau”, iar când i‑am răspuns prietenei tale, Pip, am spus „Da, sunt”.) „Atunci, vrei să‑i spui, a zis ea, că Estella a venit acasă şi că s‑ar bucura să‑l vadă?”
În vreme ce mă uitam la Joe, am simţit că‑mi iau foc obrajii. Nădăjduiesc că
una dintre cauzele îndepărtate ale îmbujorării mele a fost că mi‑am data seama că, dacă i‑aş fi cunoscut solia dinainte, i‑aş fi privit vizita cu ochi mai buni.
― Când m‑am întors acasă şi am rugat‑o să‑ţi scrie acest mesaj, continuă
Joe, Biddy s‑a cam codit. Zicea: „Ştiu că ar fi foarte bucuros să‑l primească prin viu grai, de la tine. E zi de sărbătoare şi tot vrei tu să‑l vezi, du‑te la el!” Cu asta, am încheiat, domnule, zise Joe ridicându‑se de pe scaun, şi, Pip, îţi doresc numai bine şi să ajungi din ce în ce mai sus!
― Doar nu vrei să pleci acum, Joe?
― Ba da, zise Joe.
― Însă te întorci înapoi la cină, Joe?
― Nu, nu mă mai întorc, zise Joe.
Ochii ni s‑au întâlnit şi‑atunci toţi acei „domnule” s‑au topit din inima acestui om nemaipomenit, când mi‑a întins mâna.
― Pip, dragul meu prieten, viaţa e făcută din atâtea despărţiri, înlănţuite una după alta, şi, printre oameni, unul este fierar, iar altul este căldărar, un altul este aurar şi un altul este tinichigiu - deosebirile dintre ei trebuie să apară şi trebuie
luate aşa cum apar. Dacă a fost cineva de vină, astăzi, eu am fost acela. Tu şi cu mine nu suntem doi oameni care să poată sta alături în Londra şi nicăieri în altă
parte decât acolo unde ne simţim la noi acasă, unde cunoaştem toate lucrurile şi unde ne înţelegem cu toţii, ca între prieteni. Nu că aş fi mândru, dar vreau să fiu la locul meu, de aceea n‑ai să mă mai vezi niciodată în hainele astea. Nu sunt la locul meu în hainele astea. Nu sunt la locul meu dincolo de fierăria, de bucătăria sau de ochiurile noastre. N‑ai să găseşti nici jumătate din greşelile mele de acum, dacă te gândeşti la mine în hainele mele de lucru de la fierărie, cu barosul sau cu pipa în mână. N‑ai să‑mi găseşti nici jumătate din vina pentru greşelile mele de
