încerca să fie ispititoare şi că se încăpăţâna să mă cucerească, oricâte eforturi ar fi presupus acest ţel. Totuşi, această observaţie nu mă făcu deloc mai fericit, căci, chiar dacă nu‑mi mai vorbea pe tonul acela, care dădea de înţeles că îndeplineam dispoziţiile altora în privinţa noastră, tot aş fi simţit că îmi ţinea inima în palmă

pentru că aşa voise ea şi nu pentru că ar fi simţit vreo urmă de înduioşare dacă

mi‑ar fi zdrobit‑o şi mi‑ar fi aruncat‑o cu dispreţ.

Când am trecut prin Hammersmith, i ‑ am arătat unde locuia domnul Matthew Pocket şi‑am adăugat că nu era prea departe de Richmond şi că speram s‑o mai văd din când în când.

― Oh, da, o să mă mai vezi. Poţi să vii ori de câte ori crezi de cuviinţă. Voi vorbi despre tine familiei la care voi locui, deşi deja i s‑a vorbit despre tine.

O întrebai dacă familia din care avea să facă parte era numeroasă.

― Nu, sunt numai două persoane, mama şi fiica. Mama este o doamnă cu o situaţie înaltă, deşi n‑ar avea nimic împotrivă să‑şi mărească veniturile.

― Mă miră faptul că domnişoara Havisham s‑a îndurat să se despartă de tine aşa de curând.

― Dar şi asta face parte din planurile domnişoarei Havisham pentru mine, Pip, zise Estella cu un oftat, de parcă era obosită de toată povestea. Va trebui să

‑i scriu mereu şi s‑o vizitez cu regularitate, ca să‑i aduc la cunoştinţă cum o duc şi ce mai facem eu şi bijuteriile, căci acum sunt aproape toate ale mele.

A fost pentru prima oară când mi‑a spus pe nume. Fireşte că o făcuse

intenţionat şi ştia că am să păstrez în minte acest lucru ca pe o comoară.

Ajunserăm la Richmond mult prea repede, iar destinaţia noastră era o casă

de lângă parc - o clădire veche şi tihnită, în care rochiile pe cercuri de sârmă, perucile pudrate şi ţinutele pestriţe, veşmintele brodate, ciorapii de mătase rulaţi pe picior, gulerele plisate şi săbiile cunoscuseră, cândva, nenumărate zile de glorie. Câţiva arbori seculari din faţa casei încă mai erau tunşi după moda aceea, rigidă şi nenaturală, a crinolinelor, a perucilor pudrate şi‑a fustelor băţoase. Dar şi copacii îşi aveau rezervate locurile în marele convoi funerar şi se vedea că, în scurtă vreme, aveau să şi le ocupe, urmând toate celelalte lucruri pe drumul tăcerii.

Un clopot cu glas bătrân - despre care aş cuteza să spun că, la vremea lui, îi vestise de multe ori pe cei din casă: „A sosit crinolina verde! A sosit sabia cu mânerul incrustat cu diamante! Au sosit condurii cu tocuri roşii şi briliantele albastre!” - sună cu gravitate în lumina lunii, iar două servitoare cu obrajii trandafirii ieşiră în fugă din casă, s‑o întâmpine pe Estella. Cadrul uşii înghiţi curând bagajele sale, iar Estella îmi întinse mâna, zâmbi, îmi ură noapte bună şi fu, la rândul ei, absorbită înăuntru. Iar eu rămăsei pe loc, privind casa şi gândindu‑mă ce fericit aş fi fost să locuiesc şi eu acolo, împreună cu ea, dar ştiind că niciodată nu mă simţisem fericit în preajma ei, ci doar foarte trist.

M‑am urcat în trăsură ca să mă întorc la Hammersmith - şi când m‑am urcat, aveam inima strânsă dureros, iar când am coborât, durerea era şi mai mare. La uşa noastră m‑am întâlnit cu micuţa Jane Pocket, care se întorcea de la o mică petrecere, însoţită de micul ei iubit - şi l‑am invidiat pe băieţel, cu toate că

trebuia să asculte de Flopson.

Domnul Pocket era în grădină, unde ţinea o prelegere, căci era cel mai bun orator în problemele de administrare a unei gospodării, iar tratatele sale despre creşterea şi educarea copiilor şi despre conducerea servitorilor erau socotite cele mai preţioase lucrări pe aceste teme. Doamna Pocket era acasă şi era puţin cam încurcată, din pricină că bebeluşului i se dăduse să‑şi facă de lucru cu o cutie de ace de cusut, ca să stea liniştit pe timpul absenţei nedeterminate a lui Millers (care avea o rudă infanterist), şi lipseau mai multe ace de cusut decât ar fi fost sănătos pentru un pacient cu o vârstă atât de fragedă, fie pentru uz extern, fie ca întăritor.

Cum domnul Pocket era faimos, pe bună dreptate, pentru că dădea cele mai potrivite sfaturi practice, pentru că avea o percepţie clară şi sigură asupra lucrurilor şi o judecată foarte bine cumpănită, îmi trecu prin minte să‑l rog să mă

lase să‑mi descarc sufletul în faţa lui. Dar, uitându‑mă, din întâmplare, către doamna Pocket, care stătea citind din cartea dumneaei despre titlurile nobiliare, după ce prescrisese, în chip de cel mai bun leac pentru bebeluş, ca acesta să fie dus la culcare, mi‑am zis că poate‑i mai bine să n‑o fac.

Capitolul XXXIV

Pe măsură ce mă mai obișnuisem cu speranţele mele de viitor, începusem, pe nesimţite, să le observ efectele asupra mea şi asupra celor din jurul meu. Mă

străduiam pe cât îmi stătea în puteri să nu recunosc înrâurirea lor asupra caracterului meu, dar ştiam foarte bine că aceasta nu era întru totul bună.

Aveam mereu o stare de stinghereală din pricina purtării mele faţă de Joe.

Conştiinţa mea nu era nicidecum împăcată în ceea ce o privea pe Biddy. Când mă

trezeam în toiul nopţii - precum Camilla -, mi se întâmpla deseori să mă gândesc, cu amărăciune în suflet, că poate aş fi fost mai fericit şi mai împlinit dacă n‑aş fi cunoscut‑o niciodată pe domnişoara Havisham şi aş fi ajuns la vârsta maturităţii mulţumit să fiu tovarăşul lui Joe în vechea şi cinstita lui fierărie. De multe ori, seara, când stăteam singur în odaie, privind focul, mă gândeam că, la urma urmei, nici un foc nu era asemenea celui din fierăria şi din bucătăria de acasă.

Totuşi, Estella era atât de strâns legată de toate frământările şi de zbuciumul sufletului meu, încât într‑adevăr nu mai ştiam cât din tulburările acestea mi se datora numai mie. Cu alte cuvinte, presupunând că nu aş mai fi avut mari speranţe de viitor, dar aş fi avut‑o, totuşi, pe Estella în minte, tot nu reuşeam să

întrevăd că aş fi dus‑o mai bine. Însă în ceea ce priveşte influenţa noii mele situaţii asupra celorlalţi, nu mă mai simţeam chiar aşa de derutat, căci îmi dădeam seama - deşi probabil destul de nelămurit - că ea nu îi era de folos nimănui şi, mai ales, nu îi era de folos lui Herbert. Obişnuinţa mea de a risipi îi înrâurise firea uşuratică, împingându‑l la cheltuieli pe care nu şi le putea permite, pervertindu‑i simplitatea de până atunci a vieţii sale şi tulburându‑i pacea sufletească printr‑o mulţime de griji şi regrete. Nu simţeam nicidecum vreo remuşcare pentru că, fără voia mea, împinsesem celelalte ramuri ale familiei Pocket la urzirea acelor intrigi meschine cu care se ocupau acum, fiindcă

josniciile de soiul acesta constituiau însăşi plămada firii lor şi ar fi fost stârnite de oricine altcineva, dacă eu nu le‑aş mai fi aţâţat. Dar cu Herbert era cu totul altă

poveste şi adeseori mi se strângea inima gândindu‑mă că nu îi făcusem deloc un bine ticsindu‑i camerele golaşe cu atâtea mobile capitonate şi nepotrivite, şi punându‑i la dispoziţie serviciile Răzbunătorului cu pieptar galben‑canar.

Aşadar, odată ce apucasem pe calea - care nu dă niciodată greş - de a preface micul confort în mare risipă, am început să adun o grămadă de datorii. Nici nu începusem eu bine, că Herbert mă imită, la rândul său. La sugestia lui Startop, ne depuseserăm candidatura pentru a fi primiţi membri într‑un club numit

„Piţigoii din crâng”, o instituţie al cărei scop nu l‑am ghicit niciodată, în afară de acela că membrii clubului luau o masă foarte costisitoare, o dată la două

săptămâni, se certau fiecare cu toţi ceilalţi, cât mai mult cu putinţă, după masă, şi‑i făceau pe cei şase chelneri să cadă morţi de beţi pe scări. Ştiu doar că aceste îndatoriri sociale binefăcătoare erau îndeplinite fără abateri - nici Herbert, nici eu nu pricepuserăm altceva din cel dintâi toast, ţinut în picioare, în mijlocul acestei societăţi, şi care sunase cam aşa: „Domnilor, fie ca buna dispoziţie de acum să

domnească întotdeauna printre Piţigoii din crâng!”

Piţigoii îşi cheltuiau banii nebuneşte (hotelul unde luam masa se afla în Covent Garden), iar primul Piţigoi pe care l‑am văzut, când am avut onoarea de a mă alătura celor din crâng, a fost Bentley Drummle - pe vremea aceea, se hurduca prin oraş într‑o brişcă şi provoca o puzderie de stricăciuni stâlpilor din colţul străzilor. Uneori, se zvârlea singur din atelajul său, cu capul înainte, peste coşul trăsuricii. Şi l‑am văzut odată basculându‑se, în acest mod neintenţionat, la uşa „crângului”, ca un sac de cărbuni. Numai că m‑am grăbit cu povestirea puţin, căci eu încă nu intrasem în rândul Piţigoilor şi nici n‑aveam cum să intru, potrivit legilor sfinte ale acestei societăţi, până ce nu împlineam vârsta

majoratului.

Cu încrederea pe care o aveam în mijloacele mele de trai, aş fi luat bucuros asupra mea cheltuielile lui Herbert. Dar Herbert era mândru şi nu‑i puteam face o astfel de propunere. Prin urmare, se împotmolea în încurcături băneşti de tot felul şi continua să caşte bine ochii în jurul său. Pe măsură ce deprinseserăm obiceiul să petrecem până târziu în noapte cu prietenii, am băgat de seamă că, dimineaţa, la micul dejun, căsca ochii în jurul său cu deznădejde, că, pe la prânz, căsca ochii în jurul său ceva mai cu încredere, însă aceasta intra în declin înainte de cină, ca, după cină, să înceapă să întrezărească mai clar un capital în depărtare, că, pe la miezul nopţii, deja realizase acest capital şi că, în jur de ora două dimineaţa, devenea din nou atât de profund descurajat încât vorbea despre cum o să cumpere o puşcă şi o să plece în America, pentru a‑i sili pe bizonii de acolo să‑l îmbogăţească.

De obicei, locuiam la Hammersmith până pe la jumătatea săptămânii, iar când stăteam la Hammersmith mă duceam fuga, nici una, nici două, prin Richmond, pe unde, de altfel, mai dădeam târcoale şi când nu mă aflam la Hammersmith. Herbert venea des pe la Hammersmith când eram şi eu acolo şi bănuiesc că, în acele momente, tatăl său descoperea că ocazia pe care o aştepta Herbert, căscând bine ochii în jurul său, încă nu se ivise. Dar, în poticneala generală a acelei familii, poticneala sa în viaţă era o problemă care avea să se rezolve de la sine, într‑un fel sau într‑altul. În acelaşi timp, domnul Pocket încărunţea şi mai tare şi încerca tot mai des să se ridice din stuporile sale trăgându‑se de păr în sus. Aceasta în vreme ce doamna Pocket punea piedică

întregii familii cu scăunelul său de picioare, îşi citea cartea cu ranguri de nobleţe, îşi pierdea mereu batista, ne povestea tuturor despre bunicul său şi îi îndruma pe micuţi în viaţă îndrumându‑i către pătuţuri ori de câte ori îi atrăgeau cumva atenţia.

Pentru că acum rezum o perioadă din viaţa mea, în scopul de a‑mi netezi calea spre lucrurile importante de povestit, trebuie să adaug aici descrierea obiceiurilor şi obişnuinţelor noastre de trai la „Hanul lui Barnard”.

Cheltuiam cât de mulţi bani puteam şi primeam în schimbul lor atât cât credeau de cuviinţă ceilalţi să ne dea. Eram întotdeauna mai mult sau mai puţin lefteri şi cei mai mulţi dintre noii noştri tovarăşi erau la fel. Domnea printre noi iluzia că petreceam cu toţii neîncetat, dar adevărul adevărat era că nu petreceam niciodată. Îmi vine să cred, însă, că situaţia noastră era, până în cele mai mici detalii, un caz comun.

În fiecare dimineaţă, cu un aer mereu vioi, Herbert se ducea în City, ca să

caşte bine ochii în jurul său. Adeseori îi făceam câte o vizită în odaia aceea dosnică şi întunecoasă, unde îl găseam în tovărăşia unei călimări, a unei cutii cu sfoară, a unui almanah, a unui pupitru, a unui scaun şi a unei rigle - nu‑mi amintesc să‑l fi văzut vreodată făcând altceva decât să caşte ochii în jurul său.

Dacă toţi am face ceea ce ne‑am propus cu tot atâta conştiinciozitate ca Herbert, cred că am trăi într‑o Republică a virtuţilor. Nu avea nimic altceva de făcut, bietul băiat, în afară de a se duce după‑amiaza, la o anumită oră, până la Lloyd - unde îndeplinea ritualul de a‑şi vedea şeful, cred eu. Nu făcea niciodată altceva la Llyod, decât că venea înapoi de acolo. Când simţea că situaţia sa devine deosebit de gravă şi că, în mod hotărât, trebuia să găsească o soluţie, se ducea la Bursă, la o oră de vârf, plimbându‑se ba înăuntru, ba pe afară, ca într‑un dans ţărănesc

posac, printre magnaţii adunaţi acolo.

― Căci, îmi mărturisea Herbert mie, venind la cină după vreuna dintre aceste ocazii însemnate, am descoperit adevărul, Handel, şi anume că o soluţie nu vine singură la om, ci omul trebuie să se ducă după ea, aşa că m‑am dus şi eu.

Dacă am fi ţinut mai puţin unul la celălalt, cred că ne‑am fi urât de moarte în fiecare dimineaţă. În momentele căinţei matinale mă dezgustau nespus camerele acelea şi nu mai puteam suferi să văd în ochi livreaua Răzbunătorului - căci, la ora aceea, înfăţişarea lui mi se părea mai costisitoare şi mai puţin folositoare decât la oricare altă oră din cele douăzeci şi patru ale zilei. Cum ne înglodam din ce în ce mai adânc în datorii, gustarea de dimineaţă devenea o convenţie din ce în ce mai găunoasă. Aflându‑mă, odată, la ora mesei de dimineaţă, ameninţat (printr‑o scrisoare) cu aplicarea procedurilor legale, fiind „nu întru totul străin”, cum ar fi putut formula ziarul local din orăşelul nostru, „de afaceri cu bijuterii”, mi‑am ieşit din fire într‑atât încât l‑am apucat pe Răzbunător de gulerul său albastru şi l‑am ridicat de la pământ, scuturându‑l zdravăn - iar el stătea în aer ca un Cupidon încălţat cu cizme - pentru că se încumetase să‑şi închipuie că

voiam să mâncăm cornuri calde.

În anumite momente - de fapt, în nişte momente oarecare, căci ele depindeau în întregime de dispoziţia noastră - îi spuneam lui Herbert, ca pe o descoperire nemaipomenită:

― Dragul meu Herbert, o ducem prost.