― Doamne fereşte, nu! răspunse Wemmick, foarte sec. Dar este acuzat de asta. La fel cum am fi tu sau eu. Oricare dintre noi ar putea fi acuzat de acest furt, înţelegi?

― Numai că nici unul dintre noi doi nu este, remarcai eu.

― Pfui! zise Wemmick, împungându‑mă uşurel cu arătătorul în piept. Eşti profund, domnule Pip! Ţi‑ar plăcea să dai o raită la Newgate? Ai ceva timp liber?

Aveam atât de mult timp liber, încât propunerea sa veni ca o salvare, cu toate că nu se împăca deloc cu dorinţa mea ascunsă de‑a sta cu ochii pe staţia de diligenţă. Bâiguind că voi întreba dacă am timp să merg împreună cu el, intrai în staţie şi obţinui de la funcţionarul de acolo, cu cea mai mare precizie şi punându

‑i răbdarea la grea încercare, informaţia despre cel mai apropiat moment în care diligenţa ar fi putut ajunge - ceea ce ştiam dinainte aproape la fel de bine ca şi el.

Apoi, mă întorsei la domnul Wemmick şi, prefăcându‑mă că mă uit la ceas şi că

rămân surprins de informaţia proaspăt primită, îi acceptai propunerea.

Ajunserăm la Newgate în câteva minute şi, trecând prin ghereta portarului, cu pereţi goi, pe care atârnau doar câteva cătuşe, printre plăcuţele cu regulamentul închisorii, intrarăm în puşcăria propriu‑zisă. Pe vremea aceea, închisorile erau foarte neîngrijite şi epoca protestelor exagerate împotriva tuturor treburilor publice prost întocmite - proteste ce reprezintă pedepsele cele mai aspre şi cele mai lungi - era încă departe. Astfel, răufăcătorii nu erau adăpostiţi şi hrăniţi mai bine decât soldaţii (ca să nu mai vorbim despre săraci) şi, uneori, mai dădeau foc puşcăriei, scuza fiind că voiau să‑şi îmbunătăţească gustul zemii pe care o mâncau. Era ora de vizită când am intrat cu Wemmick înăuntru, şi un ajutor de cârciumar tocmai îşi făcea rondul cu halbele sale de bere - iar deţinuţii, în curte, dincolo de gratii, cumpărau bere şi stăteau de vorbă cu rudele lor. Dar întregul tablou era murdar, urât, tulburător şi întristător.

Mă uimi faptul că Wemmick trecea printre deţinuţi ca un grădinar printre răsadurile sale. Impresia aceasta mi se născu în minte când dădu cu ochii de un vlăstar care răsărise acolo peste noapte şi‑i zise:

― Cum aşa, căpitane Tom? Eşti aici? Ah, într‑adevăr?

După care:

― Acela din spatele hârdăului este Black Bill? Ei, te‑am cam scăpat din ochi în ultimele două luni... cum ai ajuns aici?

Şi aceeaşi impresie o aveam şi când se oprea lângă gratii şi asculta şoaptele neliniştite - întotdeauna de la un singur deţinut o dată, fiindcă i se adresau rând

pe rând - iar Wemmick, cu gura sa ca o cutie de scrisori nemişcată, se uita la el pe când îi vorbea, de parcă era deosebit de interesat de progresul pe care îl făcuse de la ultima examinare, şi de posibilitatea de a‑l prezenta în plină floare, la proces.

Era foarte cunoscut şi am descoperit că preluase latura familiară a activităţii domnului Jaggers - deşi ceva din prestanţa domnului Jaggers plutea şi asupra lui, interzicând apropierile dincolo de anumite limite. Faptul că îl cunoştea personal pe fiecare client care se perinda în faţa lui era arătat printr‑un semn cu capul şi prin aceea că îşi aşeza puţin mai comod pălăria pe cap, cu ambele mâini, după care îngusta deschiderea cutiei de scrisori şi îşi vâra mâinile în buzunare.

Într ‑ unul sau două cazuri întâmpină oarecare greutăţi în privinţa creşterii onorariului, şi atunci domnul Wemmick dădu înapoi cât mai mult cu putinţă în faţa sumei oferite, zicând:

― Băiete, n‑are nici un rost. Eu sunt doar un subaltern. Nu pot accepta. Nu încerca să‑i faci asta unui subaltern. Dacă nu eşti în stare să aduni suma stabilită pentru tine, băiete, atunci mai bine vorbeşti cu un avocat plin - sunt o grămadă de avocaţi plini în barou, ştii, şi ceea ce nu merită osteneala pentru unul, ar putea să merite pentru altul; acesta este sfatul pe care ţi‑l dau eu, din punctul de vedere al unui subaltern. Nu încerca pe căi ce nu duc nicăieri. De ce ai face‑o? Bun, cine urmează?

Astfel străbăturăm la pas sera domnului Wemmick, până ce acesta se întoarse către mine şi zise:

― Uită‑te bine la omul căruia o să‑i strâng mâna.

Aş fi făcut‑o oricum, chiar fără să‑mi atragă atenţia, mai ales că, până în momentul acela, nu dăduse mâna cu nimeni.

Aproape îndată ce termină de rostit aceste vorbe, un bărbat cu ţinută

dreaptă şi impunătoare (pe care îl am şi‑acum, când scriu, în faţa ochilor), îmbrăcat într ‑ o redingotă de culoarea măslinei crude, pe care o purta cu eleganţă, cu o paloare ciudată pe chipul de la care te‑ai fi aşteptat să fie rumen, şi cu ochii alunecând tot timpul în lături, ori de câte ori încerca să‑i aţintească

asupra cuiva, se apropie, într‑un colţ al gratiilor, şi îşi duse mâna la pălărie - care avea o pojghiţă de grăsime ca o ciorbă sleită - într‑un salut milităresc, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă.

― Sănătate, colonele! salută Wemmick. Ce mai faci, colonele?

― Bine, domnule Wemmick.

― S‑a făcut tot ce se putea face, dar dovada a fost mult prea puternică să o combatem, colonele!

― Da, a fost prea puternică, domnule... Dar mie nu‑mi pasă!

― Nu, nu, zise Wemmick cu răceală, dumitale nu‑ţi pasă.

Apoi, întorcându‑se spre mine, adăugă:

― Omul acesta a fost în serviciul Majestăţii Sale. Era pe front şi şi ‑a cumpărat lăsarea la vatră.

― Adevărat? zisei eu, iar omul se uită la mine, apoi se uită pe deasupra capului meu, apoi în jurul meu şi apoi îşi trecu mâna peste buze şi râse.

― Cred că luni o să ies de aici, domnule, îi zise el lui Wemmick.

― Tot ce se poate, îi răspunse prietenul meu, dar nu se ştie nimic sigur.

― Mă bucur că am prilejul să‑mi iau rămas‑bun de la dumneata, domnule Wemmick, zise omul, întinzându‑i mâna printre gratii.

― Mulţumesc, răspunse Wemmick, strângându‑i mâna. Toate cele bune şi dumitale, colonele!

― Dacă lucrurile pe care le aveam la mine când m‑au arestat ar fi fost veritabile, domnule Wemmick, spuse omul, neîndurându‑se să‑i dea drumul la mână, te‑aş fi rugat să‑mi faci onoarea de a mai purta încă un inel... drept recunoştinţă pentru atenţia dumitale.

― Primesc, luând intenţia drept faptă, zise Wemmick. Apropo, îndrăgeai mult porumbeii, nu? (Omul privi în sus, către cer.) Mi s‑a spus că prăsiseşi nişte exemplare deosebite de porumbei‑jucători. Ai putea trimite pe vreuna dintre rudele dumitale să‑mi aducă şi mie o pereche, dacă tot nu mai ai nevoie de ei?

― S‑a făcut, domnule!

― Foarte bine, zise Wemmick. O să fie bine îngrijiţi. Bună ziua, colonele! La revedere!

Îşi strânseră din nou mâinile şi, pe când ne îndepărtam, Wemmick îmi spuse:

― Un falsificator foarte iscusit. Raportul grefierului s‑a întocmit astăzi şi, fără nici o îndoială, va fi executat luni. Totuşi, cum vezi, la urma urmelor, şi o pereche de porumbei reprezintă o proprietate portabilă.

Cu acestea, privi în urmă şi salută cu un semn din cap planta sa moartă, după care începu să se uite în jurul său, în timp ce ieşea din curte, ca şi când s

‑ar fi gândit ce alt ghiveci s‑ar potrivi cel mai bine în locul ei.

Pe când ieşeam din închisoare, trecând iarăşi prin gheretă, am descoperit că

importanţa custodelui meu era preţuită de temniceri în aceeaşi măsură ca şi cei pe care îi ţineau sub pază.

― Ei, bine, domnule Wemmick, zise temnicerul, în timp ce ne ţinu între cele două porţi, întărite cu piroane şi drugi, căci încuie una cu multă grijă, înainte de a o descuia pe cealaltă. Ce are de gând domnul Jaggers să facă în cazul crimei aceleia de pe malul apei? Vrea s‑o scoată omor sau ce altceva?

― De ce nu‑l întrebi pe el? replică Wemmick.

― Da, da, cum să nu! zise temnicerul.

― Ei, uite, cam aşa fac oamenii pe ‑ aici, domnule Pip, zise Wemmick, întorcându‑se către mine cu deschizătura cutiei de scrisori mult lungită. N‑au nici o reţinere să mă întrebe pe mine, subalternul, dar n‑ai să‑i prinzi niciodată

punându‑i vreo întrebare şefului meu.