― În spate de tot se află coteţul porcului, coteţele găinilor şi cuştile iepurilor.
Apoi, acolo, unde se închide cercul în jurul micii mele proprietăţi, vezi, cultiv castraveţi - şi o să poţi aprecia singur, la masă, ce fel de salată creşte la mine.
Astfel, domnule, zise Wemmick, zâmbind mai departe şi, totodată, foarte serios, dacă poţi să‑ţi imaginezi locşorul acesta supus unui asediu, e limpede că o să
reziste o grămadă de vreme, din punctul de vedere al proviziilor.
Apoi, mă conduse într‑un umbrar, la vreo zece‑doisprezece iarzi mai încolo, dar de care te apropiai urmând o potecă întortocheată atât de ingenios, încât îţi lua multă vreme până ajungeai la el; iar în acest refugiu găsirăm paharele gata aranjate pentru noi. Punciul nostru se răcea într‑un lac ornamental, pe marginile căruia se înălţa umbrarul. Ochiul acesta de apă (cu o insuliţă în mijloc, aproape cât salata pe care urma s‑o mâncăm la masă) avea o formă circulară şi Wemmick construise în el o fântână arteziană, din care, când puneai în mişcare o morişcă şi scoteai dopul unei ţevi, apa ţâşnea cu o asemenea putere încât chiar îţi uda podul palmei.
― Eu sunt şi inginerul, şi tâmplarul, şi tinichigiul, şi grădinarul şi meşterul priceput la toate, zise Wemmick, după ce primi felicitările mele. Ei bine, e un lucru bun, mă înţelegi? Mă scutură de pânzele de păianjen de la Newgate şi îi face plăcere şi bătrânului. Nu te superi dacă te voi prezenta numaidecât bătrânului, nu‑i aşa? N‑o să te deranjeze.
Mi‑am exprimat nerăbdarea pe care o simţeam să‑l cunosc, aşa că ne‑am întors la castel. Aici, am găsit stând lângă foc un om foarte bătrân, îmbrăcat în haine de flanelă - curat, vesel, sănătos şi bine îngrijit, dar surd de‑a binelea.
― Ei, bine, tată‑mare, zise Wemmick, strângându‑i mâna călduros şi cu voioşie, cum mi te mai simţi?
― Foarte bine, John, foarte bine! răspunse bătrânul.
― El este domnul Pip, tataie, zise Wemmick, şi mi‑ar plăcea să auzi cum îl cheamă. Dă din cap la el, domnule Pip, că aşa‑i place lui. Dă din cap la el, te rog, şi clipeşte din ochi!
― Aceasta este minunatul domeniu al fiului meu, domnule! îmi strigă
bătrânul, în vreme ce eu dădeam din cap din toate puterile. Este un adevărat colţ
de rai, domnule! Locul acesta şi frumoasele lucrări de pe el ar trebui păstrate de stat şi după moartea fiului meu, pentru bucuria tuturor.
― Eşti mândru de el din cale‑afară, nu‑i aşa, tată‑mare? zise Wemmick uitându‑se cu drag la bătrân, şi chipul său foarte aspru se îmblânzi vizibil. Uite un semn din cap pentru tine! şi‑i făcu unul vârtos. Şi încă unul, tot pentru tine!
şi dădu din cap şi mai vârtos. Îţi place aşa, nu? Dacă nu eşti obosit, domnule Pip
- deşi ştiu că e obositor pentru străini -, vrei să‑l mai saluţi o dată? Nici nu‑ţi poţi închipui cât de mult îi place!
Am dat din cap către el de mai multe ori şi părea în culmea bucuriei. L‑am lăsat ducându‑se sprinten să dea de mâncare la găini şi ne‑am întors la punciul nostru de sub umbrar. Aici, domnul Wemmick îmi povesti, în timp ce‑şi fuma pipa, că îi luase ani buni să aducă proprietatea pe culmea perfecţiunii sale prezente.
― Este proprietatea dumitale, domnule Wemmick?
― O, da! zise el. Am cumpărat‑o pe toată dintr‑odată. Este o proprietate personală în toată puterea cuvântului!
― Adevărat? Cred că îi place şi domnului Jaggers, nu?
― N‑a văzut‑o niciodată, zise Wemmick. Nici n‑a auzit vreodată despre ea.
Nu l‑a văzut niciodată pe tata‑mare şi nici n‑a auzit vreodată despre el. Nu, biroul de avocatură este un lucru, viaţa privată este cu totul altceva. Când mă
duc la birou, las castelul în urmă, iar când vin la castel, las biroul în urmă. Dacă
nu te deranjează cumva, îţi voi fi recunoscător dacă vei face la fel. Nu vreau să se vorbească despre toate acestea la locul meu de muncă.
Bineînţeles că am simţit că se adresa bunei mele credinţe, cu această cerere.
Punciul fiind foarte gustos, am rămas la un pahar, tot vorbind până se făcură
aproape ceasurile nouă.
― Când soseşte momentului focului de armă, îmi zise atunci Wemmick, lăsându‑şi pipa deoparte, tata‑mare este în culmea bucuriei.
Pornind‑o iarăşi către castel, l‑am găsit pe bătrân încingând vătraiul în foc, cu ochii strălucind de nerăbdare, pregătindu‑se pentru îndeplinirea acestei mari ceremonii de seară. Wemmick rămase privind ceasul din mână, până când veni momentul să ia vătraiul înroşit din mâna bătrânului şi să se îndrepte către baterie. Atunci, îl luă, ieşi şi, în scurt timp, puşcociul bubui cu un zgomot care zgâlţâi din temelii cutiuţa aceea trăsnită de căsuţă, de‑ai fi crezut c‑o să se desfacă bucăţi‑bucăţele, făcând să zăngăne fiecare pahar şi ceaşcă dinăuntru.
La aceasta, bătrânul - care sunt încredinţat c‑ar fi fost aruncat din jilţul său, dacă nu s‑ar fi ţinut bine de braţele acestuia - strigă, triumfător:
― A tras! L‑am auzit!!!
Iar eu am tot dat din cap către bătrânul gentleman până când, nu vă mint, nici nu l‑am mai văzut înaintea ochilor.
În timpul rămas după acest eveniment şi până la masă, Wemmick se apucă
să‑mi arate colecţia sa de curiozităţi. În cea mai mare parte, erau de origine criminală, cuprinzând pana cu care se scrisese un faimos act fals, unul sau două
briciuri foarte cunoscute, câteva şuviţe de păr, şi mai multe mărturisiri în manuscris, întocmite după condamnare - despre care domnul Wemmick spunea că valoarea lor deosebită ar consta în faptul că „sunt toate numai minciuni, domnule”, ca să folosesc cuvintele sale. Toate lucrurile acestea erau presărate printre micuţe obiecte de porţelan şi de sticlă, diverse flecuşteţe ornamentale, făcute de însuşi proprietarul micului muzeu, şi câteva muştiucuri cioplite de bătrân, expuse în acea încăpere a castelului în care intrasem mai întâi şi care servea nu doar drept salon, dar şi ca bucătărie, dacă ar fi fost să mă iau după
cratiţa de pe plită şi după ornamentul de aramă de deasupra vetrei, destinat să
susţină o frigare.
Aveau o fetiţă curăţică angajată să îngrijească ziua de bătrân. După ce puse masa, podul fu coborât pentru a‑i permite slujnicuţei să iasă din cetate şi să se ducă acasă la ea. Masa fu delicioasă. Deşi castelul era năpădit de mucegai într‑
atât încât mâncarea avea un gust de nucă stricată, iar porcul ar fi putut să stea mai departe de casă, eram sincer încântat de întreaga petrecere oferită. Nici odăiţa mea din micul turn nu avea vreun alt cusur decât acela că tavanul care mă
despărţea de catargul drapelului era atât de subţire încât, când m‑am întins în pat, mi s‑a părut că voi legăna toată noaptea prăjina aceea pe fruntea mea.
