‑adevăr distribuia nişte scrisori.
― Întotdeauna arată, zise Wemmick, de parcă tocmai a întins o cursă unor oameni şi stă la pândă. Şi deodată - haţ! Te‑a prins!
Fără să‑i mai spun că, după părerea mea, capcanele pentru oameni nu se numărau între plăcerile vieţii, am zis doar că presupun că este foarte dibace.
― Nebănuit, ca Australia, zise Wemmick.
Şi‑mi arătă, cu vârful tocului de scris, în direcţia podelei biroului, sugerându
‑mi că, în această comparaţie, se înţelegea că Australia era exact de partea opusă
a globului pământesc.
― Dacă ar putea exista ceva mai de nebănuit, adăugă Wemmick, aducându‑
şi din nou tocul pe hârtie, atunci el ar fi aşa.
După acestea, am spus că presupuneam că afacerile îi mergeau bine, iar Wemmick răspunse:
― Mi‑nu‑nat!
Apoi, l‑am întrebat dacă avea mulţi subordonaţi, la care el îmi răspunse:
― Nu prea folosim mulţi subordonaţi, pentru că nu există decât un Jaggers, iar lumea nu vrea reprezentanţi de‑ai lui, ci pe el însuşi. Suntem numai patru.
Vrei să‑i vezi şi pe ceilalţi? Doar eşti unul dintre noi, ca să zic aşa.
Am acceptat invitaţia. Când domnul Wemmick termină de vârât biscuitul în gura ca o cutie de scrisori, îmi dădu banii pe care‑i cerusem dintr‑o casetă
închisă într‑un seif, a cărui cheie o ţinea legată de gât, atârnată pe spate, şi o scotea de sub gulerul hainei ca pe o codiţă de purcel de fier, apoi urcarăm pe scări. Coşmelia era întunecoasă şi dărăpănată, iar urmele soioase ale umerilor clienţilor care îşi lăsaseră amprenta în cabinetul domnului Jaggers se regăseau şi aici, de parcă oamenii se frecaseră de pereţii casei scărilor, în sus şi în jos, ani de
‑a rândul. La etajul întâi, în odaia din faţă, un funcţionar care arăta cumva între cârciumar şi vânător de şobolani - un bărbat gras, palid, buhăit, plin de importanţă - era foarte prins într ‑o discuţie cu vreo trei ‑patru oameni cu înfăţişare sărăcăcioasă, pe care îi trata la fel de lipsit de politeţe cum părea că îi tratează toată lumea de aici pe cei care umpleau sipetele cu bani ale domnului Jaggers.
― Pregătesc împreună mărturia pentru Bailey, îmi zise domnul Wemmick, în timp ce ieşeam.
În camera de deasupra, un funcţionar lipsit de nerv şi mărunţel ca un terier, cu laţele spânzurându‑i la spate (părea să fi uitat, de când fusese căţelandru, ce este aceea tunsoare), purta, de asemenea, o discuţie cu un bărbat cu ochii blegi, pe care domnul Wemmick mi‑l prezentă ca fiind un turnător care îşi ţinea întotdeauna cazanul încins şi care mi‑ar fi turnat orice aş fi dorit - şi care, acum, năduşea din cale ‑ afară, de parcă şi ‑ ar fi încercat meşteşugul pe propria persoană. Într‑o cameră din spate, un bărbat cu umerii mult aduşi şi cu faţa legată, de durere, într‑un fular murdar, îmbrăcat în nişte haine vechi şi negre, într‑atât de lustruite de‑ai fi zis că şi le dăduse cu ceară, stătea aplecat la masa lui, copiind pe curat notiţele celorlalţi doi gentlemeni, pentru uzul personal al domnului Jaggers.
Acesta era întreg stabilimentul. Când am coborât din nou, Wemmick mă
conduse în odaia custodelui meu, zicându‑mi:
― Pe aceasta ai văzut‑o deja.
― Nu‑ţi fie cu supărare, domnule Wemmick, întrebai eu, căci acele două
oribile măşti mortuare, cu priviri piezişe, îmi atrăseseră din nou atenţia, ale cui sunt mulajele astea?
― Astea? făcu Wemmick, urcându‑se pe un scaun şi suflând praful de pe cele două tigve lugubre, înainte de a le da jos. Astea sunt două celebrităţi. Clienţi
faimoşi de‑ai noştri, care ne‑au adus popularitatea. Individul ăsta (ce ţi‑o fi venit să te dai jos, noaptea, şi să tragi cu ochiu‑n călimara cu cerneală, ca să te alegi cu pata asta pe sprânceană, ticălos bătrân!) şi‑a ucis stăpânul şi, având în vedere că nu l‑au putut determina să recunoască, planul pe care şi l‑a făcut n‑a fost rău.
― Chiar aşa arăta? l‑am întrebat, trăgându‑mă îndărăt de lângă bruta aceea, în vreme ce Wemmick îi scuipă pe sprânceană şi‑l frecă puţin cu mâneca hainei.
― Dacă arăta chiar aşa? Este aidoma, pe cuvânt! Mulajul a fost făcut în Newgate, imediat după ce l‑au coborât. Mă îndrăgiseşi grozav de tare, aşa‑i, prefăcut bătrân? zise Wemmick şi, apoi, îmi explică această scăpare tandră, atingându‑şi broşa care o reprezenta pe doamna cu salcia plângătoare lângă
mormântul cu urna funerară deasupra: A comandat‑o anume pentru mine!
― Doamna aceasta a existat în realitate? întrebai eu.
― Nu, răspunse Wemmick. E doar o glumă de‑a lui. (Ţi‑a plăcut mica ta glumă, nu‑i aşa?) Nu, n‑a existat nici un fel de doamnă în cazul lui, domnule Pip, cu o singură excepţie - dar nu era genul acesta de femeie delicată şi fragilă şi n‑
ai fi prins‑o uitându‑se aşa la o urnă ca asta - decât dacă în urnă s‑ar fi aflat ceva de băut.
Atenţia fiindu ‑ i astfel îndreptată către broşă, Wemmick lăsă masca mortuară jos şi lustrui broşa cu batista din buzunar.
― Individul celălalt a sfârşit‑o la fel? întrebai eu. Are cam aceeaşi mutră.
― Ai ghicit, zise Wemmick, este mutra tipică! De parcă una dintre nări le‑a fost prinsă cu un cârlig de undiţă şi trasă în sus, cu un fir de păr de cal. Da, şi el a sfârşit la fel - este un sfârşit foarte firesc pe‑aici, ţi‑o spun eu. Măsluia testamente, puşlamaua asta, în caz că nu‑i trimitea şi pe presupuşii moştenitori la odihnă veşnică. Aveai maniere! Totuşi, erai plin de ascunzişuri (domnul Wemmick iarăşi vorbea cu masca) şi mai ziceai că ştii să scrii şi în greceşte. Pfui!
Ce mai făceai pe grozavul! Mare mincinos mai erai! N‑am mai întâlnit în viaţa mea un mincinos ca tine!
Înainte să‑l aşeze pe acest al doilea prieten al său înapoi pe raft, Wemmick îşi mângâie cel mai mare dintre inelele sale de doliu şi zise:
― A trimis pe cineva în oraş să‑l cumpere anume pentru mine, cu o zi înainte...
În vreme ce suia pe raft şi al doilea mulaj şi se dădea jos de pe scaun, îmi trecu prin minte că toate acele giuvaiere pe care le purta proveneau din astfel de surse. Cum, până atunci, nu arătase nici o reţinere să vorbească despre aceste subiecte, m‑am încumetat să‑i pun şi această întrebare, când fu înapoi în faţa mea, ştergându‑şi mâinile de praf.
― Oh, da, răspunse el, toate sunt daruri de acelaşi soi. Unul îl aduce pe celălalt. Eu le primesc întotdeauna. Sunt rarităţi. Şi sunt de valoare. Poate că, în bani, nu înseamnă foarte mult, dar au valoarea lor şi se pot purta. Pentru dumneata, cu perspectivele dumitale strălucite, nu au mare însemnătate, dar mie steaua mea călăuzitoare întotdeauna îmi spune: „Strânge valori portabile!”
