mi‑aş fi dorit s‑o pot nega!

― Cred şi eu că este un argument solid, zise Herbert, şi cred că ai fi într‑o mare încurcătură dacă ai încerca să găseşti unul mai solid. Cât despre celelalte aspecte, trebuie să aştepţi până ce custodele tău va alege momentul potrivit, după cum şi el aşteaptă ca misteriosul său client să aleagă momentul potrivit.

Probabil c‑o să ajungi la douăzeci şi unu de ani fără să afli cum stai de fapt, dar la fel de probabil atunci o să se facă lumină. În orice caz, atunci vei fi mai aproape de momentul adevărului, fiindcă trebuie să vină şi acesta odată şi odată.

― Ce optimist eşti! zisei eu, cu admiraţie şi recunoştinţă pentru felul său de a privi lucrurile.

― Trebuie să fiu, zise Herbert, căci nu prea am altceva. Recunosc, de altfel, că perspectiva aceasta încrezătoare, pe care tocmai ţi‑am prezentat‑o, nu‑mi aparţine, ci este a tatălui meu. Singura observaţie pe care l‑am auzit făcând‑o la adresa poveştii tale a fost această judecată: „Treaba asta e bătută în cuie, altminteri domnul Jaggers nu s‑ar fi amestecat”. Iar acum, înainte de a‑ţi mai spune orice altceva despre tatăl meu sau despre fiul tatălui meu, ca să ‑ţi răsplătesc confidenţa cu o confidenţă, vreau să‑ţi devin, pentru moment, foarte neplăcut, de‑a dreptul nesuferit.

― N‑ai să reuşeşti, zisei eu.

― Oh, ba da, ba da! zise el. Unu, doi, trei - gata, încep! Handel, bunul meu prieten (cu toate că vorbea pe acest ton, aparent degajat, era foarte serios), m‑am tot gândit, de când ne‑am aşezat la vorbă aici, cu picioarele pe grătarul ăsta, că

Estella cu siguranţă nu are nici un amestec în povestea moştenirii tale, din

moment ce custodele tău n‑a pomenit niciodată despre ea. Am dreptate când trag această concluzie, din tot ce mi‑ai spus tu, că el n‑a pomenit niciodată despre Estella, nici direct, nici indirect, în nici un fel? Ţi‑a dat vreodată de înţeles, de pildă, că ocrotitorul tău ar putea plănui ceva în legătură cu căsătoria ta, în cele din urmă?

― Niciodată!

― Acuma, Handel, chiar n‑am nici o treabă cu strugurii acri, pe cuvântul meu de onoare! Dacă nu eşti legat de Estella, n‑ai putea să te detaşezi de ea? Ţi

‑am spus doar că o să‑ţi devin nesuferit.

Îmi întorsei capul într‑o parte, căci, asemeni vântului din mlaştini, năvălind deodată dinspre mare şi măturând totul în cale, inima îmi fu îndurerată din nou de un sentiment aidoma celui care mă copleşise în dimineaţa în care părăsisem fierăria, pe când ceţurile se ridicau maiestuoase şi eu mă sprijinisem cu mâna de stâlpul indicator de la marginea satului. O vreme, între noi doi domni tăcerea.

― Da. Însă, dragul meu Handel, reluă Herbert, de parcă nu tăcuserăm nici o clipă, fiindcă dragostea aceasta s‑a înrădăcinat atât de adânc în sufletul unui băiat, pe care firea sa şi împrejurările l‑au făcut atât de romantic, totul devine foarte serios. Gândeşte‑te la felul în care a fost crescută Estella şi gândeşte‑te la domnişoara Havisham. Gândeşte‑te la ceea ce este Estella astăzi (acuma sunt chiar rău şi tu nu mă poţi suferi). Toate acestea pot duce la mari suferinţe.

― Ştiu, Herbert, zisei eu, cu faţa tot întoarsă, dar n‑am ce să fac.

― Nu te poţi desprinde?

― Nu. Cu neputinţă!

― Nu poţi nici măcar încerca, Handel?

― Nu. Cu neputinţă!

― Ei, bine! zise Herbert, ridicându‑se şi scuturându‑se energic, de parcă ar fi dormit până atunci, şi aţâţând focul din cămin. Acum o să mă străduiesc să‑ţi devin simpatic la loc!

Şi cu acestea, începu să se învârtă prin odaie, trase perdelele în lături dintr

‑o smucitură, puse scaunele la locul lor, adună cărţile şi celelalte lucruri risipite prin odaie, se uită în antreu, trase cu ochiul în cutia de scrisori, închise uşa şi veni înapoi, pe scaunul lui de lângă foc, aşezându‑se cu genunchiul stâng ridicat.

― O să‑ţi mai spun vreo două vorbe, Handel, privitoare la tatăl meu şi la fiul lui. Mă tem că fiul nu mai trebuie să specifice faptul că familia tatălui meu nu se pricepe în mod deosebit la treburile gospodăreşti.

― Au întotdeauna de toate, Herbert, zisei eu ca să‑l încurajez cumva.

― Oh, da! Aşa zice şi gunoierul, cred, cu cea mai mare convingere; aşa zice şi băcanul din colţ. Vorbesc serios, Handel, căci problema este destul de serioasă, de altfel, ştii şi tu la fel de bine ca şi mine. Bănuiesc că a fost cândva o vreme când tatăl meu încă nu se dăduse bătut. Dar, chiar dacă au existat vreodată astfel de zile, acele vremuri s‑au dus. Pot să te întreb dacă ai avut vreodată ocazia să bagi de seamă, la tine în ţinut, că odraslele provenite din căsătorii nu tocmai potrivite sunt, întotdeauna, preocupate în primul rând să se căsătorească?

Era o întrebare atât de neaşteptată, încât îl întrebai, la rândul meu:

― Chiar aşa?

― Nu ştiu, zise Herbert, tocmai asta aş vrea să aflu. Pentru că, în mod hotărât, aşa stau lucrurile în cazul nostru. Biata mea soră, Charlotte, care era

următoarea, ca vârstă, după mine şi care a murit înainte să împlinească

paisprezece ani, era un exemplu grăitor. Micuţa Jane este la fel. În dorinţa ei de

‑a se vedea la casa ei prin măritiş, îţi vine să crezi că şi‑a petrecut scurta sa existenţă visând necontenit la fericirea căsniciei? Micul Alick, care mai poartă

încă sarafan, şi‑a aranjat deja căsătoria cu o fetiţă potrivită din Kew. Şi, într‑

adevăr, cred că toţi suntem deja logodiţi, mai puţin bebeluşul.

― Atunci, şi tu eşti? întrebai eu.

― Sunt, zise Herbert, dar în secret.

Îl asigurai că voi păstra secretul şi îl rugai să‑mi facă favoarea de a‑mi da mai multe amănunte. Îmi vorbise cu atâta simţire şi sensibilitate despre ceea ce reprezenta slăbiciunea mea, încât voiam să ştiu şi eu ceva despre puterea sa.

― Pot să întreb cum o cheamă?

― O cheamă Clara, răspunse Herbert.

― Locuieşte la Londra?

― Da. Poate că ar trebui să precizez, zise Herbert, care devenise deosebit de melancolic şi sfios de când începuse acest interesant subiect, că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor şi ideilor absurde pe care le are mama mea despre o familie bună. Tatăl ei s‑a ocupat de aprovizionarea vaselor de pasageri. Cred că era un soi de casier.

― Şi acum ce este? întrebai eu.

― Acum este infirm, răspunse Herbert.

― Şi trăieşte...?

― La etajul întâi, zise Herbert.

Nu la asta mă referisem, căci voiam, de fapt, să aflu care îi erau mijloacele de trai.

― Nu l‑am văzut niciodată, pentru că n‑a ieşit niciodată din odaia lui de sus, de când o cunosc pe Clara. Dar l‑am auzit mereu. Face un tărăboi îngrozitor...

zbiară şi buşeşte în podea cu un obiect înspăimântător.

Herbert se uită la mine şi izbucni în râs, recăpătându‑şi într‑o clipă veselia lui dintotdeauna.

― Nu te aştepţi să‑l vezi? întrebai eu.

― Ba da, de fiecare dată mă aştept să‑l văd, răspunse Herbert, pentru că, ori de câte ori îl aud, mă aştept să apară de‑a rostogolul prin tavan. Nu ştiu cât o să