După ce l ‑ am felicitat pentru acest principiu, continuă să ‑ mi spună, prieteneşte:
― Dacă vreodată, când n‑ai altceva mai bun de făcut, şi dacă nu ai nimic împotrivă, ai vrea să vii în vizită pe la mine, la Walworth, ţi‑aş putea oferi un pat şi m‑aş simţi foarte onorat. Nu am cine ştie ce să‑ţi arăt, în afară de vreo două‑
trei curiozităţi dintr‑acestea, pe care le‑am primit, şi pe care poate ţi‑ar plăcea să
le vezi. Iar eu, unul, mă dau în vânt după o grădină micuţă şi o casă de vară!
I‑am răspuns că aş fi încântat să mă bucur de ospitalitatea lui.
― Mulţumesc, zise el. Atunci, rămâne stabilit că vei veni pe la mine oricând îţi va fi pe plac. Ai luat vreodată masa la domnul Jaggers?
― Nu încă.
― Ei, bine, zise Wemmick, o să‑ţi dea vin şi încă un vin foarte bun. Eu o să‑
ţi dau punci, şi nu un punci foarte rău. Să‑ţi spun ceva. Când te vei duce să iei masa la domnul Jaggers, să te uiţi bine la servitoarea lui.
― O să văd ceva ieşit din comun?
― Păi, zise Wemmick, o să vezi o fiară îmblânzită. Nu foarte ieşită din comun, ai să‑mi spui dumneata. Iar eu o să‑ţi răspund că depinde de sălbăticia de dinainte a fiarei şi de cât de mult a fost îmblânzită. N‑o să‑ţi ştirbească părerea despre puterea domnului Jaggers. Să fii atent la ea!
I‑am făgăduit că aşa voi face, cu interesul şi curiozitatea pe care acest avertisment mi le trezise. Cum voiam să îmi iau la revedere, mă întrebă dacă mi
‑ar plăcea să‑mi sacrific cinci minute ca să‑l văd pe domnul Jaggers „la treabă”.
Din mai multe motive şi nu în ultimul rând pentru că nu mă lămurisem prea bine la ce fel de „treabă” l‑aş fi putut vedea pe domnul Jaggers, i‑am răspuns că
da. Ne‑am croit drum prin City şi am ajuns la Tribunalul de Instrucţie, plin de lume, unde o rudă de sânge (în sensul ucigaş al cuvântului) a răposatului cu obiceiul ciudat de a oferi broşe stătea pe banca acuzaţilor, mestecând foarte încurcat ceva, în vreme ce custodele meu avea o clientă căreia îi lua interogatoriul
- sau contrainterogatoriul, nu ştiu care din ele - şi băga groaza în ea şi în juraţi şi în toată lumea. Dacă vreunul, de orice rang ar fi fost el, zicea ceva cu care nu era de acord, cerea numaidecât „Să fie notat!” Dacă vreunul nu voia să recunoască, zicea: „O să‑ţi smulg eu mărturisirea!”, iar dacă vreunul făcea vreo mărturisire, zicea: „Acum te‑am prins!” Magistraţii tremurau de îndată ce îşi întindea în aer degetul. Hoţii şi cei care îi prinseseră pe hoţi rămâneau încremeniţi de groază, ca vrăjiţi, auzindu ‑ i cuvintele şi tresăreau ori de câte ori un fir de păr din sprâncenele sale se îndrepta către ei. N‑am putut să‑mi dau seama de partea cui era el, căci mi se părea că‑i macină pe toţi în aceeaşi moară. Ştiu numai că, atunci când m‑am strecurat afară din sală, în vârful picioarelor, el nu era de partea Curţii, căci îl făcea pe bătrânul gentleman care prezida procesul să
zvâcnească nervos din picioare pe sub masă, învinuindu‑l pentru felul în care se purtase în ziua aceea, stând în jilţ ca reprezentant al legii şi al justiţiei britanice.
Capitolul XXV
Bentley Drummle, care era aşa un individ ursuz, încât, atunci când punea mâna pe vreo carte, părea jignit de autorul acesteia, nu se arăta mai binevoitor nici cu prietenii săi. Greoi în expresia feţei, în mişcări şi la minte - cu o înfăţişare indolentă şi cu o limba mare, împleticită, care părea că ‑i atârnă moale şi
lăbărţată în gură, aşa cum el însuşi atârna moale şi lăbărţat într‑o încăpere - era puturos, îngâmfat, cărpănos, ascuns şi suspicios. Provenea dintr ‑ o familie bogată din Somersetshire, iar ai lui îi cultivaseră această combinaţie de calităţi până când făcuseră descoperirea că ajunsese la vârsta majoratului, dar era cu desăvârşire dobitoc. Astfel, Bentley Drummle se înfiinţase la domnul Pocket pe când era cu un cap mai înalt decât acest gentleman şi de o jumătate de duzină de ori mai greu de cap decât oricare gentleman.
Startop fusese răsfăţat de o mamă slabă de înger şi fusese ţinut acasă, când ar fi trebuit să se ducă la şcoală - dar era nespus de ataşat de ea şi o admira neţărmurit. Avea o gingăşie de‑a dreptul feminină a trăsăturilor şi era - „după
cum poţi vedea, cu toate că pe ea n‑ai văzut‑o niciodată”, cum îmi zisese mie Herbert - „aidoma mamei sale”. De aceea, fireşte că, încă din primele seri în care ne‑am plimbat cu barca pe fluviu, noi doi vâsleam către casă unul lângă altul, stând de vorbă de la o barcă la alta, în vreme ce Bentley Drummle venea singur în urma noastră, pe sub malurile înalte şi boltite şi printre trestii. Întotdeauna se târa pe lângă mal ca o amfibie stângace, chiar şi atunci când fluxul ar fi putut să
‑l mâne cu repeziciune. Când mă gândesc la el, întotdeauna mi‑l închipui venind după noi prin întuneric sau pe dârele lăsate pe apă de trecerea bărcilor noastre, în vreme ce noi înaintam pe cărarea luminoasă a asfinţitului sau a lunii răsfrânte pe mijlocul apei.
Herbert era tovarăşul meu cel mai apropiat şi prietenul meu. Mă oferisem să
împart cu el barca şi, din acest motiv, venea mai des în Hammersmith. El se oferise să împartă camerele sale cu mine şi, din acest motiv, plecam mai des la Londra. Obişnuiam să ne plimbăm pe jos, între aceste două reşedinţe, oricând, la orice oră. Şi acum mi‑e tare drag drumul acela (deşi nu mai este tot atât de plăcut cum era pe atunci), din pricină că mi se pare plin de tinereţea fără de griji şi de speranţa de odinioară.
Când eram deja de vreo lună sau două în sânul familiei Pocket, sosiră în vizită domnul şi doamna Camilla. Camilla era sora domnului Pocket. Georgiana, pe care o întâlnisem la domnişoara Havisham cu aceeaşi ocazie, îşi făcu şi ea apariţia tot atunci. Era verişoară cu domnul Pocket - o femeie nesuferită, fată
bătrână, care îşi ridica la rangul de religie scorţoşenia, şi la cel de iubire propriul ficat. Oamenii aceştia mă urau cu tot veninul avariţiei şi al dezamăgirii lor. De bună seamă că, de când devenisem bogat, mă linguşeau, cu cea mai josnică
slugărnicie. Faţă de domnul Pocket, pe care îl socoteau un copil mare, fără nici o noţiune despre propriile interese, arătau îngăduinţa politicoasă cu care îi mai auzisem vorbind despre el. Pe doamna Pocket o dispreţuiau - deşi recunoşteau, cu o oarecare compătimire, că fusese amarnic dezamăgită în viaţă, pentru că
aceasta răsfrângea o palidă lumină şi asupra situaţiei lor.
Aceasta era lumea în care trăiam şi în care mă dedicam desăvârşirii educaţiei mele. Curând, am căpătat obiceiuri costisitoare şi‑am început să cheltui atâţia bani, încât cred că, în câteva luni, am tocat o sumă fabuloasă. Însă, de bine, de rău, mă lipisem de carte. Nu am alt merit, în aceasta, decât că aveam destul bun
‑ simţ ca să ‑ mi recunosc lipsurile. Între domnul Pocket şi Herbert, făceam progrese rapide. Şi, cu unul din ei întotdeauna lângă mine, dându‑mi impulsul care‑mi lipsea şi netezind piedicile din calea mea, ar fi trebuit să fiu bătut în cap la fel de tare ca Drummle, ca să nu progresez aşa cum am făcut‑o.
Nu‑l mai văzusem pe domnul Wemmick de vreo câteva săptămâni, când m‑
am gândit că ar trebui să‑i scriu un bilet şi să‑i propun să vin într‑o seară să‑l iau de la lucru şi să mergem împreună pe la el pe acasă. Mi‑a răspuns că i‑ar face mare plăcere şi că mă aştepta la birou la ora şase seara. Aşadar, m‑am dus şi l‑
am găsit acolo, vârându‑şi cheia de la casa cu bani pe spinare în jos, îndată ce orologiul bătea ora exactă.
― Vrei să mergem pe jos până la Walworth? întrebă el.
― Desigur, zisei eu, dacă eşti de acord.
― Cu totul de acord, sosi răspunsul lui Wemmick, căci am stat la pupitru toată ziua şi aş fi bucuros să‑mi dezmorţesc picioarele. Acuma, să‑ţi spun ce vom avea la masă, domnule Pip. Avem tocană făcută în casă şi friptură rece de pui, care e luată de la birt. Cred că e fragedă, pentru că proprietarul birtului a fost jurat la câteva procese de‑ale noastre, zilele trecute, şi l‑am lăsat să scape repede. I‑am amintit serviciul acesta când am cumpărat puiul şi i‑am zis: „Alege
‑ne unul pe cinste, englez bătrân, căci, dacă am fi vrut să te ţinem în boxă încă
vreo două zile, am fi putut s‑o facem fără probleme.” La care el mi‑a răspuns: „Dă
‑mi voie să‑ţi dăruiesc cel mai bun pui din prăvălie.” Iar eu i‑am dat voie, fireşte.
