― Doamne Dumnezeule, daţi ‑ mi ‑ l înapoi, doamnă! zise Flopson.
Domnişoară Jane, vino să‑i dansezi puţin bebeluşului, hai!
Una dintre fetiţe, o gâgâlice care părea că îşi asumase înainte de vreme sarcina de a avea grijă de ceilalţi, se ridică de la locul ei, de lângă mine, şi dansă
în faţa bebeluşului, făcând un pas înainte, un pas înapoi, până când acesta se opri din plâns şi râse. Atunci, toţi copiii râseră, iar domnul Pocket (care, între timp, mai încercase de două ori să se ridice trăgându‑se de păr) râse şi el. Şi cu toţii izbucnirăm în râs şi ne simţirăm foarte bucuroşi.
Flopson, stăruind să îndoaie bebeluşul în două, apucându‑l de încheieturi ca pe o păpuşă olandeză, reuşi să‑l aşeze, teafăr, în poala doamnei Pocket şi îi dădu spărgătorul de nuci să se joace cu el, cerându‑i totodată doamnei Pocket să
bage de seamă la mânerele acelui instrument, care s‑ar fi putut să intre în conflict cu ochii bebeluşului şi poruncindu ‑ i aspru domnişoarei Jane să
urmărească acelaşi lucru. Apoi, cele două doici ieşiră din salon şi se apucară să
se certe pe scări, cu foarte mult năduf, cu valetul împrăştiat care ne servise la
masă şi care, fără îndoială, îşi pierduse jumătate din nasturi la jocurile de noroc.
Începusem să mă simt foarte neliniştit, din pricină că doamna Pocket se adâncise într‑o discuţie cu Drummle despre cei doi moştenitori ai titlului de baron, în vreme ce îşi înmuia câte o felie de portocală în zahăr şi vin, uitând cu desăvârşire de bebeluşul din poala ei - care făcea cu spărgătorul de nuci nişte lucruri de ţi se tăia răsuflarea de spaimă. În cele din urmă, micuţa Jane observă
că fragedul creier al bebeluşului era în pericol şi se ridică încetişor de la locul ei, apoi, cu mai multe mici păcăleli, îl convinse să o lase să ‑i ia arma aceea periculoasă din mână. Doamna Pocket terminându ‑ şi portocala aproape în aceeaşi clipă şi nefiind de acord cu manevra micuţei Jane, îi zise acesteia:
― Copil rău ce eşti, cum îndrăzneşti? Du‑te la locul tău, în clipa asta!
― Mămissico, sâsâi fetiţa, bebe ssi‑ar fi scoss ochissorii.
― Cum îndrăzneşti să‑mi spui mie una ca asta! replică doamna Pocket. Du‑
te şi aşază‑te pe scaunul tău numaidecât!
Demnitatea doamnei Pocket era atât de zdrobitoare, încât mă simţii stingherit, de parcă eu însumi făcusem ceva revoltător.
― Belinda, o mustră domnul Pocket, din capătul celălalt al mesei, cum poţi fi atât de lipsită de înţelegere? Jane a intervenit numai spre binele copilului.
― N‑am să îngădui nimănui să se amestece, zise doamna Pocket. Sunt surprinsă, Matthew, că încuviinţezi să fiu jignită de cineva astfel, prin amestec între mine şi bebeluş.
― Dumnezeule mare! strigă domnul Pocket, într‑o izbucnire de deznădeje îndurerată. Copiii să se bage în mormânt cu spărgătorul de nuci şi să nu fie nimeni să‑i salveze?
― N‑am s‑o las pe Jane să se amestece între mine şi bebeluş, zise doamna Pocket, aruncând o privire maiestuoasă către micuţa nevinovată care îi adusese jignirea. Cred că ştiu mai bine care a fost rangul bunicului meu. Tocmai Jane?
Domnul Pocket îşi vârî din nou mâinile în păr şi, de data aceasta, chiar se ridică vreo două degete din scaunul său.
― Auziţi! exclamă el neajutorat către elementele naturii. Copiii să se omoare cu spărgătorul de nuci, din pricina rangului bunicilor părinţilor!
Apoi, se lăsă din nou pe scaun şi nu mai scoase un cuvânt.
Cât timp dură această scenă ne uitarăm cu toţii stânjeniţi la faţa de masă.
Urmară câteva clipe de tăcere, în care bebeluşul, cu sinceritatea şi avântul lui nestăvilit, făcu o serie de salturi pe loc, chiuind către micuţa Jane, care mie mi se părea a fi singurul membru al familiei (în afară de servitori) pe care bebeluşul îl dorea într‑adevăr prin preajmă.
― Domnule Drummle, zise doamna Pocket, vrei să suni după Flopson, te rog? Jane, creatură mică şi nerespectuoasă, du‑te şi stai jos! Hai, bebeluşul meu iubit, vino cu mămica!
Bebeluşul era onoarea întruchipată şi protestă cu toate mijloacele pe care le avea. Se îndoi necuviincios peste braţul doamnei Pocket, arătându‑ne o pereche de botoşei împletiţi şi nişte picioruşe cu gropiţe, în locul feţei sale gingaşe, şi fu scos afară în culmea revoltei. Însă până la urmă avu câştig de cauză, căci l‑am zărit, după câteva minute, pe fereastră, cu micuţa Jane.
S‑a întâmplat ca toţi ceilalţi cinci copii să fie uitaţi la masă pentru că Flopson îşi rezolva o problemă strict personală, iar altcineva nu avea sarcina să se ocupe
de ei. Astfel, am avut prilejul să observ care erau relaţiile dintre ei şi domnul Pocket, care se pot exemplifica în felul următor. Domnul Pocket, cu perplexitatea sa firească pe chip, puţin mai accentuată, şi cu părul vâlvoi, se uită la ei timp de câteva minute, de parcă nu reuşea să priceapă cum de ajunseseră să fie hrăniţi şi găzduiţi în casa aceea şi de ce oare nu fuseseră cazaţi de soartă la altcineva acasă. Apoi, pe un ton distant, de misionar, le puse câteva întrebări - de pildă, vru să afle de ce micul Joe avea o gaură în gulerul de dantelă, la care băieţelul răspunse „Tati, Flopson o să mi‑o cârpească de îndată ce va avea timp”, sau cum ajunsese micuţa Fanny să aibă panariţiu, la care fetiţa răspunse: „Tati, Millers o să‑mi pună o compresă dacă n‑o să mai uite.” După care se topi de dragoste părintească, îi dădu fiecăruia câte un şiling şi le spuse să plece la joacă. Şi, în vreme ce ieşeau, domnul Pocket, cu o sforţare înmiită, se ridică în sus, trăgându
‑se de păr, şi puse punct acestui subiect fără speranţă.
Seara, se mergea la vâslit pe fluviu. Cum Drummle şi Startop aveau fiecare o barcă, m‑am hotărât să‑mi iau şi eu una şi să‑i întrec pe amândoi. Eram destul de bun la cele mai multe dintre sporturile după care se dau în vânt băieţii de la ţară, dar, pentru că îmi dădeam seama că îmi lipsea eleganţa stilului pentru vâslitul pe Tamisa - ca să nu mai vorbim de celelalte ape -, am aranjat imediat să
mă dau pe mâna câştigătorului unui concurs de vâslit, care se antrena trecând chiar prin faţa casei noastre şi căruia i ‑ am fost prezentat de noile mele cunoştinţe. Această autoritate în materie m‑a pus într‑o mare încurcătură, zicând că am un braţ de fierar. Dacă ar fi ştiut cât de aproape a fost ca, prin complimentul său, să‑şi piardă învăţăcelul, mă îndoiesc că mi l‑ar mai fi adresat.
Când ne‑am întors acasă, în seara aceea, platourile cu mâncare ne aşteptau, şi cred că ne‑am fi bucurat cu toţii de cină, dacă nu s‑ar fi întâmplat un necaz domestic mai degrabă neplăcut decât tragic. Domnul Pocket era binedispus, când o slujnică intră în salon şi spuse:
― Dacă nu vă supăraţi, domnule, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră.
― Să vorbeşti cu stăpânul tău? întrebă doamna Pocket, a cărei demnitate se revoltă din nou. Cum de ţi‑a trecut prin cap un asemenea lucru? Du‑te şi vorbeşte cu Flopson. Sau spune‑mi mie... dar altă dată, nu acum.
― Vă cer iertare, doamnă, răspunse slujnica, dar aş dori să vorbesc chiar acum şi să vorbesc cu domnul.
Atunci, domnul Pocket ieşi din salon, iar noi încercarăm să ne vedem de cină
mai departe până la întoarcerea sa.
― E o poveste de toată frumuseţea, Belinda! zise domnul Pocket, venind înapoi, cu o faţă exprimând amărăciune şi disperare. Bucătăreasa zace lată de beată pe podea, la bucătărie, cu un pacheţoi de unt proaspăt, pus în dulapul de vase, pe care era gata să‑l vândă drept untură!
Doamna Pocket se arătă, pe dată, copleşită de o emoţie plină de îngăduinţă şi zise:
