― Şi nici n‑ai s‑o vezi vreodată, Pip, răspunse el, zâmbind şi încruntându‑se.

N‑a îngăduit nimănui vreodată s‑o vadă făcând nici una, nici alta, de când a început să trăiască aşa cum trăieşte acum. Bântuie noaptea prin casă şi mănâncă doar ce‑i pică în mână.

― Nu vă fie cu supărare, domnule, pot să vă pun o întrebare?

― Poţi, răspunse el, iar eu pot refuza să‑ţi răspund. S‑auzim întrebarea!

― Numele Estellei este Havisham sau...? mă oprii, neavând nimic de adăugat.

― Sau cum? zise el.

― Este Havisham?

― Este Havisham.

Cu acestea, ajunserăm la masă, unde Estella şi Sarah Pocket ne aşteptau deja. Domnul Jaggers se aşeză în capul mesei, Estella se aşeză în capătul opus, iar eu, faţă în faţă cu prietena mea galben‑verzuie. Masa a fost copioasă şi am fost serviţi de o slujnică tânără, pe care n‑o văzusem niciodată în timpul vizitelor mele de odinioară, dar care, din câte ştiu, fusese în casa aceea misterioasă tot timpul. După masă, o sticlă cu vin vechi, de Porto, fu aşezată înaintea custodelui meu (era, în mod vădit, obişnuit cu vinurile bune), iar cele două doamne ne lăsară singuri.

N‑am mai văzut la nimeni şi nici la domnul Jaggers, în alte împrejurări, o reticenţă care să se compare cu aceea de care a dat dovadă sub acoperişul acelei case. Îşi ţinuse privirile doar în farfuria lui şi abia dacă îşi ridicase o singură dată

ochii spre Estella în timpul mesei. Când ea îi vorbise, o ascultase şi, la momentul potrivit, îi răspunsese, dar niciodată nu s‑a uitat la ea, cel puţin cât să bag şi eu de seamă. Pe de altă parte, ea s‑a uitat adesea la el, cu interes şi curiozitate, ba chiar cu neîncredere, dar pe chipul lui nu se zărise nici un semn, cât de mic, cum că ar fi prins de veste acest lucru. Cât a durat masa, manifestase o plăcere crudă

de a o face pe Sarah Pocket şi mai galben‑verzuie, pomenind cât de des putuse, în discuţia cu mine, de speranţele mele de viitor, însă, şi în acest caz, păruse că o face neintenţionat, ba chiar lăsase impresia că‑mi smulge fără voia mea - şi într

‑adevăr mi le smulgea fără voia mea, deşi nu ştiu cum făcea - acele amănunte.

Iar când el şi cu mine am rămăs singuri, luă un aer de om stăpân pe situaţie, datorită informaţiilor pe care le obţinuse, ceea ce fu pur şi simplu prea mult pentru mine. Îşi supunea unui contrainterogatoriu până şi vinul din mână, în lipsă de altceva. Îşi ridica paharul şi‑l privea, ţinându‑l în bătaia lumânării, adulmeca aroma vinului de Porto, şi‑l trecea prin gură, îl înghiţea, şi se uita din nou la pahar, adulmeca vinul, îl încerca, îl bea, apoi umplea iarăşi paharul, cerceta iarăşi băutura... Până când am devenit foarte nervos, de parcă ştiam că

vinul îi şoptea ceva în defavoarea mea. De vreo trei sau patru ori m‑am gândit, fără destulă vlagă, să încep discuţia. Numai că, ori de câte ori mă vedea pe cale să

‑l întreb ceva, se uita la mine cu paharul ridicat în mână şi îşi plimba vinul prin gură, de parcă îmi cerea să iau aminte că n‑avea nici un rost să deschid gura, fiindcă el oricum n‑ar fi putut răspunde.

Cred că domnişoara Pocket pricepuse că vederea mea o punea în primejdia de a fi împinsă în braţele nebuniei şi, probabil, avea să‑şi smulgă boneta din cap

- o bonetă hidoasă, ca un pămătuf de mătase - şi să‑şi împrăştie pe podea părul care, mai mult ca sigur, nu crescuse niciodată pe capul ei. De aceea, nu‑şi mai făcu apariţia nici atunci când, mai târziu, am urcat din nou la domnişoara Havisham în odaie şi am jucat toţi patru whist. Cât lipsiserăm, domnişoara Havisham îi prinsese la gât, în păr şi mâini Estellei câteva dintre cele mai frumoase giuvaiere de pe masa ei de toaletă şi l‑am surprins pe custodele meu uitându‑se la Estella pe sub sprâncenele sale stufoase şi înălţându‑şi‑le puţin, când frumuseţea ei i se înfăţişă în faţa ochilor, cu toate acele fulgerări orbitoare şi scânteieri colorate.

Despre cum şi în ce măsură domnul Jaggers ne‑a luat atuurile în custodie, ieşind apoi cu plevuşcă de cărţi, la mâinile dinspre finalul jocului, în faţa cărora gloria regilor şi reginelor noastre n‑avea nici o putere, n‑am să mai spun nimic.

Cum n‑am să mai pomenesc nici despre ceea ce simţeam când îl vedeam uitându

‑se la fiecare dintre noi ca la trei cimilituri amărâte şi cusute cu aţă albă, pe care el le dezlegase de mult. Ceea ce mă făcea să sufăr era nepotrivirea ca de la cer la pământ dintre prezenţa lui distantă şi sentimentele mele faţă de Estella. Nu pentru că ştiam că n‑aş fi putut îndura să‑i vorbesc despre ea, pentru că ştiam că n‑aş fi îndurat să‑l aud cum îşi scârţâie ghetele la numele ei şi nici să‑l văd că

se spală pe mâini după discuţia despre ea. Nu, ci pentru că admiraţia mea era la numai doi‑trei metri depărtare de el, pentru că sentimentele mele se aflau în acelaşi loc unde se afla şi el - aceasta era pricina suferinţei mele.

Am jucat cărţi până la ora nouă, după care s‑a stabilit că, atunci când Estella avea să vină la Londra, voi fi anunţat din timp despre sosirea sa şi o voi aştepta la diligenţă. Apoi, mi‑am luat la revedere de la Estella, i‑am atins mâna şi m‑am despărţit de ea.

Custodele meu avea o cameră la „Mistreţul”, alături de a mea. Până târziu în noapte, cuvintele domnişoarei Havisham, „Iubeşte‑o, iubeşte‑o, iubeşte‑o!”, au răsunat în urechile mele. Le‑am schimbat un pic, repetându‑le cum îmi dicta mie inima, şi am gemut în perna mea: „O iubesc, o iubesc, o iubesc!” de sute de ori.

Apoi, un val de recunoştinţă m‑a inundat deodată, la gândul că ea îmi fusese hărăzită tocmai mie, odinioară ucenicul fierarului. Şi atunci m‑am întrebat: dacă

Estella nu era, din păcate, nicidecum copleşită de recunoştinţă pentru un astfel de destin, când oare avea să înceapă să‑i pese de mine? Când aveam să trezesc inima din ea, care acum era mută şi adormită?

Vai mie! Credeam că emoţiile acestea erau înalte şi sublime. Dar nu mi‑a trecut nici o clipă prin cap că era ceva josnic şi meschin în faptul că mă feream de Joe pentru că ştiam că ea l‑ar dispreţui. Nu trecuse decât o zi de când Joe mă

făcuse să mi se umple ochii de lacrimi. Lacrimile acelea se uscaseră repede, Dumnezeu să mă ierte!, foarte repede.

Capitolul XXX

După ce am chibzuit bine, în timp ce mă îmbrăcam la „Mistreţul albastru” a doua zi dimineaţă, m‑am hotărât să‑i spun custodelui meu că mă îndoiam de faptul că Orlick ar fi omul potrivit să îndeplinească o funcţie de încredere în casa domnişoarei Havisham.

― Bineînţeles că nu e omul potrivit, Pip! zise custodele meu, mulţumit dinainte de întreaga discuţie. Pentru că un om care îndeplineşte o slujbă de încredere nu este niciodată omul potrivit.

Părea chiar să se binedispună descoperind că această însărcinare nu era îndeplinită la înălţime de un om potrivit şi ascultă, cu un aer de mulţumire deplină, când îi spusei ce ştiam eu despre Orlick.

― Foarte bine, Pip, remarcă el, când terminai de povestit, o să trec de îndată

pe‑acolo şi‑o să‑l dau afară pe prietenul nostru.

Mai degrabă îngrijorat de această grabnică trecere la fapte, am propus o mică

amânare şi chiar i‑am dat de înţeles că ar putea fi destul de greu să cadă la înţelegere cu prietenul nostru.

― Oh, nu, nu va fi greu, zise custodele meu, aranjându‑şi colţul batistei în

buzunar, absolut încrezător. Să‑l văd eu discutând problema în contradictoriu cu mine!

Cum urma să ne întoarcem împreună la Londra, cu diligenţa de la amiază, şi cum îmi luasem gustarea de dimineaţă cu inima cât un purice, gândindu‑mă că

s‑ar putea să apară Pumble‑

chook, încât de abia puteam să‑mi ţin ceaşca în mână, m‑am folosit de prilej pentru a‑i spune domnului Jaggers că voiam să fac o plimbare cât va avea el treabă, şi că voi porni de‑a lungul drumului spre Londra, rugându‑l să‑l anunţe pe vizitiu că îmi voi ocupa locul pe drum, când mă vor ajunge din urmă. Astfel am reuşit să o şterg de la „Mistreţul albastru” imediat după micul dejun. Făcând un ocol de vreo două mile prin câmp, prin spatele casei lui Pumblechook, m‑am întors apoi pe strada principală, puţin mai departe de capcana Pumblechook, şi m‑am crezut ceva mai în siguranţă.

Era interesant să mă aflu din nou în bătrânul şi liniştitul oraş şi deloc neplăcut să fiu dintr‑odată recunoscut, ici‑colo, şi să simt în spatele meu priviri lungi şi mirate. Unul sau doi negustori îndrăzniră chiar să iasă repede din prăvăliile lor şi să treacă pe lângă mine, făcând vreo câţiva paşi înainte, ca apoi să

se întoarcă, de parcă ar fi uitat ceva, şi să dea nas în nas cu mine - prilej în care nu ştiu care dintre noi se prefăcea mai prost, ei, fiindcă pretindeau că nu se prefac, sau eu, fiindcă pretindeam că nu văd că se prefac. Cu toate acestea, nu eram câtuşi de puţin nemulţumit de poziţia mea distinsă, până când fatalitatea nu mi l‑a scos în cale pe acel păcătos de neînchipuit, băiatul de prăvălie al lui Trabb.

Aruncându‑mi ochii de‑a lungul străzii, îl zării, la un moment dat, pe ucenicul lui Trabb, care se apropia, bătându‑se în mers peste picioare cu un sac albastru gol. Socotind că a‑i arunca o privire senină şi nepăsătoare ar fi cel mai potrivit gest din partea mea şi că, cel mai probabil, aşa i‑aş fi descurajat mintea pusă pe rele, înaintai cu expresia descrisă mai sus pe faţă. Era cât pe‑aci să mă

felicit pentru izbândă când, deodată, genunchii ucenicului lui Trabb începură să

se lovească unul de altul, părul i se făcu măciucă, pălăria îi căzu, şi, tremurând puternic din toate mădularele, se clătină până în mijlocul drumului, strigând lumii în gura mare:

― Ţineţi ‑ mă! Mi ‑ e frică! prefăcându ‑ se în culmea terorii şi ‑ a căinţei, chipurile din pricina demnităţii înfăţişării mele.

Când trecui pe lângă el, dinţii îi clănţăneau şi, cu toate semnele unei adânci umilinţe, ucenicul se prosternă în praful drumului.

De parcă toate acestea nu erau şi‑aşa destul de greu de îndurat, neplăcerile nu se sfârşiră aici. Nici nu mă depărtasem cu vreo două sute de iarzi, când, spre nespusa mea groază, uluire şi indignare, îl văzui din nou pe ucenicul lui Trabb apropiindu‑se. Făcuse un ocol şi‑mi ieşise înainte după un colţ. Sacul albastru îi atârna pe un umăr, ochii îi străluceau de o cinstită sârguinţă şi părea hotărât să

se îndrepte către prăvălia lui Trabb, cu un zor voios, vizibil în mersul său. Tresări puternic la vederea mea şi fu din nou apucat de streche, ca şi mai devreme.