― Sunt sigur că am toate motivele să susţin că aşa este.

― Nu ai, însă, toate motivele să susţii acelaşi lucru şi despre ceilalţi din familia sa, zise Estella, dând din cap către mine şi cu o expresie deopotrivă gravă

şi batjocoritoare pe chip, căci o copleşesc pe domnişoara Havisham cu rapoarte şi plângeri împotriva ta. Te urmăresc, te bârfesc, scriu scrisori despre tine (uneori anonime), într‑un cuvânt, eşti zbuciumul şi preocuparea lor de căpetenie. Nici nu

‑ţi poţi închipui câtă ură nutresc persoanele acelea faţă de tine.

― Dar nu‑mi fac nici un rău, sper?

În loc de răspuns, Estella izbucni în râs. Mi se păru o reacţie foarte ciudată şi o privii profund nedumerit. Când încetă - şi nu râsese cochet, ci cu o sinceră

veselie - zisei, în felul meu neîncrezător faţă de ea:

― Nădăjduiesc să cred că nu te‑ai distra, dacă mi‑ar face vreun rău, nu‑i aşa?

― Nu, nu, stai liniştit, zise Estella. Fii convins că am râs pentru că dau greş.

Oh, oamenii aceia roind în jurul domnişoarei Havisham şi torturile pe care le îndură!

Râse din nou şi, chiar şi acum, când îmi spusese de ce râdea, râsul său mi se păru foarte nelalocul lui, căci nu mă îndoiam că era sincer, dar mi se părea prea mult pentru un motiv ca acesta. Mă gândii că la mijloc trebuia să fie mai mult decât ştiam eu. Ea îmi citi gândul şi îmi răspunse:

― Nu e uşor, nici măcar pentru tine, zise Estella, să ghiceşti câtă satisfacţie simt când văd cum li se strică socotelile oamenilor acestora sau cât de tare mă

amuz, fiindcă am simţul ridicolului, când îi văd că se fac de râs. Asta pentru că tu n‑ai crescut în casa aceea ciudată de când erai în faşă - eu da. Tu n‑ai avut micile tale sclipiri de inteligenţă, ascuţite din pricina urzelilor împotriva ta, ascunse sub masca simpatiei şi a milei şi a mai ştiu eu căror sentimente blânde şi mângâietoare - eu da. Tu nu ţi‑ai deschis ochii de copil, din ce în ce mai mari, ca să descoperi impostura femeii aceleia care îşi calculează depozitele de linişte sufletească, atunci când se trezeşte în toiul nopţii - eu da.

Acum Estella nu mai găsea nimic de râs, şi nici nu scotea aceste amintiri din ape puţin adânci. Nu mi‑aş fi dorit să fiu eu pricina acelor priviri ale sale nici pentru toate speranţele mele de viitor la un loc.

― Două lucruri pot să‑ţi spun, zise Estella. Mai întâi, în pofida proverbului că picătura macină stânca, poţi fi liniştit, fiindcă oamenii aceştia n ‑ or să

izbutească niciodată - nici măcar într‑o sută de ani - să‑ţi şubrezească relaţia cu domnişoara Havisham, în nici o privinţă. În al doilea rând, îţi sunt îndatorată

fiindcă tu eşti pricina nesomnului şi umilinţelor lor zadarnice. Iată mâna mea pentru aceasta!

Cum mi‑o întinse cu voie bună - căci posomorârea sa nu fusese decât de moment - o luai şi o dusei la buze.

― Băieţel caraghios, zise Estella, nu ţii niciodată seama de ceea ce ţi se spune? Sau îmi săruţi mâna îmboldit de aceleaşi sentimente cu care eu te‑am lăsat, odinioară, să mă săruţi pe obraz?

― Şi ce sentimente erau acelea?

― Trebuie să mă gândesc puţin... Un sentiment de dispreţ faţă de linguşitori şi intriganţi.

― Dacă spun da, pot să mai sărut o dată obrazul?

― Ar fi trebuit să întrebi asta înainte de a atinge mâna. Dar bine, dacă vrei, fie!

Mă aplecai spre ea, iar faţa sa era încremenită ca a unei statui.

― Acum, zise Estella, îndepărtându‑se chiar în clipa în care îi atinsesem obrazul, trebuie să te îngrijeşti să beau, totuşi, nişte ceai şi apoi să mă conduci la Richmond.

Revenirea la acest ton, de parcă tovărăşia noastră ne era impusă cu de‑a sila, iar noi eram simple marionete, mă îndureră. Dar totul, de‑a lungul discuţiei noastre, mă îndurera. Oricare ar fi fost tonul ei faţă de mine, nu mă puteam încrede în el şi nu‑mi puteam clădi nici o speranţă pe seama lui. Cu toate acestea, continuam să sper, în pofida neîncrederii şi în pofida zădărniciei speranţei. De ce să mai repet aceste spuse? Aşa se întâmpla mereu.

Sunai după ceai şi chelnerul, apărând din nou cu magicul său ştergar călăuzitor, ne aşeză pe masă, unul după altul, vreo cincizeci de accesorii pentru servirea ceaiului, dar nici urmă de ceai. O tavă, ceşti şi farfurii, platouri, cuţite şi furculiţe (inclusiv cuţite de tăiat friptura), linguri (diverse modele), solniţe, câteva prăjiturele anemice, ascunse cu cea mai mare precauţie sub un trainic capac de fier, un Moise în păpuriş, reprezentat printr ‑ o minusculă bucăţică de unt înconjurată de o mare de pătrunjel, o felie străvezie de pâine, cu marginile pudrate cu zahăr, două amprente doveditoare ale existenţei grătarului din bucătărie, aplicate pe nişte triunghiuri micuţe de pâine, şi, în cele din urmă, ceainicul, pe care chelnerul îl aduse ca pe o urnă pântecoasă de familie, clătinându‑se pe picioare şi având pe chip o expresie de suferinţă şi împovărare.

După acest număr din program urmă o absenţă prelungită şi, în sfârşit, chelnerul îşi făcu din nou apariţia, purtând o raclă preţioasă, judecând după

aspect, care conţinea nişte crenguţe. Pe acestea le cufundai în apa fierbinte şi, astfel, din mulţimea tuturor acelor dispozitive, am obţinut o ceaşcă de nu ştiu ce, pentru Estella.

Odată plătită nota - amintindu‑ne şi de chelner, fără să uităm nici de rândaş

şi ţinând seama şi de fata în casă, într‑un cuvânt, mituind întregul personal, aflat într ‑ un hal fără de hal de nemulţumire şi duşmănie, şi uşurând considerabil punga Estellei - ne suirăm într‑o trăsură şi pornirăm la drum.

Cotind prin Cheapside şi hurducând‑ne în sus pe strada Newgate, ajunserăm curând sub zidurile închisorii de care îmi era atât de ruşine.

― Ce este locul acesta? mă întrebă Estella.

Mă prefăcui prosteşte că nu recunosc imediat clădirea, după care îi spusei adevărul.

În vreme ce ea aruncă o singură privire, după care îşi trase capul înăuntrul trăsurii, murmurând: „Nenorociţii!”, am simţit că nu i‑aş fi mărturisit despre vizita mea acolo pentru nimic în lume.

― Domnul Jaggers, zisei eu, aruncând scurt responsabilitatea pe spinarea altcuiva, are reputaţia că ştie mai multe din tainele acestui loc sinistru decât oricare alt om din Londra.

― Cred că ştie mai multe secrete decât oricine despre toate locurile, zise Estella cu glas scăzut.

― Presupun că te‑ai obişnuit să‑l vezi deseori.

― M‑am obişnuit să‑l văd din când în când, la intervale neregulate, de când mă ştiu. Dar nu‑l cunosc mai bine acum decât l‑am cunoscut pe vremea când de

‑abia învăţasem să vorbesc. Tu cât de bine îl ştii? Sunteţi apropiaţi?

― Odată ce m‑am obişnuit cu purtările sale bănuitoare, răspunsei eu, ne‑am împăcat bine.

― Sunteţi foarte apropiaţi?

― Am luat cina la dumnealui acasă.

― Îmi închipui, zise Estella, înfiorându‑se, că are o locuinţă ciudată.

― Este o locuinţă ciudată.

Aş fi vrut să mă arăt scump la vorbă discutând despre custodele meu, chiar şi faţă de Estella. Dar poate că aş fi continuat subiectul şi aş fi mers până într‑

acolo încât să‑i descriu cina din strada Gerrard, dacă n‑am fi intrat brusc în lumina unor felinare. Sub raza lor, totul păru însufleţit de acea impresie inexplicabilă pe care o avusesem şi mai înainte - şi în clipa în care ieşirăm din bătaia lor, iar mie îmi scăpă acea impresie, rămăsei atât de orbit o vreme, de parcă fusesem în miezul unui fulger.

Astfel, alunecarăm spre alte subiecte de conversaţie - despre drumul pe care îl străbăteam, despre care părţi ale Londrei le vedeam de‑a lungul său şi ce păreri aveam despre acestea. Oraşul îi era aproape necunoscut, îmi mărturisi Estella, căci nu părăsise niciodată împrejurimile reşedinţei domnişoarei Havisham până

când nu plecase în Franţa, iar prin Londra fusese numai în trecere, la plecare şi la venire. Am întrebat‑o dacă domnul Jaggers primise vreo însărcinare faţă de ea cât timp avea să locuiască aici. La acestea, îmi răspunse apăsat: „Doamne fereşte!” şi atâta tot.

Mi‑a fost cu neputinţă să nu bag de seamă că se străduia să mă câştige, că