― Oh, nu‑i vorba despre pizmă! replică domnul Wemmick. Nu prea există
aşa ceva pe‑aici. Ei ţi‑o fac oricând, dacă e să se aleagă cu ceva din asta.
― Atunci, e mai rău!
― Crezi? zise domnul Wemmick. E aproape la fel, aş spune eu.
Îşi purta pălăria împinsă pe ceafă şi privea drept înainte, mergând într‑un mod foarte cumpănit, de parcă nimic de pe stradă nu putea să‑l tulbure. Gura lui semăna într‑atât cu o deschizătură de cutie de scrisori, încât părea că zâmbeşte întruna, mecanic. Ajunserăm în vârful lui Holborn Hill, înainte să‑mi dau seama că într‑adevăr era un zâmbet mecanic şi că, de fapt, nu zâmbea deloc.
― Ştiţi unde locuieşte domnul Matthew Pocket? îl întrebai pe domnul Wemmick.
― Da, zise el, arătând cu capul în direcţia respectivă. La Hammersmith, în vestul Londrei.
― E departe?
― Păi, vreo cinci mile.
― Îl cunoaşteţi?
― Oho, dar ai stofă de judecător de instrucţie! zise domnul Wemmick, uitându‑se la mine cu un aer aprobator. Da, îl cunosc! Eu îl cunosc!
Rosti aceste cuvinte pe un ton de îngăduinţă sau dispreţ, care mă descurajă, şi încă mă mai uitam dintr‑o parte la faţa lui cioplită în lemn, căutând să citesc pe ea vreo notă explicativă la text, ca să mai prind curaj, când el îmi spuse că
ajunseserăm la „Hanul lui Barnard”. Tristeţea mea nu‑şi găsi alinare, auzind acest anunţ, căci îmi închipuisem că localul respectiv era un hotel ţinut de domnul Barnard, pe lângă care „Mistreţul albastru”, de la noi din orăşel, nu era decât o biată speluncă. Astfel stând lucrurile, mă trezii acum că Barnard nu era decât un suflet fără trup sau o născocire, iar hanul său, cea mai sordidă
adunătură de clădiri prăpădite care s‑au înghesuit vreodată una într‑alta, într‑
un cotlon părăginit, ca un adăpost pentru cotoii vagabonzi.
Am intrat în acest refugiu printr‑o poartă cu ghişeu şi, după ce ne‑am strecurat printr‑un culoar, am ajuns într‑o curticică pătrată deprimantă, care mi se păru întocmai ca un cimitir. Mi se păru că aici existau cei mai amărâţi pomi, cele mai amărâte vrăbii, cele mai amărâte pisici şi cele mai amărâte case (vreo şase la număr sau pe‑aproape) pe care le văzusem vreodată în viaţa mea. Mi se păru că ferestrele şirurilor de odăi, în care acele case erau împărţite, prezentau toate gradele de învechire şi dărăpănare a obloanelor şi perdelelor, de ciobire a ghivecelor cu flori, de crăpare a geamurilor, de prăbuşire prăfuită şi de cârpăcire mizeră, în vreme ce anunţurile „De închiriat! De închiriat! De închiriat!” se holbau la mine din fiecare odaie goală, de parcă niciodată n‑aveau să se mai ivească alţi bieţi muşterii, iar setea de răzbunare a sufletului lui Barnard avea să fie treptat ostoită, prin sinuciderea lentă a actualilor chiriaşi şi prin îngroparea lor, fără
binecuvântarea bisericească, sub pietrişul din curte. Funinginea şi fumul îmbrăcau precum un doliu, îmbâcsind ‑ o, această creaţie abandonată a lui Barnard, care îşi presărase cenuşă în cap şi suferea penitenţa şi umilirea ca o groapă de gunoi oarecare. Aceasta în ceea ce privea văzul meu. Căci, în acelaşi timp, putregaiul uscat şi putregaiul umed şi toate putregaiurile mute care există
prin podurile şi pivniţele neumblate, putregaiurile de şobolani, şi de şoareci, şi de gândaci, şi de grajduri ale cailor de birjă - din imediata apropiere - se adresau singure mirosului meu, de mă lua cu leşin, şi gemeau: „Încercaţi elixirul lui Barnard!”
Atât de nereuşită era această împlinire a celei dintâi dintre marile mele speranţe, încât i‑am aruncat o privire deznădăjduită domnului Wemmick.
― Ah! zise el, înţelegându‑mă greşit. Locul acesta retras îţi aduce aminte de viaţa la ţară. Şi mie!
Mă conduse într‑un colţ şi apoi în sus, pe un şir de trepte, întrerupte de câte un palier, care părea să se prefacă, încetul cu încetul, în rumeguş, până când, într‑una din zilele următoare, chiriaşii de la etajele de sus aveau să se uite lung din pragul uşilor şi să descopere că nu mai există nici un mijloc de a coborî.
Urcarăm până la un apartament de la ultimul etaj. Pe uşă era scris: „Domnul Pocket junior”, iar pe cutia de scrisori era un anunţ: „Vin îndată!”
― Nu s‑a gândit că ai să apari aşa de curând, îmi explică domnul Wemmick.
Mai ai nevoie de mine?
― Nu, mulţumesc, am zis eu.
― Cum eu ţin casa de bani, adăugă domnul Wemmick, se pare că ne vom întâlni destul de des. La revedere!
― La revedere!
Am întins mâna, iar domnul Wemmick s‑a uitat mai întâi la ea de parcă ar fi crezut că îi cer ceva. Apoi, s‑a uitat la mine şi‑a zis, luându‑şi seama:
― Desigur! Da. Obişnuieşti să dai mâna?
Eram puţin nedumerit, gândindu‑mă că la Londra pesemne că nu exista moda aceasta, dar i‑am zis că da.
― Eu m‑am dezvăţat de tot! zise domnul Wemmick. Cel puţin, în ultima vreme. Sigur, mi‑a făcut plăcere să te cunosc. La revedere!
După ce ne strânserăm mâinile şi plecă, am deschis fereastra de pe casa scărilor şi aproape că m‑am decapitat, căci sforile scripeţilor putreziseră şi geamul a căzut ca o ghilotină. Din fericire, s‑a întâmplat atât de repede, încât n‑
am apucat să scot capul afară. După ce‑am scăpat astfel ca prin urechile acului, m‑am mulţumit cu priveliştea înceţoşată a hanului, prin crusta de jeg de pe geam, şi m‑am uitat, posomorât afară zicându‑mi în sinea mea că, în mod hotărât, Londra era mult prea lăudată.
Noţiunea domnului Pocket junior despre „îndată” nu coincidea cu a mea, căci aproape îmi pierdusem minţile uitându ‑mă pe fereastră, timp de vreo jumătate de oră, şi îmi scrisesem numele cu degetul pe murdăria fiecărui ochi de geam de mai multe ori până când, în sfârşit, auzii paşi pe scări. Încetul cu încetul, înaintea mea răsăriră pălăria, capul, eşarfa de la gât, jiletca, pantalonii şi ghetele unui membru al societăţii care era aproape de înălţimea mea. Avea câte o pungă de hârtie sub fiecare braţ şi un coşuleţ cu căpşuni într‑o mână - şi răsuflarea tăiată.
― Domnul Pip? zise el.
― Domnul Pocket? zisei eu.
― Doamne! exclamă el. Îmi pare nespus de rău, dar ştiam că vine o diligenţă
din ţinutul dumitale la amiază şi am crezut că ai să vii cu aceea. Adevărul este că
am coborât tocmai din pricina dumitale - nu că asta ar fi vreo scuză -, căci m‑am gândit că, venind de la ţară, s‑ar putea să vrei nişte fructe după masa de prânz, aşa că m‑am dus până la piaţa de la Covent Garden, ca să găsesc unele bune.
Dintr‑un anumit motiv, simţeam că‑mi ies ochii din cap. I‑am mulţumit pentru gestul său drăguţ, bâlbâindu‑mă, şi am început să bănuiesc că visam.
