Nu face nimic, Pip! Cu toate acestea, tot îmi mai place de Păianjen!

Se întoarse cu faţa către mine, scuturându‑şi capul, pufnind şi ştergându‑

se cu prosopul.

― Mă bucur că vă place, domnule, zisei eu - mie, nu!

― Nu, nu, încuviinţă custodele meu, nu‑i bine să ai prea mult de‑a face cu el.

Ţine‑te cât mai departe de el. Dar mie îmi place individul, Pip! E unul dintr‑aceia adevăraţi. Oh, dacă aş fi prezicător...

Ridicându‑şi ochii din prosop, îmi prinse privirea.

― Însă nu sunt prezicător, încheie el, înfundându ‑ şi capul în ciucurii prosopului şi ştergându‑şi de zor urechile. Doar ştii ce sunt, nu‑i aşa? Noapte bună, Pip!

― Noapte bună, domnule!

Cam la o lună după acestea, perioada de şedere a Păianjenului la domnul Pocket se încheie de‑a binelea şi, spre marea uşurare a tuturor celor din casă, în afară de doamna Pocket, acesta plecă acasă, în vizuina părintească.

Capitolul XXVII

Dragă DomnulePip,

Îţi scriuacesterândurilacerereadomnuluiGargery, casăteînştiinţez căelpleacălaLondra, însoţindu‑ l pe domnul Wopsle, şi ar fi foarte bucuros dacă i s‑ ar îngădui să te vadă. O să te caute la „ Hotelul lui Barnard”, marţi dimineaţa, la ora nouă, iar dacă ora nu este una nimerită, te roagă să‑ i laşi vorbă. Biata dumitale soră se simte la fel ca atunci când ai plecat. Vorbim despre dumneata, în bucătărie, în fiecare seară, şi ne întrebăm ce mai spui, ce mai faci. Dacă acum socoteşti lucrul acesta drept o îndrăzneală prea mare, iartă‑ ne‑ o de dragul zilelor de odinioară. Mă opresc aici, dragă domnule Pip.

A dumitalede‑ a pururi îndatorată, slujindu‑ te cu dragoste, Biddy.

P. S. Joevreacutotdinadinsulsă‑ ţi scriu: ce de mai şotii! Zice că vei înţelege dumneata. Sper că fără îndoială, o să‑ ţi facă plăcere să‑ l revezi, deşi acum eşti un gentleman, căci ai avut dintotdeauna o inimă bună, iar el este un om foarte, foarte de treabă. I‑ am citit şi lui scrisoarea, mai puţin această ultimă frază, şi îmi cere cu toată stăruinţa să‑ ţi mai scriu o dată: ce de mai şotii!

Am primit această scrisoare prin poştă, luni dimineaţă, aşadar întâlnirea era pentru a doua zi. Îngăduiţi‑mi să mărturisesc fără ascunzişuri cu ce sentimente aşteptam sosirea lui Joe.

Nu cu plăcere - deşi eram legat de el prin atâtea şi atâtea amintiri -, ci cu o uriaşă tulburare, cu un soi de sufocare a amorului‑propriu şi un pătrunzător sentiment că nu se cădea. Dacă l‑aş fi putut ţine departe de mine, dându‑i bani mulţi, cu siguranţă aş fi plătit cu ochii închişi. Singura mea încurajare era faptul că avea să vină la „Hanul lui Barnard” şi nu la Hammersmith şi, prin urmare, n

‑avea să dea ochii cu Bentley Drummle. Nu aveam cine ştie ce obiecţii să fie văzut de Herbert sau de tatăl său, căci pentru amândoi nutream o adâncă stimă. Dar m

‑ aş fi simţit îngrozitor ca Joe să fie văzut de către Drummle, pe care îl dispreţuiam. Aşa se întâmplă în viaţă - slăbiciunile noastre de neiertat şi mârşăviile noastre le înfăptuim, de obicei, pentru oamenii pe care îi dispreţuim cel mai tare.

Începusem să‑mi împodobesc încontinuu camerele, prin diverse mijloace, fără rost şi nepotrivite, iar lupta aceasta îndârjită cu stilul Barnard se dovedi a fi, de altfel, foarte costisitoare. La vremea aceea, camerele erau mult diferite de starea în care le găsisem şi mă bucuram de cinstea de a ocupa câteva pagini bune în registrele unui tapiţer din vecini. Ba mai sărisem şi peste etape, în ultima vreme, şi îmi născocisem un băiat de casă, încălţat cu cizme - cu carâmbul răsfrânt -, în robia şi sclavia căruia aş putea spune că‑mi petreceam toate zilele.

Pentru că, după ce am creat acest monstru (o lepădătură din neamul spălătoresei mele) şi l‑am îmbrăcat cu o tunică albastră, o vestă galben‑canar, cravată albă, pantaloni crem şi cizmele despre care am vorbit deja, a trebuit să descopăr că n‑

avea prea multe de făcut, dar avea o groază de mâncat - şi cu aceste două

trăsături îngrozitoare îmi scotea sufletul.

Această stafie răzbunătoare primi poruncă să se prezinte la post la ora opt, marţi dimineaţă, în antreu (care avea vreo două picioare pătrate suprafaţă, după

măsurătorile celui ce ‑mi vânduse covoraşul), iar Herbert îmi sugeră pentru gustarea de dimineaţă câteva lucruri care, gândea el, o să‑i placă lui Joe. Dacă, pe de‑o parte, îi eram sincer îndatorat pentru interesul şi atenţia arătate, pe de altă parte, nu mă puteam abţine să nu păstrez bănuiala ciudată şi pe jumătate neîntemeiată că, dacă Herbert ar fi fost în locul meu şi Joe ar fi venit să‑l vadă pe el, n‑ar mai fi fost atât de săritor.

În orice caz, am venit în oraş luni seara, ca să fiu gata să‑l întâmpin pe Joe, şi m‑am trezit cu noaptea‑n cap, dându‑mi osteneala ca salonul şi masa pentru micul dejun să arate cât mai strălucitor cu putinţă. Din păcate, în dimineaţa aceea ploua mărunt şi nici un înger n‑ar fi putut ascunde faptul că stabilimentul lui Barnard vărsa lacrimi negre de funingine pe dinafara ferestrelor, ca un coşar uriaş, cuprins de slăbiciune.

Pe măsură ce se apropia ora sosirii lui Joe, îmi venea să dau bir cu fugiţii, dar Răzbunătorul, dând ascultare ordinelor, era deja proţăpit în antreu şi, în scurt timp, l‑am auzit pe Joe urcând scările. Ştiam că este el, după felul stângaci în care suia - ghetele sale de zile mari îi erau întotdeauna prea largi - şi după timpul lung pe care i‑l lua să citească, din când în când, numele locatarilor de la celelalte etaje, în vreme ce urca. Atunci când, în sfârşit, se opri dincolo de uşa noastră, îi putui auzi degetul urmărind literele numelui meu vopsit pe uşă şi, după aceea, îl auzii clar răsuflând prin gaura cheii. În cele din urmă, bătu o singură dată, şi Pepper - acesta era numele predestinat al băiatului de casă, Răzbunătorul meu -

anunţă:

― Domnul Gargery!

Am crezut că n‑o să mai termine niciodată cu ştersul picioarelor şi că va trebui să ies şi să‑l urnesc de pe preş, dar, într‑un târziu, intră.

― Joe, ce mai faci, Joe?

― Pip, ce mai faci tu, Pip?

Cu faţa lui blajină şi cumsecade radiind împurpurată, şi cu pălăria pe podea între noi doi, Joe îmi prinse mâinile şi începu să mi le mişte în sus şi în jos cu hărnicie, de parcă aş fi fost ultimul model de pompă.

― Mă bucur să te văd, Joe. Dă‑mi mie pălăria!

Dar Joe, ridicând‑o grijuliu cu amândouă mâinile, ca pe un cuib de pasăre cu ouă în el, nici nu voi să audă să se despartă de acel obiect personal şi stărui să

rămână în picioare şi să vorbească pe deasupra ei, în cel mai stingheritor mod cu putinţă.

― Ce‑ai mai crescut, zise Joe, şi ce te‑ai mai spilcuit şi... înnobilat (Joe se gândise puţin înainte de a găsi acest cuvânt). De bună seamă că eşti o cinste pentru regele şi ţara ta!

― Şi tu, Joe, arăţi minunat.

― Mulţumesc lui Dumnezeu, zise Joe, sunt la fel ca întotdeauna. Nici soră‑ta nu e mai rău decât era. Iar Biddy e la fel, sănătoasă şi vioaie. Şi toţi prietenii sunt la fel, nici mai rău, nici mai bine. Mai puţin Wopsle, care a avut o cădere.

În tot acest timp, având în continuare mare grijă cum ţine cuibul de pasăre, Joe îşi plimba neîncetat ochii prin odaie, întorcându‑se mereu şi mereu către halatul meu de casă înflorat.

― A avut o cădere, Joe?

― Păi, da, zise Joe, coborându‑şi glasul, a părăsit biserica şi s‑a dus la o trupă de teatru. Care trupă de teatru l‑a luat la Londra, şi pe mine odată cu el. Şi a fost dorinţa lui - continuă Joe, vârându‑şi la subsuoară, în stânga, cuibul de păsări, pentru un moment, şi scotocind în el ca după un ou, cu mâna dreaptă -

ca, dacă nu te superi, să‑ţi înmânez asta.

Am luat ceea ce îmi întindea Joe şi am descoperit că era programul mototolit al unui mic teatru londonez, care anunţa debutul pe scenă, chiar în săptămâna aceea, „a unui celebru actor amator, de talia lui Roscius, a cărui interpretare de excepţie, în cea mai tragică dintre piesele bardului nostru naţional, a stârnit mare vâlvă, de curând, în cercurile dramatice locale”.

― Ai fost şi tu la spectacolul său, Joe? întrebai eu.

― Am fost, zise Joe, cu emfază şi gravitate.

― Şi a stârnit mare vâlvă?

― Păi, începu Joe, da, fără îndoială că s‑au azvârlit multe coji de portocale.

Mai ales când el a văzut Stafia. Deşi, domnule, te întreb eu pe dumneata, e oare un lucru cu socotinţă să‑l vezi pe un om că munceşte plin de râvnă şi tu să‑l întrerupi necontenit din vorba lui cu Stafia, strigându‑i: „Amin!”? Se prea poate ca omul acela să fi avut ghinionul să slujească într‑o biserică, zise Joe coborându

‑şi vocea, pe un ton convingător şi înduioşat, dar asta nu te‑ndreptăţeşte să‑l dai afară într‑un astfel de moment! Adică, vreau să spun că, dacă stafia tatălui nu are voie să te tulbure, apoi ce altceva să te mai tulbure, domnule? Mai mult încă, dacă pălăria de doliu ţi‑a fost, din nefericire, croită atât de mică, încât greutatea penelor negre ţi‑o trage tot timpul jos de pe cap, atunci încerci şi tu s‑o ţii cum oi putea, nu?