din nou pe capră, plecă (după câte se pare, cu o senzaţie de uşurare), iar eu intrai în birourile din faţă, cu mica mea valijoară în mână, întrebând dacă domnul Jaggers era acasă.
― Nu‑i, răspunse secretarul. Este la tribunal acum. Mă adresez, oare, domnului Pip?
I‑am declarat că, într‑adevăr, i se adresa domnului Pip.
― Domnul Jaggers a lăsat vorbă să‑l aşteptaţi în biroul dumnealui. N‑a putut spune cât va lipsi, fiindcă are un proces. Dar se înţelege că, timpul său fiind valoros, n‑o să întârzie mai mult decât va fi nevoie.
Cu aceste cuvinte, secretarul deschise o uşă şi mă pofti într‑o încăpere din spate. Aici am dat peste un domn cu un singur ochi, cu o haină de catifea din bumbac şi pantaloni până la genunchi, care, în momentul în care fu întrerupt de noi, citea atent ziarul şi îşi ştergea nasul cu mâneca.
― Du‑te şi aşteaptă afară, Mike! zise secretarul.
Eu deja începusem să spun că speram că nu‑l deranjez... când secretarul îl îmbrânci afară pe domnul acela, fără pic de politeţe, cum nu‑mi mai fusese dat să
văd, şi, după ce‑i azvârli şi căciula de blană în urma lui, mă lăsă singur.
Cabinetul domnului Jaggers avea doar un luminator şi părea cel mai sinistru loc - fiindcă geamul luminatorului era peticit în mod bizar, aducând cu un cap spart, iar prin acele petice casele din jur apăreau deformate, ca şi când îşi suceau gâtul să arunce o privire jos, la mine. Nu existau vrafuri‑vrafuri de hârtii, cum mă
aşteptasem, ci nişte obiecte foarte ciudate, pe care nu mă aşteptasem să le văd -
de pildă, un pistol vechi, ruginit, o sabie într ‑o teacă, mai multe cutii cu înfăţişare stranie, nişte pachete aidoma, şi pe un raft două mulaje înfiorătoare ale unor feţe ciudat de umflate şi încreţite în jurul nasului, într‑o grimasă. Jilţul cu spătar înalt al domnului Jaggers era îmbrăcat în roshar negru ca moartea, prins de jur împrejur cu un rând de ţinte de alamă, ca un sicriu - aproape că‑l şi vedeam cum se lăsa pe spate, în acest jilţ, împungând prin aer cu degetul arătător către clienţi. Încăperea era destul de mică, iar clienţii păreau că aveau obiceiul să se lipească de ziduri cu spatele, căci mai ales peretele de vizavi de jilţul domnului Jaggers avea urme soioase de la atâţia umeri. Mi‑am amintit, de asemenea, că domnul cu un singur ochi mersese cu spatele de perete până la uşă, când eu fusesem cauza nevinovată a izgonirii sale.
M‑am aşezat pe scaunul clienţilor, aflat de partea cealaltă a mesei, în faţa jilţului domnului Jaggers, şi m ‑ am lăsat copleşit de atmosfera lugubră a încăperii. Mă gândeam că şi secretarul avea acelaşi aer ca stăpânul său, de parcă
ar fi ştiut câte un lucru compromiţător despre fiecare dintre ceilalţi oameni. Mă
întrebam câţi secretari mai erau şi la etaj şi dacă toţi pretindeau că deţin aceeaşi putere asupra semenilor. Mă întrebam care putea fi explicaţia pentru straniul talmeş‑balmeş din încăpere şi cum ajunseseră toate vechiturile aici. Mă întrebam dacă cele două feţe umflate or fi fost rude de‑ale domnului Jaggers şi, dacă
avusese atâta ghinion cât să aibă o pereche de rude care să arate atât de rău, de ce le cocoţase acolo, pe stinghia aceea prăfuită, ca să s‑aşeze funinginea şi muştele pe ele, în loc să le ţină acasă la el. Bineînţeles, cum nu ştiam ce înseamnă o zi de vară în Londra, îmi simţeam creierul apăsat de aerul fierbinte, copleşitor, şi de praful şi ţărâna aşternute în strat gros pretutindeni. Dar am rămas aşa, punându‑mi fel şi fel de întrebări şi aşteptând în cabinetul înăbuşitor
al domnului Jaggers, până când n‑am mai putut îndura să văd cele două mulaje pe raftul de deasupra jilţului domnului Jaggers, aşa că m‑am ridicat şi‑am ieşit.
Când i‑am spus secretarului că aş vrea să fac câţiva paşi la aer, cât timp mai aveam de aşteptat, m‑a sfătuit să mă duc până în capătul străzii, să cotesc şi să
intru în Smithfield. Prin urmare, am intrat în Smithfield - dar locul acela ruşinos, colcăind de mizerii, de zoaie, de sânge şi de spumă părea să se lipească de mine.
Aşadar, l‑am şters de pe mine cât am putut de repede, cotind pe o stradă unde m
‑am trezit cu neagra cupolă a catedralei Saint Paul care părea că se umflă spre mine să mă vadă mai bine, din spatele unei clădiri mohorâte, din piatră, despre care un trecător îmi spuse că era închisoarea Newgate. Apucând‑o în lungul zidului puşcăriei, am observat că drumul era aşternut cu paie, ca să înăbuşe zgomotul trăsurilor. După acest amănunt şi după faptul că o mare mulţime de oameni stătea în preajmă, duhnind a rachiu şi a bere, am dedus că înăuntru se ţineau procese.
În timp ce priveam în jurul meu, un slujbaş de la judecătorie, nespus de răpciugos şi pe jumătate beat, mă întrebă dacă n‑aş vrea să intru şi să aud ce se spune la un proces şi toate celelalte, şoptindu‑mi că îmi putea face el rost de un loc în faţă, pentru o jumătate de coroană, de unde l‑aş fi văzut, în toată măreţia sa, pe lordul judecător al Curţii de Apel, cu peruca şi roba sa - vorbindu‑mi despre temutul personaj ca despre o figurină de ceară şi, curând, oferindu‑mi‑l la preţul redus de optsprezece pence. Cum i‑am refuzat propunerea, spunând că
trebuia să ajung la o întâlnire, fu atât de bun încât mă luă în curtea închisorii şi
‑mi arătă unde se aflau spânzurătorile şi unde se ţineau biciuirile în public. Apoi, îmi arătă Poarta Datornicilor, pe care ieşeau inculpaţii care urmau să fie spânzuraţi, încercând să ‑ mi stârnească interesul pentru poarta aceea îngrozitoare, dându‑mi de înţeles că „patru din ăştia” vor ieşi pe acolo chiar poimâine, la ora opt dimineaţa, pentru a fi spânzuraţi toţi odată. Toate aceste lucruri cumplite mă făcură să capăt o părere foarte proastă despre Londra - cu atât mai mult cu cât omul care voia să mi‑l vândă pe lordul judecător al Curţii de Apel era îmbrăcat, din cap până‑n picioare şi invers, inclusiv batista, în haine atinse de mucegai, care în mod evident nu erau ale lui şi pe care, îmi trecu prin minte, le cumpărase ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit o afacere bună că scap de el dându‑i un şiling.
M‑am întors şi‑am intrat iarăşi în birou ca să întreb dacă domnul Jaggers sosise. Am aflat că nu, aşa că am pornit din nou la plimbare. De data aceasta, am înconjurat Little Britain şi m‑am întors, cotind pe fundătura Bartholomew. Abia acum mi‑am dat seama că mai erau şi alţi oameni care, ca şi mine, îl aşteptau pe domnul Jaggers. Erau doi indivizi cu înfăţişare ascunsă, care se plimbau în sus şi
‑n jos prin fundătura Bartholomew, ca să treacă vremea, şi îşi potriveau cu mare grijă paşii, călcând numai pe despărţiturile dintre pietrele pavajului, în timp ce vorbeau între ei. Când trecură pe lângă mine, unul dintre ei îi spuse celuilalt:
„Jaggers ar face‑o dacă ar fi nevoie.” Mai era un grup de trei bărbaţi şi două
femei, stând într‑un colţ. Una dintre femei plângea, cu faţa înfundată în şalul ei murdar, iar cealaltă o consola, zicându‑i, în timp ce‑şi strângea propriul şal în jurul umerilor: „Jaggers e de partea lui, ’Melia, şi ce ţi‑ai putea dori mai mult?”
Apoi, în timp ce mă învârteam fără rost prin fundătura Bartholomew, apăru un
evreu mărunţel, cu ochii roşii, însoţit de un alt evreu mărunţel, pe care însă îl trimise să ducă un mesaj. Cât lipsi mesagerul, îl studiai pe evreul rămas, care de bună seamă avea un temperament deosebit de nervos, căci executa neobosit o gigă neliniştită sub un felinar de stradă, acompaniindu‑se, aproape frenetic, cu aceste cuvinte: „Oi! Oi! Jaggerz, Jaggerz, Jaggerz! tozi ăilalzi zunt flecari de doi bani, îl vreau pe Jaggerz!” Toate aceste dovezi despre popularitatea custodelui meu îmi făcură o impresie adâncă şi‑mi stârniră, mai mult ca oricând, admiraţia şi curiozitatea.
Într ‑ un sfârşit, pe când mă uitam prin poarta de fier a fundăturii Bartholomew către Little Britain, îl zării pe domnul Jaggers traversând strada spre mine. Toţi ceilalţi care îl aşteptau îl văzură în acelaşi timp şi îl luară cu asalt.
Domnul Jaggers, punându‑mi o mână pe umăr şi trăgându‑mă lângă el, în mers, fără să‑mi spună nici un cuvânt, se adresă, rând pe rând, celor care‑l urmăreau.
Mai întâi, îi luă în primire pe cei doi oameni cu feţe ascunse:
― Să ştiţi că vouă n‑am nimic să vă spun, zise domnul Jaggers, întinzând degetul arătător către ei. Nu vreau să aflu mai mult decât ştiu deja. Cât priveşte rezultatul, e o loterie. V‑am spus de la bun început că e o loterie. I‑aţi plătit lui Wemmick?
― Am făcut rost de bani azi‑dimineaţă, domnule, zise spăşit unul dintre cei doi, în timp ce tovarăşul lui sorbea din ochi chipul domnului Jaggers.
― Eu nu vă întreb când aţi făcut rost de ei, nici de unde, nici măcar dacă aţi făcut, până la urmă, rost de ei. Wemmick i‑a primit?
― Da, domnule! răspunseră amândoi în cor.
― Foarte bine. Atunci, puteţi pleca! Nu, n‑am să ascult nimic! zise domnul Jaggers, fluturându‑şi mâna spre ei, ca să‑i oprească în spatele său. Un singur cuvânt dacă‑mi spuneţi, renunţ la caz!
― Ne‑am gândit, domnule Jaggers..., începu unul dintre cei doi, scoţându‑şi pălăria.
― Exact ceea ce v‑am spus să nu faceţi! zise domnul Jaggers. V‑aţi gândit voi! Eu gândesc în locul vostru şi asta e destul. Dacă am nevoie de voi, ştiu unde să vă caut. Nu vreau să mă căutaţi! Acum nu ascult nimic, nici un cuvânt!
Cei doi se uitară unul la altul, iar domnul Jaggers le făcu semn din nou să
