― Oho! Dar cu câte s‑ar alege el! făcu Wemmick, tăindu‑mi vorba scurt. Iar ei ştiu asta. Jaggers le‑ar avea vieţile, şi nu numai pe‑ale lor, ci pe‑ale multora din tagma lor, la degetul său mic. Ar avea tot ce şi‑ar dori. Şi e cu neputinţă să

spui ce n‑ar putea obţine, odată ce şi‑ar pune în cap să obţină.

Căzusem pe gânduri, cugetând la atotputernicia custodelui meu, când Wemmick remarcă:

― Cât despre lipsa argintăriei din casă, asta se datorează doar adâncimii firii sale, mă‑nţelegi? Orice râu îşi are, în mod natural, o anumită adâncime. Şi el îşi are, de asemenea, adâncimea lui. Să te uiţi la lanţul său de ceas. E veritabil!

― Este masiv, zisei eu.

― Masiv? repetă Wemmick. Cred şi eu! Ceasul lui este din aur şi este un ceas cu repetiţie, care, dacă nu valorează o sută de lire, atunci nu valorează nimic!

Domnule Pip, există aproape şapte sute de hoţi în oraşul acesta, care ştiu totul despre ceasul său. Nu există om, femeie sau copil printre ei, care n‑ar putea identifica fie şi cea mai mică za din lanţul acesta şi n‑ar zvârli‑o din mână de‑

ndată, ca pe un fier înroşit în foc, dacă l‑ar ademeni careva s‑o atingă!

Mai cu acest discurs, mai cu discuţii despre subiecte generale, domnul Wemmick şi cu mine am tot sporovăit, ca să mai treacă timpul şi să ni se pară

drumul mai scurt, până ce mi‑a dat de înţeles că ajunseserăm în cartierul Walworth.

Acesta se înfăţişa ca o adunătură de drumeaguri întunecate, şanţuri şi grădini micuţe şi, una peste alta, ca un cartier izolat şi plicticos. Casa lui Wemmick era o căsuţă din lemn, în mijlocul unui petic de grădină, al cărei acoperiş era retezat la vârf şi vopsit ca o baterie dotată cu ţevi de tun.

― Opera mea, zise Wemmick. Arată drăguţ, nu‑i aşa?

O lăudai mult. Cred că era cea mai mică locuinţă pe care am văzut‑o vreodată - cu cele mai năstruşnice ferestre gotice (în cea mai mare parte, false) şi cu o uşă gotică, aproape prea scundă ca să poţi intra pe ea.

― Acela este un catarg de drapel autentic, îl vezi? zise Wemmick. Duminicile, ridic în vârf un drapel veritabil. Şi acum, uită‑te aici! După ce am trecut podul ăsta, îl ridic... uite‑aşa... şi‑am tăiat orice legătură cu exteriorul!

Podul era de fapt o scândură, pusă peste o prăpastie de vreo patru picioare lăţime şi vreo două adâncime. Dar era o plăcere să vezi mândria cu care el o ridica şi o lega - zâmbind, în timp ce făcea toate acestea, cu desfătare şi nu mecanic, ca de obicei.

― La ora nouă, în fiecare seară, după ora de la Greenwich, zise Wemmick, trag un foc de armă. Uite, cea de colo, o vezi? Iar când o auzi bubuind, zici că‑i un tun adevărat!

Piesa de artilerie la care se referea era montată într‑o fortăreaţă separată de casă, clădită din panouri de lemn zăbrelite. Era apărată de ploaie cu ajutorul unui ingenios dispozitiv cu prelată, semănând cu o umbrelă.

― Apoi, în spate de tot, zise Wemmick, nu la vedere, ca să nu strice aspectul de fortificaţie - căci acesta este un principiu de‑al meu: dacă ai o idee, du‑o până

la capăt şi n‑o schimba... Nu ştiu dacă tot aşa gândeşti şi dumneata...

I‑am spus că, în mod categoric, aşa gândeam şi eu.

― În spate de tot se află coteţul porcului, coteţele găinilor şi cuştile iepurilor.

Apoi, acolo, unde se închide cercul în jurul micii mele proprietăţi, vezi, cultiv castraveţi - şi o să poţi aprecia singur, la masă, ce fel de salată creşte la mine.

Astfel, domnule, zise Wemmick, zâmbind mai departe şi, totodată, foarte serios, dacă poţi să‑ţi imaginezi locşorul acesta supus unui asediu, e limpede că o să

reziste o grămadă de vreme, din punctul de vedere al proviziilor.

Apoi, mă conduse într‑un umbrar, la vreo zece‑doisprezece iarzi mai încolo, dar de care te apropiai urmând o potecă întortocheată atât de ingenios, încât îţi lua multă vreme până ajungeai la el; iar în acest refugiu găsirăm paharele gata aranjate pentru noi. Punciul nostru se răcea într‑un lac ornamental, pe marginile căruia se înălţa umbrarul. Ochiul acesta de apă (cu o insuliţă în mijloc, aproape cât salata pe care urma s‑o mâncăm la masă) avea o formă circulară şi Wemmick construise în el o fântână arteziană, din care, când puneai în mişcare o morişcă şi scoteai dopul unei ţevi, apa ţâşnea cu o asemenea putere încât chiar îţi uda podul palmei.

― Eu sunt şi inginerul, şi tâmplarul, şi tinichigiul, şi grădinarul şi meşterul priceput la toate, zise Wemmick, după ce primi felicitările mele. Ei bine, e un lucru bun, mă înţelegi? Mă scutură de pânzele de păianjen de la Newgate şi îi face plăcere şi bătrânului. Nu te superi dacă te voi prezenta numaidecât bătrânului, nu‑i aşa? N‑o să te deranjeze.

Mi‑am exprimat nerăbdarea pe care o simţeam să‑l cunosc, aşa că ne‑am întors la castel. Aici, am găsit stând lângă foc un om foarte bătrân, îmbrăcat în haine de flanelă - curat, vesel, sănătos şi bine îngrijit, dar surd de‑a binelea.

― Ei, bine, tată‑mare, zise Wemmick, strângându‑i mâna călduros şi cu voioşie, cum mi te mai simţi?

― Foarte bine, John, foarte bine! răspunse bătrânul.

― El este domnul Pip, tataie, zise Wemmick, şi mi‑ar plăcea să auzi cum îl cheamă. Dă din cap la el, domnule Pip, că aşa‑i place lui. Dă din cap la el, te rog, şi clipeşte din ochi!

― Aceasta este minunatul domeniu al fiului meu, domnule! îmi strigă

bătrânul, în vreme ce eu dădeam din cap din toate puterile. Este un adevărat colţ

de rai, domnule! Locul acesta şi frumoasele lucrări de pe el ar trebui păstrate de stat şi după moartea fiului meu, pentru bucuria tuturor.

― Eşti mândru de el din cale‑afară, nu‑i aşa, tată‑mare? zise Wemmick uitându‑se cu drag la bătrân, şi chipul său foarte aspru se îmblânzi vizibil. Uite un semn din cap pentru tine! şi‑i făcu unul vârtos. Şi încă unul, tot pentru tine!

şi dădu din cap şi mai vârtos. Îţi place aşa, nu? Dacă nu eşti obosit, domnule Pip

- deşi ştiu că e obositor pentru străini -, vrei să‑l mai saluţi o dată? Nici nu‑ţi poţi închipui cât de mult îi place!

Am dat din cap către el de mai multe ori şi părea în culmea bucuriei. L‑am lăsat ducându‑se sprinten să dea de mâncare la găini şi ne‑am întors la punciul nostru de sub umbrar. Aici, domnul Wemmick îmi povesti, în timp ce‑şi fuma pipa, că îi luase ani buni să aducă proprietatea pe culmea perfecţiunii sale prezente.

― Este proprietatea dumitale, domnule Wemmick?

― O, da! zise el. Am cumpărat‑o pe toată dintr‑odată. Este o proprietate personală în toată puterea cuvântului!

― Adevărat? Cred că îi place şi domnului Jaggers, nu?

― N‑a văzut‑o niciodată, zise Wemmick. Nici n‑a auzit vreodată despre ea.

Nu l‑a văzut niciodată pe tata‑mare şi nici n‑a auzit vreodată despre el. Nu, biroul de avocatură este un lucru, viaţa privată este cu totul altceva. Când mă

duc la birou, las castelul în urmă, iar când vin la castel, las biroul în urmă. Dacă

nu te deranjează cumva, îţi voi fi recunoscător dacă vei face la fel. Nu vreau să se vorbească despre toate acestea la locul meu de muncă.

Bineînţeles că am simţit că se adresa bunei mele credinţe, cu această cerere.

Punciul fiind foarte gustos, am rămas la un pahar, tot vorbind până se făcură

aproape ceasurile nouă.

― Când soseşte momentului focului de armă, îmi zise atunci Wemmick, lăsându‑şi pipa deoparte, tata‑mare este în culmea bucuriei.

Pornind‑o iarăşi către castel, l‑am găsit pe bătrân încingând vătraiul în foc, cu ochii strălucind de nerăbdare, pregătindu‑se pentru îndeplinirea acestei mari ceremonii de seară. Wemmick rămase privind ceasul din mână, până când veni momentul să ia vătraiul înroşit din mâna bătrânului şi să se îndrepte către baterie. Atunci, îl luă, ieşi şi, în scurt timp, puşcociul bubui cu un zgomot care zgâlţâi din temelii cutiuţa aceea trăsnită de căsuţă, de‑ai fi crezut c‑o să se desfacă bucăţi‑bucăţele, făcând să zăngăne fiecare pahar şi ceaşcă dinăuntru.

La aceasta, bătrânul - care sunt încredinţat c‑ar fi fost aruncat din jilţul său, dacă nu s‑ar fi ţinut bine de braţele acestuia - strigă, triumfător: