― Iată şi vin! zise domnul Pumblechook. Să bem! În cinstea sorţii norocoase şi fie ca ea să‑şi aleagă favoriţii întotdeauna cu aceeaşi înţelepciune! Şi totuşi, eu nu pot, zise domnul Pumblechook, ridicându‑se din nou, nu pot să‑l văd înaintea mea pe acela, nici să beau în cinstea aceluia... fără să‑mi exprim încă o dată... Aş
putea să... Aş putea să...?
I‑am răspuns că putea şi îmi scutură din nou mâna, după care îşi goli paharul şi îl întoarse cu gura în jos. Făcui şi eu la fel şi, nici dacă m‑aş fi întors pe
mine cu susul în jos înainte de a bea, vinul nu mi s‑ar fi urcat mai repede la cap.
Domnul Pumblechook mă ajută să mă ospătez cu o aripă de pui şi cu cea mai gustoasă felie de limbă (nici una dintre ele nemaifiind, de data aceasta, „în afară
de orice discuţie, căci nu sunt timpuri de mâncat carne de porc acum”), în timp ce, prin comparaţie, aproape că nu avu grijă de el însuşi.
― Ah! Puişorule, puişorule! Nici nu‑ţi trecea ţie prin cap, zise domnul Pumblechook, cuvântând către pasărea din farfurie, pe când abia îţi dăduseră
penele, ce soartă te aştepta! Nici nu‑ţi trecea ţie prin cap că aveai să fii o gustare, sub acoperişul acesta umil, pentru unul ca... Zi‑i slăbiciune, dacă vrei, îmi spuse domnul Pumblechook, ridicându‑se iarăşi în picioare, dar aş putea să...? Aş
putea să...?
Începuse să nici nu mai fie nevoie să repet că da, putea, că el o făcea imediat.
Cum o fi reuşit s‑o facă atât de des fără să se taie în cuţitul meu, n‑am idee.
― Şi sora dumitale, reluă el, după ce, vreo câteva clipe, înfulecase cu hărnicie, care a avut onoarea să te crească pe dumneata pe palme! E trist să vezi că nu mai este în stare să înţeleagă pe de‑a întregul această onoare. Aş putea să...?
Am priceput că era gata să se repeadă iarăşi spre mine şi l‑am oprit:
― Să bem pentru sănătatea ei! zisei eu.
― Ah! strigă domnul Pumblechook, lăsându ‑ se pe spate, în jilţul său, înmuiat tot de admiraţie. Aşa‑i cunoşti, domnule! (Nu ştiu cine era „domnul”, pentru că de bună seamă că nu eram eu acela, dar nici vreo altă persoană nu se mai afla de faţă.). Aşa‑i cunoşti, domnule, pe cei cu suflet mare! Mereu iertători şi mereu binevoitori. Unui om oarecare, zise slugarnicul Pumblechook, aşezându‑şi grăbit paharul neatins şi ridicându‑se iar în picioare, ar putea să i se pară că mă
repet... dar aş putea să...?
După ce îmi strânse mâna, îşi reluă locul şi bău, toastând pentru sora mea.
― Să nu închidem ochii, zise domnul Pumblecook, la cusururile sale, dar să
zicem că era bine intenţionată.
Cam pe la momentul acesta am început să observ că i se urcase sângele în obraji. Cât despre mine, îmi simţeam toată faţa inundată în vin, toată o usturime.
I‑am spus domnului Pumblechook că voiam să mi se trimită hainele noi la el acasă şi căzu în extaz aflând cinstea pe care i‑o făceam. I‑am spus şi motivul pe care îl aveam procedând astfel, fiindcă doream să mă feresc de privirile iscoditoare ale întregului sat, iar el mă ridică în slăvi, auzindu‑mi‑l. Care va să
zică, nimeni altul decât el şi numai el era demn de încrederea mea şi... pe scurt, ar putea să...? Apoi, mă întrebă cu duioşie dacă îmi mai aminteam de jocul nostru, de când eram noi mai mici, de ‑ a aritmetica, şi cum merseserăm împreună să încheiem contractul meu de ucenic, şi cum fusese el mereu preferatul meu şi prietenul meu cel mai bun? Şi dacă aş fi băut de zece ori mai multe pahare cu vin, tot aş fi ştiut că între noi nu existaseră niciodată astfel de legături şi, în străfundul sufletului, aş fi respins până şi ideea unei asemenea prietenii. Totuşi, pentru tot ceea ce spunea în momentul acela, îmi amintesc că
mă simţeam convins că mă înşelasem mult în privinţa lui şi că, de fapt, era un om sensibil, descurcăreţ, cu suflet mare şi deosebit.
Treptat, începu să aibă atâta încredere în mine, încât îmi ceru sfatul în legătură cu propriile sale afaceri. Îmi dezvălui că exista un prilej, dacă şi‑ar fi
extins prăvălia, pentru o excelentă asociere şi, prin urmare, o monopolizare a negoţului cu cereale şi seminţe, cum nu se mai văzuse până atunci în tot ţinutul şi nici în împrejurimi. Singurul lucru care îi lipsea pentru realizarea unei averi uriaşe era, după părerea lui, mai mult capital. Totul depindea de aceste trei cuvinţele: mai mult capital. Ei, şi lui Pumblechook i se părea că, dacă în afacerea aceasta ar fi intrat un capital, de la un „asociat comanditar, dom’le!” - care asociat comanditar n‑ar fi avut nimic de făcut decât să vină, el personal sau împuternicitul lui, cum i‑ar fi plăcut, să cerceteze registrele şi să mai vină, de două ori pe an, ca să‑şi vâre profitul în buzunar, cincizeci la sută din total - lui i se părea că ar putea fi un început bun pentru un tânăr gentleman isteţ şi cu avere, care ar fi demn de atenţia sa. Dar eu ce ziceam? El avea mare încredere în părerea mea şi, aşadar, ce ziceam?
Părerea mea fu:
― Mai aşteaptă puţin!
Vastitatea şi, deopotrivă, concizia acestui punct de vedere îl impresionară
într‑atât, încât nici nu mă mai întrebă dacă ar putea să îmi strângă mâinile, ci spuse că trebuia neapărat - şi o făcu.
Am dat gata vinul, iar domnul Pumblechook se punea chezaş, fără încetare, că‑l va ţine pe Joseph la înălţimea rangului (habar n‑am care anume rang) şi că
‑mi va face un neabătut şi folositor serviciu (habar n‑am care anume serviciu).
De asemenea, îmi aduse la cunoştinţă, pentru prima oară în viaţa mea - şi, cu siguranţă, după ce păstrase secretul nemaipomenit de bine - că el întotdeauna spusese despre mine: „Băiatul acesta nu‑i un băiat oarecare şi, ascultaţi ce vă
spun eu, viitorul lui nu va fi unul oarecare”. Mai spuse, cu un zâmbet înlăcrimat, că i se părea ciudat că se gândea acum la aceste lucruri, iar eu îi spusei că şi mie mi se părea la fel. În cele din urmă, am plecat şi, odată ajuns la aer liber, am avut vaga impresie că se întâmpla ceva neobişnuit cu mersul soarelui pe cer şi am descoperit că ajunsesem la barieră ca‑ntr‑un vis, fără să‑mi dau seama de drumul făcut până acolo.
La barieră, m‑am trezit strigat de domnul Pumblechook. Era la o oarecare depărtare de mine, pe drumul scăldat de soare, şi‑mi făcea semne să mă opresc.
M‑am oprit, iar el m‑a ajuns din urmă cu răsuflarea tăiată.
― Nu, dragul meu prieten, zise el, când îşi recăpătă suflul cât să poată vorbi.
Nu şi dacă depinde de mine! N‑ai să laşi să treacă această ocazie, fără s‑arăţi bunăvoinţă. Aş putea să... ca un vechi prieten, care‑ţi doreşte numai binele?... Aş
putea să...?
Ne strânserăm mâinile pentru a suta oară, pe puţin, şi‑i porunci unui mic căruţaş, cu cea mai mare indignare, să se dea la o parte din calea mea. Apoi, mă
binecuvântă şi rămase pe loc, fluturându‑şi mâna, până ce dispărui după cotul drumului. În clipa aceea, m‑am repezit pe un ogor şi‑am tras un pui de somn zdravăn, la umbra gardului viu, înainte de a‑mi continua drumul spre casă.
